2007 / 2006 / 2005 / 2004 / 2003
mergi direct la ultima actualizare

Argument

Întii m-am gîndit să scriu acest jurnal pentru a face băşcălie pe seama zecilor de jurnale aşa-zis "intime", pe care le-am citit de-a lungul vremii. Atît de "intime" încît, la lectura fiecărui paragraf, este vizibil că persoana care a scris epatează la fiecare frază, citînd copios din marii filosofi ai lumii. Apoi, numindu-mi jurnalul "intim", mai aveam un alt motiv de başcă: a scrie live pe Internet înseamnă să ai un număr aproape nelimitat de cititori virtuali. În realitate, nu te citeşte mai nimeni.

Că poate ieşi chiar o treabă serioasă din chestia asta, m-am gîndit în seara în care am tîrît din mijlocul străzii un cîine vagabond călcat de o maşină. Cîinele îmi tăiase calea şi a vrut să traverseze în fugă. Izbitura maşinii l-a proiectat vreo zece metri în aer, iar el a rămas chelălăind în mijlocul drumului. Am vrut să-l iau de-acolo, crezînd că nu are decît un picior rupt. Pînă pe trotuar mi-a murit în braţe. Şi-atunci am simţit pentru o clipă suflul concret a ceea ce înseamnă să dai colţul. Pe bune. Asta ar fi un lucru "intim", pe care nu-l poţi povesti la nimeni. Există, în viaţa fiecăruia dintre noi, o mulţime de lucruri intime, unele sumbre, altele comice de-a dreptul. Cum ar fi bucuria stupidă de-a găsi un stilou în parc. Cum ar fi scîrba care te cuprinde după ce-ai stat în faţa la televizorului, fără să te oblige nimeni, ca să priveşti un meci de divizia B. Sau plăcerea unei replici, prinse în fugă, pe care un aurolac o dă amicului său: "Ţi-aduci aminte cînd eram şi noi săraci?!". Despre toate aceste lucruri vreau să scriu.

2003

Miercuri, 15 ianuarie 2003

Azi mi-am văzut site-ul cu ochii, mulţumită băieţilor de la www.reea.net (le fac din mînă cu această ocazie!). Nu se putea o zi mai potrivită pentru a începe acest jurnal. Ieri m-am mutat la o nouă gazdă (nici nu mai ştiu a cîta în ultimii 14 ani). O nouă viaţă, pot zice.

Avantaje:
1. am scăpat pentru eternitate - vai, ce-mi place cuvîntul "eternitate", în cazul de faţă! - de vecinii mei ticăloşi de la vechea gazdă. Împărţeam cu doi tineri căsătoriţi o căsuţă cu două camere, un hol, o bucătărie, o baie, cîţiva şoareci şi mii de furnici. Au fost singurii oameni din viaţa mea cu care nu am găsit nici un fir comun de vorbă, nici o cale de conversaţie, în afară de facturile la întreţinere (calculate şi răs-calculate aberant, pînă ajungeau la concluzii de genul că ei, două persoane, trebuie să plătească 37,2 % din factura de la gaz, pentru că au o cameră cu trei metri pătraţi mai mică). În rest, feţe încruntate fără motiv, uşi trîntite intenţionat la miezul nopţii, cauciucurile bicicletei, sparte, cablul de la televizor, rupt, hîrtia igienică, trîntită în budă... M-am jurat că la plecare: a) trag tipului un pumn în faţă, iar femeii, un şut în fund; b) le sparg toate farfuriile de la bucătărie; c) le rup cablul de la televizor; d) le înfund cu gumă de mestecat gaura de la uşa pe care o încuiau şi cînd se duceau la baie... Am pierdut ore întregi în ultimele luni închipuindu-mi tot felul de scenarii răzbunatoare... Azi, cînd m-am dus să-mi iau ultimele lucruri, mi-am zis: "Ia mai dă-i în mă-sa de tîmpiţi! O să mă răzbun scriind despre ei". Am încuiat uşa de la intrare şi am aruncat cheia într-un boschet, simţind mai mult ca niciodată frumuseţea eternităţii care ne desparte...
2. am apă caldă. La vechea gazda nu exista decît o ţeavă cu apă rece, care îngheţa atunci cînd temperatura scădea sub zece grade.
3. am cablu şi chiar funcţionează (mă rog, cablul ca obiect nu e al meu; mi l-a împrumutat noul vecin de cameră. Al meu nu mergea).
4. nu mai aştept tramvaiul ca să merg la serviciu.
5. nu trebuie să-i mai găsesc gazdei (un flăcau de 35 de ani, bondoc şi bleguţ din fire) ceva de lucru. Era un tip cu studii superioare (cum se recomda; absolvent de IS), care nu ştia să facă nimic decît să-mi dea telefon ca să mă întrebe cînd îi dau banii pe luna viitoare. Să nu uit: mai cocheta cu o firmă de asigurări (de la care cîştigase anul trecut 300.000 lei) şi încerca să mă convingă cu un contract. În caz de mor, zicea el, cu nonşalanţă.
5. noua gazdă (o femeie de vreo patruzeci si cinci de ani) este vorbăreaţa. Am încredere în oamenii vorbăreţi. Ştii de unde să porneşti ca să te întelegi cu ei.

Dezavantaje:
1. la noua gazdă (o pensiune cu trei etaje, pe care o împart cu vreo douăzeci de studenţi) e mai frig în cameră.
2. în curte există un cîine-lup (blînd, pîinea-lui-Dumnezeu), care nu latră decît la mine. Dimineaţă am ieşit în vîrful picioarelor, privind în stînga şi în dreapta, şi am rupt-o la fugă spre poartă. A ieşit naiba ştie de unde şi a năvălit după mine, lătrînd înnebunit. Azi nu m-a prins.

Joi, 16 februarie 2003

Pe cîine îl cheama Lucky. De ce l-o fi chemînd aşa, treaba lui. Şi eu m-am simţit "lucky". De ieri dimineaţă nu l-am mai văzut. Am înţeles că noaptea doarme în casă. Treaba lui.

Cînd veneam la serviciu, m-a strigat un domn de la capătul scărilor care urcă spre liceul "Negruzzi".
- Tinere!
Nu mă mai consider chiar tînar, în plus, domnul era destul de departe (vreo douăzeci de trepte).
- Eu?!
- Dumneata. Îmi dai şi mie cartea?
- Care carte?
- Aia.
Într-adevăr, pe la jumătatea scărilor era o carte roşie, cartonată.
- Mi-a scăpat, m-a lamurit el, şi nu pot să cobor din cauza poleiului. Am căzut de vreo două ori.
Dacă ar fi cazut, logic era să fie cu cîteva trepte mai jos. Am urcat şi i-am dus cartea. Nu minţise. Avea pantalonii rupţi într-un genunchi. Mă intriga faptul că nu m-am uitat la titlul cărţii. Atît.

Vineri, 17 ianuarie 2003

Aseară, în timp ce umblam bezmetic printr-o alimentară, memoria afectivă mi-a fost brusc deşteptată de imaginea unei banane verzi. Mi-am amintit cum, în copilărie, am aşteptat să se coacă o banană. O cumpărase tata, după vreo doua ore de stat la coadă. Mi-a explicat că, de fapt, bananele sunt galbene şi că-s mai bune coapte. Am pus-o pe fereastră şi o cercetam cu sufletul la gură de cîteva ori pe zi. Singura evoluţie a fost că s-a veştejit. După o săptămînă, am mîncat-o aşa. Am hotarît atunci că bananele nu-s cine ştie ce chestie. Acasă (deja numesc acasă noua mea gazdă!), ca o coincidenţă stranie, am auzit la ştiri că în zece ani e posibil să nu mai existe banane. Bananierii sînt atacaţi de o ciupercă letală.

Duminică, 16 februarie 2003

Lucrez în draci la un catalog de noutăţi. Nici n-am timp să respir.

Miercuri, 19 februarie 2003

Am început să respir, da' nu e bine. Am reuşit să buşesc toate fonturile de pe site-ul meu. Grea mai e treaba asta cu alfabetizarea filologilor într-ale calculatoarelor...

Joi, 20 februarie 2003

Traduc în româneşte Manual de supravieţuire pentru cei sensibili. It's a living! vorba lui Bugs Bunny. E şi ăsta un mod de a trăi pentru cei (in)sensibili ca mine.

Marţi, 25 feburarie 2003

Azi, cînd am ieşit din editură ca să-mi cumpăr ţigări, am văzut o veveriţă care trecea strada pe zebră. Semn că nu mai există veveriţele de-altădată. Nu se mai sperie de aglomeraţie. În plus, au şi un comportament civilizat.

Joi, 27 februarie 2003

Vine panda/ Bine-mi pare!

După lupte seculare, care au durat cîteva luni, azi am aflat că îmi va fi publicat la Polirom romanul Ce se ştie despre ursul panda. Probabil că asta îmi va mai tăia din senzaţia de copil de mingi, pe care o trăiesc atunci cînd pregătesc lansările lui Manolescu, Patapievici, Cioroianu, C.T. Popescu, Mălăncioiu etc. O stranie coincidenţă face ca acest lucru să se întîmple exact la un an după ce am terminat de scris romanul. Aveam notat la sfîrşitul manuscrisului pe care l-am predat: 27 februarie 2002. Atît.

Duminică, 2 martie 2003

Aseară pe la 11, fugea după mine un aurolac: "Domnu'? Imi dai şi mie un foc?". I-am răspuns generos: "Uite-ţi dau bricheta asta ţie". "Di pi tot?!", a căzut întrebarea lui uimită. "Di pi tot", exact asta era formula pe care o foloseam şi eu în copilărie, in loc de "pentru totdeauna". Îmi mai reamintesc astfel vreo cîteva faze faine cu aurolaci:

1. Muntele Rarău, ajunul Revelionului 2002, pe o cărăruie aflată la 15 km distanţă de civilizaţie. Mă opresc să-mi aprind o ţigară. Apare de niciunde un aurolac: "Da si mie un ban". Hai, că la restaurant, pe strada, mai înţeleg. În creierii munţilor nu-mi pot imagina ce căuta un aurolac.

2. Astă vară, mă plimbam cu iubita şi a venit un aurolac la noi, cu celebrele cuvinte: "Dă şi mie un ban". Eram amîndoi lefteri. Fumător înrăit, m-am gîndit să-i ofer totuşi ceva: "Ia nişte ţigări". "Mersi, nu fumez", a venit prompt răspunsul lui.

3. Tot noaptea, pe o stradă lăturalnică, m-am oprit să-mi aprind o ţigară. "Dă şi mie una", a cerut unul dintre aurolacii omniprezenţi. I-am întins tabachera. N-am văzut înfăţişare mai princiară ca a aurolacului care a întins mîna şi s-a autoservit. Nu era cine ştie ce tabacheră, dar arăta frumos. Din păcate, am pierdut-o. Sau mi-a furat-o cineva în tramvai.

Mint, totuşi, în privinţa înfăţişării princiare. Printr-un concurs de împrejurări greu de închipuit, am ajuns cu cîţiva ani în urmă să-l colind pe regele Mihai. Venise pentru a sărbători Crăciunul la Iaşi, invitat de primar la o petrecere cu VIP-uri locale. Simirad n-a mai reuşit să adune bani de petrecere, aşa că săracu' rege a rămas cu familia într-o săliţă destul de modestă din căminul teologic, unde fusese cazat. Ne dusesem în gaşcă să-l colindăm pe directorul căminului şi ne-am trezit la masa regelui. Nu trebuia să fiu regalist ca să mă şocheze tabloul de epocă pe care l-am văzut acolo: regele într-un capăt al mesei şi regina în celălalt, cu un pahar de vin în mîna ridicată, în faţă unei plăcuţe (ca alea cu REZERVAT, de la restaurant), pe care scria ALTEŢA SA REGELE MIHAI, iar gaşca noastră de colindători, într-o parte, cîntînd de mama focului. Mă rog, era acolo toată eticheta de care n-aveam habar decît din cărţi, o etichetă pe care am călcat-o în picioare cu inocenţă, ciocnind cu regele, apoi cu bodyguarzii şi pe urmă cu regina şi membrii familiei. Şocant, pentru că oamenii ăia chiar nu aşteptau pe nimeni, erau în intimitatea lor şi, totuşi, totul avea un aer atît de princiar, de oficial. Vreau să spun că abia asta a fost o chestie într-adevăr princiară, văzută de mine.

Vineri, 21 martie 2003

Zilele trecute m-a sunat un prieten din timpul facultăţii. Dincolo de prietenie, un personaj straşnic: cînd îl văd, îmi apare în minte tristeţea cu care a povestit că i-a murit un crap din iazul de acasă. Îmi şi închipui iazul: cîţiva metri pătraţi de apă, două-trei sălcii, patru crapi bătrîni şi sute de peştişori în care dau iama broaştele ţestoase. Habar n-am dacă broaştele ţestoase mănîncă peşte, dar aşa mi-a spus el. A venit în Iaşi cu un regizor din Bucureşti, pentru a organiza un festival de film aici. I-am găzduit vreo două zile la mine. Am dormit şi pe jos, ca-n vremurile bune, şi tot ca-n vremurile bune am stat de vorbă pînă la 5 dimineaţa: starea filmului românesc, starea literaturii române, starea naţiunii, am aşteptat împreună, la o bere, începutul războiului din Irak. Regizorul - alt personaj straşnic - mi-a propus să-i scriu un scenariu de scurt metraj. Am început: văd deja decorul, cadrele (de fapt vreau să prind totul într-un singur cadru), animatorii. Îmi mai trebuie o melodie care să se suprapună ritmului povestirii.

Sîmbătă, 22 martie 2003

Azi am descoperit pe Internet un instrument foarte util de traducere automată (în mai multe limbi!) a unui text sau chiar a unui întreg sit. Iată cum sună în traducere automată începutul jurnalului intim de faţă:

În franceză: Intii m-suis le pentru de jurnal acest de scriu de gindit SA par pe seama zecilor de jurnale asa-zis-zis "intime" de bascalie de visage, soin de pe le-suis vremii de lungul du citit De-un. Atit De "intime" incit, paragraf de fiecarui de lectura de La, persoana de ca de vizibil d'este s'inquietent un fraza de fiecare de La d'epateaza de scris, lumii du filosofi AI de marii de vacarme de copios de citind. Apoi, numindu-mille jurnalul "intim", aveam un alt motiv de basca de mai: un scrie "vivent" virtuali numar d'inseamna SA AI un aproape nelimitat de cititori d'Internet de pe. Dans le realitate, nimeni de mai de citeste de te de nu.

În italiană: Intii m.-sono pentru di jurnal piu acest di scriu gindit sa un il pe seama zecilor de jurnale asa-zis-zis "intime" del bascalie della faccia, cura del pe le-sono vremii del lungul del de-a-un del citit. Atit de "intime" incit, paragraf di fiecarui di lectura della La, persoana di ca del vizibil del este si preoccupa un fraza del fiecare della La di epateaza di scris, lumii di filosofi IA di marii di din di copios del citind. Apoi, numindu-miglio jurnalul "intim", aveam ONU alt motiv de basca di mai: uno scrie "vive" virtuali numar inseamna il sa l'IA l'ONU aproape nelimitat de cititori del Internet del pe. Nel realitate, nimeni di mai del citeste del te di nu.

În germană: Intii m-sind gindit sa scriu acest jurnal pentru ein Gesicht bascalie PET Seama Zecilor de Jurnale Asa-zis-zis "intime", PETOBACHT Le-sind citit De-ein lungul vremii. Atit De "das incit intime", La lectura fiecarui paragraf, este vizibil Ca persoana interessieren sich ein scris epateaza La fiecare fraza, citind copios Din marii filosofi KI lumii. Apoi, Numindumeile jurnalul "intim", mai aveam un alt Motiv de Basca: ein scrie "leben" PET Internet inseamna sa KI un numar Aproape Nelimitat de Cititori virtuali. Im realitate nu te citeste mai nimeni.

Regret nespus că nu pot reproduce traducerea în chineză, coreeană sau japoneză. Situl meu nu suportă asemenea caractere.

Joi, 27 martie 2003

Mîine împlinesc 29 de ani, aşa că e mai bine să mă apuc de statistici şi rapoarte de pe acum. Simt nevoia asta cretină - dar banală - de a mă întreba ce naiba am mai facut în ultimul an. În primul rînd am slăbit. Aşa spun ceilalţi. Ar mai fi un semn faptul că toţi cunoscuţii la care mă duc în vizită mă întreabă în primul rînd dacă nu vreau ceva de mîncare. Se şi exagerează. Tata exclamă de fiecare dată cînd mă vede: "Bă, da' ce-ai mai slăbit!". Urmînd o logica elementară, dacă era aşa cum crede tata, acum ar trebui să arăt ca un schelet. Am văzut şi oameni mai slabi ca mine, nu la televizor, ci printre prieteni.

Bine, ar mai fi şi posibilitatea să intrepretez acest "ai slabit" prin raportare la inspiraţia mea, la felul meu de-a fi etc. etc. Mă îndoiesc însă că tata s-ar referi la literatură. În toată viaţa lui a spus, cred, o singura frază legată de literatură. Atunci cînd a fost întrebat de un reporter ce crede despre apucăturile mele scriitoriceşti, a luat un aer manolescian şi a răspuns: "Eu cred că tot ce scrie el e adevărat, că, dacă n-ar fi adevărat, n-ar mai scrie". Atît. Şi el, spre deosebire de alţi critici literari, chiar nu-şi trădează crezul. Rîde cu poftă şi de povestirille în care l-am făcut personaj şi în care, evident, i-am mai atribuit şi faze întîmplate doar în imaginaţia mea. Nu se îndoieşte nici o clipă de adevărul lor. Merita văzut pe trenul Iaşi-Paşcani, cu revista Vatra în mînă, citind colegilor de navetă despre cum a fost el cu televizorul la reparat.

Aşadar, 29 de ani. O vîrstă frumoasă, respectabilă. Cea mai frumoasă vîrstă pe care mi-o închipui este la 30 de ani. Suficient de tînăr ca să nu-ţi fi pierdut entuziasmul, acea inconştienţă de a crede că frumuseţea vieţii tale e abia la început, destul de matur ca să dai în mă-sa toate lucrurile care nu merită.

Vineri, 28 martie 2003

Emoţionante mesaje de felicitare de la adminul unor situri pe care am cont. Mi se oferă cadou liste cu tipe născute în aceeaşi zi cu mine, reduceri la schiuri, o carte de credit gratis la una din băncile din sudul Americii... Într-adevăr emoţionant mi se pare următorul mesaj de pe situl meu:

situl e fain realizat,simplu si la obiect,imi place mai ales explicatia din jpegul de mai sus ( eu ---> ) e super.. la viata mea am citit numai carti de colorat(volumul 1,volumul2,trilogii etc..) si pot spune ca,referitor la continut,situl tau ma incanta din nou...pana acu ai 2 bile albe!! oricum sa nu te-astepti sa-ti cumpar cartea..sunt lefter :) . Semnat: un gigel oarecare

Miercuri, 2 aprilie 2003

Cel mai mult mă enervează la jurnale atunci cînd autorul se apucă de povestit vise. Se ştie, marii scriitori au totdeauna vise pe măsură: inorogi care-şi dau părerea despre sensul vieţii, fluturi abstracţi, gheparzi în carouri, superbe metafore povestite în superbe cuvinte. Mie nu prea mi se întîmplă aşa ceva încît am ajuns să mă îndoiesc de faptul că aş fi cît de cît un scriitor care promite. Eu visez găini, greieri, cîini care rîd, greşeli pe reclama Polirom trimisă la România literară, cataloage depaginate, uşi de tramvai etc. etc. Îl visez de nenumărate ori pe paznicul de la iazul din satul meu, fugărindu-mă cu motocicleta. Visul nu are nici o explicaţie genială, nici un sens profund. Pur şi simplu, paznicul ăla chiar m-a fugărit cu motocicleta, de nenumărate ori, pe vremea cînd mai trăia încă. În faţa viselor mele, taica Freud ar strînge nedumerit din umeri. Îi povesteam unui amic că visez peşti, destul de des, iar el mi-a explicat savant că trec prin nu'ş'ce fază a sexualităţii reprimate. Să creadă ce vrea. În naivitatea mea, consider în continuare că visele cu peşti mi se trag de la zecile de zile petrecute în copilărie, pe malul bălţii, privind nemişcat, ore întregi, pluta de la undiţă.

Recent am avut un vis oarecum promiţător: visasem că un cunoscut m-a rugat să-l rezolv cu promovarea pe Internet a unei afaceri cu tablă. A doua zi i-am povestit cunoştinţei mele, în glumă, ciudăţenia. Omu' a părut luat ca din oală. Credea că-mi bat joc de el. Chiar avea o afacere cu tablă, dar nu ştia de unde-am aflat eu. Pură coincidenţă. Părerea mea.

Aseară am încercat să mă culc mai devreme, pentru că de luni bune, visez cu ochii deschişi să prind vreo două zile de somn neîntors. După şase ore, m-am trezit - vorba lui C.T. Popescu - ca din cavou, cu ochii umflaţi, cu gustul scîrbos al ţigărilor pe care le-am fumat ieri. Am aprins becul. Am privit în tavan. Produceam clorofilă. Vegetam. Am stins lumina şi am încercat să adorm. Nimic. Gînduri şi imagini de toate felurile - banale, extrem de banale - au început să-mi apară: golul Danemarcei marcat de la 40 de metri, faze din camera Big Brother, o mîţă care mi-a tăiat calea, lista cu lansările pentru Bookarest, corzile de chitară pe care le-am primit cadou etc. etc. Toate aceste gînduri-imagini au început să circule în viteză, ca nişte maşini pe o autostradă cu mai multe benzi. Vehicule care respectă regulile de circulaţie, supravegheate de sus de elicopterul poliţiei. Apoi, brusc, o asemenea maşină derapează de-a curmezişul autostrăzii, provocînd o coliziune în lanţ: şutul tras de danez la poarta noastră sparge un geam de la casa Big Brother, mîţa apare năucă în mijlocul autostrăzii, maşinile explodează pentru că a căzut peste ele elicopterul poliţiei.

Am sărit din pat enervat, fără nici o şansă de a adormi sau de a visa ceva profund. Spălat, îmbrăcat, făcut/baut cafea, venit la serviciu. Maşinile şi-au reluat mersul ordonat pe autostradă, supravegheate atent de elicopterul poliţiei.

Duminică, 6 aprilie 2003

Ieri a apărut la noi Patericul (nu-i fac reclamă! m-am săturat de certurile pe care le-am avut săptămîna asta, pe o listă de discuţii, pe tema cui şi de ce fac eu reclamă; deşi îmi apare acum brusc un drăcuşor care mă întreabă: "Eşti în stare să faci reclamă Patericului?". Să vedem cum ar suna: "Cumpăraţi apoftegmele sfinţilor părinţi, într-o traducere nouă, integrală, realizată de Cristian Bădiliţă! Numai la Polirom!". Sau: un afiş cu un pustnic care exorcizează pe cineva cu Patericul de la Polirom. Piei satană! Dacă vede şefu' ce-am scris aici, mă trimite la mănăstire, în pustie...). L-am aşteptat cu nerăbdare pentru că am urmărit îndeaproape munca de redactare, făcută de un prieten de-al meu, preotul Ioan-Florin Florescu. Am şi discutat mult despre asta, ba chiar ne-am provocat reciproc să realizăm în paralel un studiu despre dracii din Pateric. El, pe latura teologică, eu, pe partea lumească: dracul ca personaj literar. Există la un moment dat o povestire cu o ceată de draci care încearcă să-l facă pe-un pustnic să rîdă. Şi nu găsesc altă soluţie decît să lege nişte crengi pe care le tîrăsc, alergînd, în preajma avvei. Pustnicul chiar izbucneşte în rîs, iar dracii jubilează. "Proştilor - le zice avva -, eu nu rîd de glumele voastre, ci de halul în care aţi ajuns, ca să mă ispitiţi!" Dracilor din Pateric li se potriveşte perfect zicala românească: "nimic nu fac, dar nici nu stau degeaba".

Şi, cu ocazia asta, îmi amintesc o povestire a părintelui Florescu, desprinsă parcă din Pateric: pornise dinspre mănăstirea Sihăstria, prin pădure, şi s-a rătăcit. A umblat multă vreme, bezmetic, pînă cînd, din senin, i-a apărut în cale un călugăr cu un picior de lemn, ca al piraţilor din cărţile de aventuri. L-a binecuvîntat şi l-a chemat în chilia lui, săpată în coasta unui deluşor. I-a povestit viaţa lui de călugăr şi de om "oarecare" (am înţeles că avea un tic verbal cu cuvîntul ăsta): că el nici nu merită să stea într-o mănăstire, că e un păcătos care nu trăieşte decît cu nădejdea de a se întoarce Dumnezeu cu faţa înspre el. A povestit cum, prin anii '50, comuniştii au dat o lege prin care toţi tinerii călugări din mănăstiri să fie integraţi în societate. Aşa a ajuns portar de spital. Aşa s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit cu o femeie din lume. Cînd i s-a născut primul copil, cînd nevasta i-a spus, biblic, "iată fiul tău!", a avut revelaţia păcatului de a fi revenit în pustia lumească. I-a zis nevestei: "Uite cum facem, că eu te-am încurcat degeaba, stăm împreună pînă împlineşte copilul 18 ani şi atunci eu mă retrag în cealaltă pustie". Şi aşa a făcut. (Nu mai ţin minte ce i s-a întîmplat cu piciorul, cînd, cum şi de ce i-a fost amputat.) Florin l-a întrebat de ce are nevoie să-i aducă din lume, pentru că are de gînd să-l mai caute. Călugărul "oarecare" cel cu un picior de lemn i-a spus că n-or să se mai vadă niciodată. Totuşi îşi dorea ceva "de afară". Zice: "Frate, cînd lucram eu la spital, erau la magazin nişte cutii de tablă, cu măsline din alea mari verzi. Crezi că se mai găseşte acum aşa ceva?". Nici nu ştiu în ce cuvinte să caracterizez ultima amintire legată de lume a călugărului "oarecare" cel cu un picior de lemn: măslinele alea mari, verzi. Călugărul i-a dat lui Florin o bucată de pîine şi i-a zis: "Ţine-o tot aşa, pe sub deal, şi pînă termini de mîncat ai să dai de drum". Peste un an, Florin s-a întors cu măslinele verzi. Nu a mai găsit nici drumul, nici chilia, şi nici călugărul.

Marţi, 8 aprilie 2003

Am fost şi am pregătit standul nostru la Tîrgul Librex. M-am întors să-mi închid calculatorul care-şi cînta, în lipsa mea, Recviemul lui Mozart. Sînt rupt de foame, dar am găsit nişte napolitane pe birou şi m-am gîndit să mai scriu în jurnal, mai ales că azi am primit un mesaj în care cineva mă întreba de ce nu merg mai departe. Uite merg. Vorba lui J. Walker: "Whatever your journey is, keep walking". Sper să-mi fi amintit corect. Hai, c-am început să vorbesc în reclame...

Luni, 14 aprilie 2003

Nu ştiu în ce măsură merit asta, dar pot spune că am ajuns să mă bucur de prietenia istoricului Alexandru Zub. Cine vrea o imagine concretă a ceea ce înseamnă biblioteca din Numele trandafirului sau Paradisul lui Borges, tre' să vadă cum arată biblioteca lui Al. Zub de la institutul Xenopol. Sînt adunate acolo cărţi din toate domeniile, de citit pentru cîteva zeci de reîncarnări. Ce mă sperie este că Al. Zub îmi dă senzaţia că le-a citit pe toate, dacă nu cumva şi ceva pe deasupra. Mă mai sperie asiduitatea cu care fişează tot ce citeşte, convingerea lui că fişele vor fi de folos cuiva. Aş vrea să-l văd pe îndrăzneţul care s-ar apuca să parcurgă nu cărţile, ci fişele cărţilor citite de Al. Zub. De fiecare dată cînd mă duc la el, stau pe un scaun aplasat la un colţ de masă (singurul loc liber din încăpere) şi trebuie să mă aplec un pic spre stînga încît să-i văd chipul, dincolo de teancul de volume îngrămădite în faţă. Îmi dă o cană cu cafea pe care o ţin în mînă (n-ai unde pe masă) şi mai mult îl ascult. Pe Al. Zub îl interesează şi ştie mai tot ce ţine de viaţa cărţilor. Studiul istoriei nu-l împiedică să-ţi vorbească despre recentul debut literar al lui cutare tînăr scriitor.

Azi l-am găsit cocoţat la doi metri jumate, pe o scară. Căuta ceva. A coborît sprinten, a sărit peste două grămezi de cărţi şi mi-a întins mîna. Dacă l-aş fi văzut pentru prima dată, m-aş fi aşteptat să se prezinte: "Zub. Alexandru Zub". Are o tunsoare impecabilă, tinerească, şi un constum la fel de impecabil. Am încercat de mai multe ori mi-l imaginez în cîmpia Dunării, îmbrăcat în zdrenţe, prăşind porumbul, cu cîinii securităţii la spate. Imaginea o am din cartea lui Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor: Al. Zub risca să fie muşcat de cîini securităţii, rămînînd în urmă, numai pentru a prăşi porumbul aşa cum trebuie. Chiar şi în închisorile comuniste îşi lua treaba în serios. Dar el nu vorbeşte despre ce-a păţit acolo. Cel puţin, nu mie.

Marţi, 15 aprilie 2003

Aseară fumam lîngă magazinul Billa. Prin faţa mea, trei aurolaci se trăgeau cu cărucioarele de la supermarket, transformate în trotinete. Unul - după ce mi-a cerut "măcar" o mie de lei - a plecat voios, cu un picior pe cărucior, cu celălalt, făcîndu-şi vînt. Cînta într-un amestec de ritm gospel şi hip-hop: Dumnezeuuu/ Taatăl nostruuu/ Iisus Hristooos!. Partea cu "Iisus Hristooos!" cădea ca un refren, un soi de "Check it up!". Probabil că peste zi, în timpul "serviciului", îşi cînta versurile pe altă melodie. Acum, se distra. Îşi permitea să improvizeze. Mă enervează că faze de genul ăsta par invenţii livreşti de-ale mele. Niciodată n-am reuşit să inventez faze mai faine ca cele pe care le-am văzut... Poftim, chiar acum cîteva secunde a intrat Teodorovici ca să-mi ia ziarele (tot timpul mi le ameţeşte, apoi spune că eu îs dezordonat!) şi i-am povestit şi lui chestia cu aurolacii. "Mă, tu ai făcut o obsesie cu aurolacii!", zice. N-am nici o obsesie. Mi se întîmplă. OK, sînt interesat de comportamentul lor. Îmi place să trag cu urechea la discuţiile lor. M-am întrebat şi eu de ce. Probabil petru că ei reprezintă omul apropiat de "starea pură", nepervertit de convenţiile sociale. Îi doare-n paişpe de ceea ce crede Lăzărescu, de literatură, de înjurăturile celor din preajmă.

Spre deosebire de bătrînul Will, pe mine omul mă încîntă. Omul în singurătatea lui, omul în intimitatea lui, cu gîndurile lui mărunte, aparent nesemnificative, nu faţa lui socială, nu funcţia pe care o ocupă. Părintele Florescu îmi povestea despre o moldoveancă din liceu. După ce l-a ascultat cum îşi uimea el colegii recitîndu-le din Garcia Lorca l-a întrebat: "Da' tu singur cine eşti?". Adică, tu însuţi. Îmi place întrebarea asta: "Da' tu singur cine eşti?".

Apopo de jurnale intime, am dat cu totul întîmplător de situl www.livejournal.com. Din cîte îmi dau seama e vorba de un sit pe care sînt prezentate jurnale ca ale mele, scrise de oameni oarecare ca mine. Redau un fragment din jurnalul postat de Tiuk (căutam pe google revista Tiuk, aşa am ajuns aici):

käytiin äitin kaa eilen vähän ostoksilla ostaa sketsivihko ja uudet värit :) mentiin myös vahingos ostelee vähän levyja free recordin tarjouslevyistä! hihihi. sit ostettiin nooran kanssa myös amerikkalaiset teinityttö lehdet missä oli tosi sulosia vaatteita!! illalla mentiin elisalle kattoo mandy mooren elokuva :D :D sit katottiin myös joku hirvee teini pelottava elokuva joka oli OIKEESTI pelottava paitsi paitsi sit ehkä lopussa ei niin paljoo mut pelättiin oikeesti pepin kaa (tai mä ainaki! :D) ja piilouduttiin peiton alle! mut oonki herkkä ja saan pelätä tollasii! O___o kateltiin myös kesävaatteita ja haluan että ois kesä ja ei tartteis pukee enään niin paljon päälle et on hankala liikkuu. mut koht se on väliaikasesti ohi onneks :) äiti teki soijasuikale kastiketta enkä voi oikeesti syyä niitä ja maistoin vähän ja tuli tosi huono olo en tiiä miks. ehkä ne tuntuu jotenkin ihan kanalta tai joltakin lihalta. vieläkin on huono olo.. tänään oon vaan lojunu enkä ajatellu muuta tehdäkään vois kattoo survororit ja piirrellä vähän.. ois myös ihana mennä kylpyammeeseen jos sellanen olis|: kaipaan sellasta mielettömästi!! onneks saan olla vaikka koko loman sellasessa kun pääsen saksaan! meen vähän lukee lehtii ja makoilee ! (blaah blaah blaah, 07:31pm 01/02/2003)

Mărturisesc cu ruşine că nici nu ştiu în ce limbă e scris. Pare o limbă nordică. Dar îmi place. Îmi dă senzaţia de ceva al naibii de intim, asemenea lucrurilor pe care doresc să le spun eu. Şi poate la fel de inteligibile.

Miercuri, 16 aprilie 2003

Ieri, conferinţă şi lansare de carte (Copacul din cîmpie - memorialistică) ale scriitorului, profesorului şi jurnalistului Gelu Ionescu. Omu' a venit la Iaşi tocmai din Germania, ca să ne vorbească despre cei doisprezece ani petrecuţi la Europa liberă. Încă o dată, mi s-a confirmat că Iaşul nu merită anumite evenimente. Sala de la biblioteca centrală a fost aproape goală. Cînd e vorba de Patapievici, Cărtărescu, C.T. Popescu (adică cei pe care studenţii îi ştiu mai degrabă de la televizor decît din cărţile citite), ar trebui un stadion. Cum spunea un prieten: "Jurassic Park!". Călcare în picioare. Uşi scoase din balamale. Toamna trecută, cînd m-am dus să-l conduc pe Patapievici de la bibliotecă la editură, l-am găsit însoţit de o cohortă de personalităţi ieşene, care mergeau în spatele lui ca apostolii după Iisus. La intrare, studentele aşteptau tremurînd de emoţie, cuprinse de o isterie cum numai la fanele Beatles-ilor am văzut.

Pe Gelu Ionescu îl ştiam dintr-o carte publicată prin '91 la noi: Anatomia unei negaţii. N-am bănuit la el un aşa simţ al umorului. Într-un cadru restrîns (vreo 20 de oameni), ne-am povestit lucruri, zic eu, senzaţionale. De exemplu, atentatul lui Carlos asupra Europei libere, pe banii lui Ceauşescu, atentat care nu şi-a atins ţinta pentru că teroristul a pus bomba, din greşeală, sub fereastra de la studioul cehilor, în loc de cea a românilor. "Pe urmă şi-a cerut scuze", a adăugat Gelu Ionescu. Sau întregul sistem de culegere a informaţiilor din ţară. Primea, ca-n filme, cîte un bileţel în ziare: "Dom'le, sînt timp de trei ore în gara cutare. Arăt aşa şi aşa. Hai că am să-şi spun ceva". Şi frica cu care se ducea la întîlnire, neştiind dacă nu cumva o să dea peste un securist care să-l lichideze. Mi-a plăcut că Gelu Ionescu nu a pozat deloc în erou. A spus că ce făcea el acolo era doar o slujbă bine plătită. Numai că această slujbă bine plătită implica ameninţări cu moartea (a lui şi a familiei), incertitudinea care plana în jurul morţii unor colegi etc. etc. Întrebat de relaţiile pe care le-a avut cu românii din interiorul postului de radio a făcut o remarcă grozavă: "Exilul e ca ţara!". Românii rămîn aceiaşi, oriunde ar pleca. Şi în sensul bun, şi în sensul rău.

Luni, 21 aprilie 2003

În week-end am fost acasă. Mai multe chestii de povestit:

Întîi am fost şocat să-mi descopăr nişte posibile rădăcini pentru apucăturile mele literare. Dacă nu mă înşel sînt trei, dacă nu cumva patru, ani de cînd a murit bunica. Anul nu mi-l mai amintesc cu exactitate (tot timpul ameţesc anii), dar ştiu sigur că asta se întîmpla în săptămîna dinainte de Paşte. Bunică-mea a rămas văduvă cînd avea tata 15 ani. Habar n-am cum era pe vremea cînd trăia bunicul, dar sînt convins că s-a făcut mai rea după moartea lui. Avea o casă retrasă, pe malul unei rîpe. Nu suporta pe nimeni, se certa cu toată lumea. Dacă stau şi mă gîndesc bine, avea două aşa-zise prietene (Mariţa şi Floarea, parcă) cu care se întîlnea duminicile, bîrfea lumea din sat şi toate neamurile (mama fiind cap de listă). Nu reţin din discuţiile lor decît două ticuri verbale: "Am păţit ca 'ceala!" (Bunica) şi "Fac ca cîntecu'!" (Floarea). Mariţa vorbea mai puţin. Prefera să tragă cîte o duşcă dintr-o sticlă cu ţuică şi să intervină atunci cînd mirosea că e rost de sfadă, turnînd gaz pe foc. Discuţiile se terminau într-un vacarn generalizat, în care toate blestemau şi nimeni nu mai asculta pe nimeni, ca la Tucă-show sau la Procesul etapei. Se despărţeau jurîndu-se vă nu vor să se mai vadă niciodată, pentru a se întîlni o săptămînă mai tîrziu. Nu de puţine ori eu deveneam subiectul dicuţiei: că de ce umblu în chiloţi (de fapt, pantaloni scurţi) în Sfînta Duminică, de ce bolovănesc cîinele, de ce umblu aşa murdar. "Apăi, da, e murdar, că nu-l spală mă-sa", prindea bunica prilejul să se lege de mama. "Da' taci, ţaţă, ce-ai cu mă-sa! Mă-sa îl spală, faci ca cîntecu', el e drac împieliţat", sărea Florea. Mariţa scrîşnea dezaprobator din cei trei-patru dinţi rămaşi în gură, trăgea un gît de ţuică şi spunea ca pentru sine: "Eu n-aş înghiţi una ca asta!". Apoi bunica uita că ea se pornise pe mama şi întorcea vorba ca şi cum celelalte s-ar fi legat de noră-sa. Şi dă-i ceartă.

Bunica m-a iubit pe mine cel mai mult (atît cît îşi permitea ea să iubească) pentru că eram singurul care nu se supăra pe ea. O dată la două zile îmi spunea să nu mai calc în veci pe la dînsa, iar eu apăream ca din pămînt a doua zi, pîndind-o cînd era neatentă şi urlînd ca s-o sperii. Sînt convins că aprecia asta. Nu mă supăram, dar aveam micile mele răutăţi, micile mele mijloace de răzbunare. Chestia cu speriatul, chestia cu aruncatul prunelor pe casă. Sau, de exemplu, mă dispera grija cu care nu lăsa să-i pătrundă nici o muscă în casă. Nu ştiu cum făcea, dar n-avea nici o muscă. Atunci eu îndreptam situaţia: prindeam gîze vii de pe-afară, le adunam într-o cutie cu chibrituri şi, cînd o umpleam, le dădeam drumul în casă. Cel mai nasol lucru pe care i l-am făcut a fost odată cînd mi-a dat să mănînc nişte vişine scoase din ţuică. M-am îmbătat şi eu, şi porcul (cu care am împărţit vişinele). Porcul s-a îmbătat mai rău, stătea lat în curte, dar eu m-am comportat mai urît: am luat o cană şi am pocnit-o în cap, fără vreun motiv anume, pe bunica. Îmi amintesc că era o cană de marmură şi că am rămas cu toarta în mînă. Mă rog, e lucru scuzabil, avînd în vedere că vorbesc despre prima mea beţie. Sau, Dumnezeu ştie, dacă nu cumva cel mai rău lucru pe care i l-am făcut este că nu am apucat să o văd în ultimele luni înainte de a muri. În ultimele luni nu mai aveai cu cine să te înţelegi, însă numele meu a revenit de cîteva ori în puţinele fraze coerente pe care le-a mai putut rosti.

Una peste alta, ne înţelegem rezonabil pentru că relaţia noastră era construită pe interese reciproce. Bunica îmi dădea o bomboană pe zi (deşi am negociat cu ea şi i-am explicat că m-aş bucura mai mult dacă mi le-ar da pe toate o dată), iar eu, în schimb, trebuia să-i scriu pomelnicele şi, periodic, cîte o scrisoare pentru verişoara ei de peste şaptesprezece sate. Pomelnicele erau liste interminabile cu morţii familiei - mă şi minunam cîţi morţi are familia noastră şi ce nume ciudate puteau să aibă -, pe care bunica se chinuia să şi-i amintească o după-amiază întreagă. Se scufunda în adîncurile memoriei şi-i scotea la suprafaţă, iar eu le aşezam frumos numele pe hîrtie, ca să-i citească popa în biserică. "Scrie mare! îmi repeta bunica, popa nostru-i un chior!". Mie-mi plăcea s-o întreb de fiecare dată: "Da' pe Sultana ai trecut-o, bunică?". Bunica nu uita de Sultana, dar mie îmi făcea plăcere să rostesc numele ăsta ciudat al unei stră-străbunici. (Dacă aş avea o fetiţă i-aş pune numele Sultana, dar sînt convins că m-ar cotonogi nevasta şi m-ar blestema, mai tîrziu, copilul). Cu verişoara de peste şaptesprezece sate bunica nu se văzuse de vreo treizeci de ani. Sînt convins că nici nu s-ar fi recunoscut, în cazul în care s-ar fi întîlnit întîmplător. Dar de scris, îşi scriau, cel puţin o dată pe sezon. Chestii banale (aproape că învăţasem pe de rost ce trebuie scris; aproape că îi dictam eu scrisorile, cînd mi se părea că a sărit peste vreun amănunt), aceleaşi de fiecare dată: despre vreme, despre sănătate, despre animale, despre rude. La un an după ce a murit bunica, am mai primit o scrisoare de la vară-sa, cu veşnicile urări de sănătate şi informaţii despre vremea, animalele şi rudele de pe la ea. Habar n-avea că bunica murise. Un mic demon m-a îndemnat să continui joaca şi să-i dau eu răspunsul pe care oricum îl ştiam pe de rost. Apoi m-a speriat gîndul că şi la celălalt capăt ar putea fi un trăsnit ca mine, care scrie în numele bunicii sale moarte.

Marţi, 22 aprilie 2003
(continuare)

De cînd o ştiu, bunica se pregătea să moară. Vorbea atît de firesc despre moarte, încît m-a învăţat şi pe mine să o fac la fel. Cînd eram în şcoala primară mi-a povestit că ea va muri la fix şaptezeci şi patru de ani. "De unde ştii?", am întrebat-o. "De la iarmaroc. Am fost o dată la iarmaroc şi am dat peste un domn cu un papagal. Papagalul mi-a tras un bilet din cutie şi acolo scria că o să mor la şaptezezi şi patru de ani". Drept urmare, bunica a început să se pregătească de moarte. Nu avea mare brînză, dar ei i se părea că nu-i lipseşte nimic. Refuza cu încăpăţînare orice lucru nou. N-a vrut să-i tragem lumină nici în ruptul capului. "Ce, n-am lampă?!" Ţoalele, berta, şoşonii, cele cîteva căni şi străchini, bîrneaţa, iţarii şi icoanele reprezentau pentru ea o avere mai bazată ca a lui Bill Gates. Îşi petrecea timpul liber lîngă lada de zestre (pe care era desenat un papagal colorat), punînd etichete pe lucrurile sale, explicînd cine şi ce trebuie să primească după moartea ei. Cînd pleca în vizită, trăgea cîte un certălău cu fericiţii posesori ai averii de după moarte şi apoi revenea acasă petru a schimba etichetele. De exemplu, numele meu era trecut pe eticheta de la bîrneaţă. Dacă o supăram cu ceva, lua eticheta şi o prindea de şoşoni (şoşonii nu reprezentau cine ştie ce lucru; bunica nu se sfia să îi poarte la biserică, în zilele ploioase; de fapt, le-a şi rupt o cataramă înainte de a se adeveri prezicerea papagalului). Şi tot aşa. În fine, papagalul încurcase rău socotelile. La şaptezeci şi patru de ani, bunica avea încă destulă putere încît să mă nimerească cu un retevei de la o distanţă de zece metri. A murit la optzeci şi doi de ani. Sau la optzeci şi trei. Uit pentru că ea însăşi nu ţinea minte exact anul în care se născuse. Nu mai spun că nici nu-şi sărbătorea ziua de naştere. Mai importantă era ziua în care fusese operată de "ghioaţă" ("ghioţa" fiind, bănuiesc, un fel de ciupercă crescută pe spate). O sărbătorea mai ceva decît Revelionul. Dădea şi de băut cîte un pahar de vin dintr-una din sticlele pe care le îngropa în grădină (îngropa vinul şi uita unde; pun pariu că şi acum, dacă mă duc şi sap în jurul casei, mai găsesc sticle îngropate de bunica).

Am păţit ca 'ceala! Am uitat de unde am început. Aşaa... vorbeam de rădăcinile apucăturilor mele literare. Sîmbătă, cînd am ajuns acasă, mi-a dat mama un caiet pe care îl găsise în lada de zestre a bunicii (aia cu papagalul). Deşi nu fusese niciodată la şcoală, bunica ştia cît de cît să scrie, numai că o făcea de parcă ar fi sculptat fiecare literă ca în epoca de piatră. E drept că o mai găseam uneori scriind, cu un cheion chimic muiat în gură, dar nu o credeam în stare de performanţa de a scrie un caiet întreg. În plus, îmi ziceam că tot ce scrie sînt obişnuitele ei etichete. Da' de unde? Bunica avea jurnal. Pe copertă stă mărturie: Caet de veaţa me care am eşt şi în alta am intrat Amar veaţ săl citiţ (în traducere: Caiet al vieţii mele din care am ieşit şi într-alta am intrat. Amar viaţă! Să-l citiţi!). Însemnări despre cum trebuie îngropată, despre rudele năbădăioase, despre averea ei colosală. Nu l-am terminat de descifrat încă. Dacă ajung vreodată să-mi public un jurnal, aşa o să se cheme: Caet de veaţa me care am eşt şi în alta am intrat Amar veaţ săl citiţ.

Vineri, 25 aprilie 2003
(continuare)

Acasă, mama mi-a povestit cum a fost ea la bîlci. Întîi a muncit o săptămînă încheiată pe harbuzăria bunicului ei. A prăşit pepenii cu gîndul la minunăţiile pe care o să le vadă acolo. La femeia cu barbă, la oamenii care merg pe sîrmă, la dulciurile promise de străbunicul meu. Cînd s-a încheiat săptămîna de lucru, a plecat acasă (în satul nostru aflat la vreo douăzeci de kilometri) cu o ultimă sarcină de îndeplinit: să facă rost de un cîine care să păzească harbuzăria...

Las' că asta povestesc altă dată. E prea frumoasă povestea ca s-o scriu acum.

Am intrat în chinurile facerii, în travaliu, cu romanul Ce se ştie despre ursul panda. Săptămîna asta mi-au făcut coperta. Cînd prind cîte o clipă liberă, deschid fişierul cu coperta şi mă uit ca un obsedat la o poză cu o tipă goală. Ieri textul a intrat, în termenii editurii, la "operat". Mi-am tot făcut drum pe la departamentul tehno, aşeptînd să aud ţipete. Am tot întrebat tehnoredactorul: "Ce-i, fetiţă sau băiat?". "Păi, dom'le, n-ai făcut ecografie?" "N-am încredere în ecograf. Am auzit c-au luat ţeapă mai mulţi". Mi s-a confirmat că ar fi un băieţel. Tre' să-l văd, să vină tehnoredactorul şi să spună: "Iaca fiul tău!".

Miercuri, 30 aprilie 2003

Ieri mi-am tras ochelari de soare, în cinstea căldurii de afară (în paranteză fie spus, camera mea se află într-un colţ, la parter. Nu pătrunde niciodată soarele. Singura fereastră e înspre nord şi nu îmi oferă altă perspectivă decît un perete de la casa gazdei şi o poiata pe lîngă care se plimbă cîteva găini moţate. Mi-e şi frică de găinile astea. Cred că au suferit mutaţii. Nu ştiu cum/cînd/dacă/cu ce le hrăneşte gazda, dar am observat că mănîncă, mai ceva ca dulăul Lucky, şi oasele pe care le arunc. Revenind la căldura camerei mele, stau în continuare cu puloverul pe mine şi uneori nu m-aş mira să iasă un pinguin de sub pat. Sau să găsesc un urs polar, în pragul hipotermiei, ghemuit într-un colţ).

Îmi amintesc primii ochelari de soare pe care mi i-a cumpărat bunica (cealaltă, dinspre mamă), la bîlci (acelaşi din povestea neterminată). Mă plimbam pe drumurile satului aşa: cu o pălărie de cow-boy făcută din carton şi vopsită cu smoală, ochelari de soare prin care toată lumea se vedea a' naibii de roz, cu o centură de care atîrnasem două pistoale din plastic. Din cauza căldurii, smoala de la pălărie se topea şi îmi curgea pe faţă. Călcam apăsat, cu picioarele un pic îndepărtate, şi apoape că-mi puteam auzi zornăitul pintenilor imaginari de la călcîie. Billy the Kid (ăla care, atunci cînd a fost întrebat cîţi oameni împuşcase la viaţa lui, a spus că vreo şaizeci şi şapte, fără a mai pune la socoteală şi mexicanii) era minciună pe lîngă mine.

Mi-am luat bilete de tren. Mîine dimineaţă plec la munte.

Marţi, 6 mai 2003

"Da' urşi sînt?", întreb eu pădurarul, ca s-o liniştesc pe Raluca. "Oho!", exclamă el, mîndru, de parcă ar fi fost urşii lui. "Da' nu-s periculoşi, fug din calea omului, că doar îs sălbătăciuni, nu?", încerc eu să dreg busuiocul. "Da - confirmă pădurarul într-o doară -, cam fug. Numa' unu-i mai periculos, da' numa' cînd se-mbată!..."

Joi dimineaţă am urcat în trenul de Oradea, cu gîndul să ajungem pe Rarău. Fain. Singuri în compartiment, am vrut să dormim, dar aerul acela de vacanţă pe care l-am inhalat o dată cu prima ţigară, pe culoar, ne-a trezit mai ceva decît o cafea tare. Peisajul a prins a ni se desfăşura pe sub ochi - case, garduri, copaci, oameni; case, garduri, copaci, oameni -, mereu acelaşi, ca şi cum cineva din afară ar fi dat la pedale, învîrtind prin faţa ferestrei un decor monoton. Decorul interior s-a schimbat înainte de Suceava, cînd în vagon au urcat vreo cincizeci de ţigani care au luat cu asalt toate locurile. După cinci minute, în înghesuială, a apărut şi controlorul de bilete, colectînd mulţumit cîte cinci/zece mii de lei de la fiecare persoană. Compartimentul s-a golit din nou, după ce trenul a oprit în cele patru gări ale Sucevei (una la fiecare bornă de kilometraj), lăsîndu-i în urmă pe ţiganii care au năvălit, aproape chiuind, cu capul înainte, în decor. Apoi tipul de la pedale a schimbat pînza, derulînd un peisaj de Doamne-ajută: case munteneşti, curţi îngrijite impecabil, copii cu bicicleta. La 10 eram în Cîmpulung şi am început să urcăm spre Rarău...

Pe drum am intrat de vorbă cu un pădurar care ne-a explicat cum stă treaba cu ursul cel rău la băutură. "Se-mbată, pentru c-aşa l-a-nvăţat un brigadier. L-a prins de pui şi-l purta cu el pe la toate crîşmele. Îi dădea bere, biscuiţi, ciocolată. De-aia s-a nărăvit, şi-acu', cînd se-mbată, umblă prin sat şi face scandal..." Pădurarul povestea prea frumos, ca să-l întrerup cu o aşa întrebare: "Da' cum îşi face, dom'le, ursu' rost de băutură de cînd trăieşte pe cont propriu?!".

Am sperat ca ursul să nu dea de gustul băuturii în timp ce ne aflam noi în excursie.

Joi, 8 mai 2003

Ralu zice ca i-a povestit un student de-al ei de ce sînt atîtea gări în Suceava. Una, de exemplu, au făcut-o pentru că, înainte de a ajunge acceleratul în oraş, ţiganii trăgeau zilnic semnalul de alarmă şi dispăreau pe cîmp. Un exemplu clasic de bună convieţuire şi de înţelegere cu minorităţile. Mă întreb dacă nu cumva soferul de la autobuzul care trece prin Podu-Iloaiei n-ar trebui să facă şi el o staţie acolo, ca să nu se mai chinuie bieţii rromi să fure bagajele din mers, în atacuri de tip indian.

Vineri, 9 mai 2003

Aş putea scrie două zile despre excursia la munte. Numai că n-am timp. Trebuie totuşi să pomenesc camera din cabana în care am stat: 2x2 m, un pat, o masa, un radiator, o icoană şi un afiş cu Gică Hagi.

Am neglijat să menţionez un eveniment în viaţa mea profesională: reîntoarcerea fiului risipitor, în birou cu mine - părintele Ioan-Florin Florescu. Sînt convins că o să-l calce pe cap faptul că-l pomenesc aici în calitatea lui preoţească, însă oricum asta face parte din lungul şir al tachinărilor reciproce din viaţa noastră cea de toate zilele. Cel mai mult îmi place la el capacitatea de a se bucura (oricum asta e calitatea numărul unu a unui om, a unui om "oarecare"). Dom' Balzac (Teodorovici) ne compară cu doi bătăuşi din curtea şcolii pe care , atunci cînd îi vezi, te întrebi dacă azi se vor lua sau nu de viaţa ta. Am reuşit să păcălim o mulţime de oameni pe holurile editurii cu o poantă copilărească (Florin o ştie de la fiica lui, Paraschiva): "Ai o aţă la picioare!". Omu naiv, cu gîndul la ale sale, se uită la picioare, iar noi îi spunem: "Mulţumesc pentru-nchinare!". Ştiu, sună a poantă de copii cretini, da' e de-a dreptul amuzant să vezi nişte băieţi serioşi care uită la tine ca şi cum ai fi căzut de pe lună. În cîteva zile deja ne-am format un argou propriu, un soi de joc cu mărgele de sticlă care porneşte de la discuţiile despre desenele animate (Courage is our hero!) pînă la etimologiile descoperite în Septuaginta (care e pe cale să apară la noi într-un proiect super).

Am verificat cu Florin pasajele "teologice" din Ce se ştie despre ursul panda. Teologice, vorba vine. Rămîne de văzut cîtă teologie încape în mintea unor vagabonzi care vor să se căpătuiască, învăţînd pe de rost pasaje din Biblie.

Aseară am fost la Mall să-mi cumpăr sandale. Pînă la urmă mi-am luat pantaloni. Sandalele sînt ceva mai ieftine decît cauciucurile unui Ford. Nu spun întîmplător Ford. Jos, în parcare, se-mplineau nu'ş'cîţi ani de la nu'ş'ce eveniment Ford. M-am trezit în mijlocul unei mulţimi care făcea ca toţi dracii, ascultîndu-i pe cei de la Voltaj. M-am distrat şi eu teribil, ca un poliţist de la Scotland Yard la un concert Beatles: prin mişcări ale carpienelor şi metacapienelor. Însă corpul meu astral se izbea cu capul de maşina salvării prezentă la sărbătoare.

Duminică, 11 mai 2003

Am fost şi mi-am luat bicicleta de la Teodorovici. Zăcea pe balconul lui, de la începutul iernii. Are o roată spartă ş-aşa te apucă un sentiment de sfîrşeală cînd ţi se strică bicicleta, încît nu-ţi mai vine chef de nimic. Am legat-o de-un fier, sub fereastră, şi-azi noapte am visat că mi-au furat-o nişte ţigani. Adevarat coşmar!

După ce mi-am legat bicicleta, am vrut să trag un pui de somn. Încă un zapping înainte de a închide ochii: mut pe TVR 1. Rămîn mut: Mama! Apoi tata şi sor'mea! Mi se părea mie că-i ştiu de undeva, da' mi-au trebuit cîteva secunde ca să mă dezmeticesc. Prin 2001, s-a făcut un reportaj despre mine şi cartea mea de debut. Adicătelea, uite dom'le cum reuşesc să se scoată băieţii buni de la ţară, după ce scapă de noroi. Ieri l-au reluat într-o emisiune de pe TVR 1 - Poveste fără sfîrşit - şi, ca o completare, mi-au prezentat situl de faţă. Prin februarie mi-a spus o prietenă de la televiziune de chestia asta, da' credeam că emisiunea a fost difuzată mai de mult. E ciudat să zapezi şi să-ţi descoperi deodată moaca pe ecranul televizorului. O chestie norocoasă, oricum. Sătămîna viitoare îmi apare romanul. Nici că se putea o reclamă mai bună. Am înţeles că tot norocul se datorează războiului din Irak: emisiunea trebuia dată acum vreo lună, dar din cauza războiului nu mai avea spaţiu de difuzare. Mersi, Sadam Hussein!

Joi, 15 mai 2003

Hai să vedem ce-am mai făcut, ce mai fac.

Azi am reuşit să supăr o scriitoare (nu-i dau numele, că se supără şi mai tare). Întîi mi-a lăudat situl, eu am bănuit-o de complezenţă (n-am avut de lucru şi i-am zis), ea m-a făcut necioplit, cu eleganţă, eu eram pe punctul să-i dau dreptate, ea mi-a laudat "inteligentza", apoi ne-am văzut fiecare de treabă.

Teodorovici îşi face şi el sit. Tremură de nerăbdare să se lege de viaţa mea "virtuală". Numai că el nu se supără. Pot să mă cert cu el într-o veselie.

Florescu e la Bucureşti (cu "trebi") şi, dacă a avut neinspiraţia să nu-mi asculte sfaturile legate de taximetrişti ("Unu: iei numai taxi de firmă; doi: dacă ai probleme, spui că mă cunoşti pe mine; trei: stai relaxat pe scaun, ca şi cum ai şti încotro mergi; patru: în general, nu da semne că eşti moldovean, dacă se prind, te fac de bani de nu te vezi etc. etc.), probabil că acum merge în direcţia opusă locului său de popas.

Pe la 4 m-a sunat Otilia (soră-mea) şi mi-a spus că mi-au prezentat din nou situl la televizor. Nu ştiu ce i-o fi apucat, eu jur că nu i-am deranjat cu nimic. Cică mi-ar fi lăudat şi ei "inteligentza". Am întrebat-o pe mama, în glumă, dacă e mîndră de mine şi mi-a zis: "Eu ca eu, da' să-l vezi pe taică-tu cînd l-au felicitat colegii de echipă pentru apariţia la televizor". Adevărul e că mama nu se lasă impresionată uşor. O vreme a fost mai celebră decît mine prin sat: cîştigase un filtru de cafea la concursul Elite. Veneau vecinele - cu treabă, chipurile - şi-o dată izbucneau: "Şi cum ai făcut de-ai cîştigat?!". Dacă a mai văzut emisiunile şi un unchi de-al meu (ăla care ţine morţiş că nu am făcut niciodată facultatea şi, în genere, fiul lui e mai tare, pentru că-i gardian public cu experienţă), chiar că m-am scos!

În concluzie, fac bine. Săptămîna viitoare îmi apare romanul şi mă simt de parcă aş fi cîştigat şi eu un concurs Elite.

Vineri, 23 mai 2003

Lucian Dan Teodorovici says:

Motto: "Teodorovici îşi face şi el sit.
Tremură de nerăbdare să se lege de viaţa mea "virtuală".
Numai că el nu se supără. Pot să mă cert cu el într-o veselie".
(Florin Lăzărescu)

"Şi ce să scriu eu despre tine?" - îl întreb pe proprietaru' acestui sit.
"Ce vrei tu!" - răspunde domnia-sa, iar îngeraşul de pe umărul meu stîng, simpaticul şi blajinul, îşi freacă mîinile rînjind satisfăcut.
Păcat că, imediat după asta, afurisitul de sentiment căruia de obicei îi zicem prietenie îi dă o palmă îngeraşului, rostogolindu-l de-a berbeleacul de pe umărul meu. Prin urmare, iată-mă, om cu înger prăbuşit, scriind despre Lăzărescu altfel decît cum aş fi vrut iniţial să scriu. Dulcea răzbunare mai are de aşteptat. Nu de alta, dar acum sînt invitat, iar cînd te afli în poziţia asta, n-ai ce face, trebuie să-ţi lauzi gazda. Regulile civilizaţiei şi ale bunului-simţ. Dificil. Da' să-ncercăm...

1. Lăzărescu este simpatic (e antipatic foarte rar - numai atunci cînd nu doarme);
2. Lăzărescu este un model demn de urmat (pînă şi pentru copiii mei - iar ei sînt foarte selectivi în a-şi alege eroi: pe lîngă Florin, îi mai au drept model doar pe Elmer Fudd şi pe Ciocănitoarea Woody);
3. Lăzărescu nu greşeşte niciodată (în afară de momentele în care se contrazice cu mine - atunci greşeşte întotdeauna; bine, greşeşte constant şi în alte momente, de exemplu atunci cînd afară e vreme urîtă sau atunci cînd e vreme frumoasă, atunci cînd plouă sau atunci cînd ninge, cînd e zi sau cînd e noapte, cînd e primăvară sau toamnă ori cînd e vară sau iarnă - dar asemenea evenimente se întîmplă din cînd în cînd, deci nu trebuie neapărat să ţinem cont de ele);
4. Lăzărescu nu se supără niciodată pe nimeni (anunţ important: dacă mîine cunoscuţii se vor întreba de ce port cele două vînătăi la ochi, să nu-şi imagineze care-cumva că Florin mi le-a făcut, din cauza celor scrise aici; nici vorbă! nu! pur şi simplu, presimt că mă voi împiedica şi voi aluneca în pumnii calmi ai lui Florin - ceea ce, nu-i aşa?, se poate întîmpla oricui);
5. Lăzărescu e extraordinar din toate punctele de vedere (deşi v-aţi aştepta ca şi în paranteza de faţă să fiu ironic-maliţios, iată că nu-s: chiar credeţi c-aş putea fi prieten cu un om precum cel descris în parantezele anterioare?).

Cam atît. Promit însă că la următoarea invitaţie de a mai scrie în acest jurnal voi fi atent ca afurisitul de sentiment căruia de obicei îi zicem prietenie să nu mai devină violent cu îngeraşul. Deci: va urma...

Joi, 29 mai 2003

Ok. Revin după o absenţă îndelungată. E aici un cerc vicios: cu cît mi se întîmplă mai multe, cu atît am mai puţin timp să scriu despre ele.

Dom' Balzac, reîncarnat în Teodorovici, şi-a făcut de cap prin jurnalul meu. Eu îl rugasem să scrie orice, în speranţa că o să se prindă şi o să pomenească de apariţia romanului meu: Ce se ştie despre ursul panda. O fi Lucian un excelent redactor-şef, dar la promovare nu se pricepe. Mă pune în situaţia de a mă lăuda singur. Termin scurt cu asta: am scris un roman de rupe lanţu', "săl citiţ", vorba lu' bunică-mea. I-am văzut culoarea la Bucureşti, joi, într-o dubă. Şoferul nostru mi-a plasat în braţe vreo 25 de exemplare, pe care le-am scăpat pe jos în pasajul de la Universitate. Ce reclamă mai bună decît să arunci cu cărţile tale în centrul Bucureştiului? Din păcate, a lipsit aurolacul care să-mi ceară un exemplar de protocol. Şi scena ar fi fost perfectă.

Sar peste fazele de la tîrg - lumea e o minunată înlănţuire de faze! - şi observ că, în lipsă, am primit un mesaj pe guestbook prin care cineva mă anunţă că sînt un dobitoc lipsit de orice simţ artistic. E posibil să nu am simţ artistic, dar sînt convins că am un pic mai mult bun simţ decît el.

Drept răzbunare pentru ironiile mele la cei care visează gheparzi în carouri, noaptea trecută am visat un lup alb, în mijlocul unui lac sec, în mijlocul unui deşert, în mijlocul unui continent pustiu, in the middle of nowhere... Eram rupt de frică, însă nu am vrut să o arăt. Mi-a trecut prin cap să încerc un soi de aport cu el (cam cum procedează motanul Tom atunci cînd e prins la colţ de cîinele Spike), dar nu aveam la îndemînă nici măcar o piatră. Numai nisip. Să fug era o prostie, m-ar fi prins din două mişcări. Pe de altă parte, privirea lupului alb (stînd calm, aşezat pe coadă) mă hipnotiza. Să văd ce se mai întîmplă la noapte.

Vineri, 6 iunie 2003

Mi-am lansat ieri ursul la apă sau, mai bine zis, am început să plimb ursul panda. Fain-fain, mă bucură faptul că am reuşit să adun în sala bibliotecii din Iaşi vreo 50 de oameni, dintre care mai bine de jumătate îmi sînt prieteni. Mai mult obişnuit să mă ocup de lansările altora (cred că au fost peste 100, în ultimii trei ani), mi-a venit tare greu să vorbesc despre mine şi romanul meu. Mă rog, am scos-o cumva la capăt. Nici nu mai ştiu bine ce-am spus, da' cred că oamenilor le-a plăcut discursul meu. Scurt, pontos şi sugrumat de emoţii. Cu mulţumirile am fost la fel de scurt: i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru oamenii minunaţi pe care îi cunosc.

Pe la 4 mă duc la o televiziune locală, împreună cu fratele Balzac, într-o emiusiune despre literatura română. Şi cu asta, basta, m-am plictisit să tot vorbesc despre romanul meu. Să văd cît mă ţine...

Că tot veni vorba despre Dumnezeu, o prietenă mi-a povestit despre un moment mai greu din viaţa ei, cînd a simţit deodată nevoia să se roage. Şi-şi dă seama că singura rugăciune pe care o ştie e Tatăl nostru în limba germană, pe care o învăţase pe de rost în copilărie, fără înţeleagă o boabă. Şi dă-i cu Tatăl nostru în limba germană. Şi, poftim, se dovedeşte că Dumnezeu - se putea altfel?! - e un bun cunoscător al limbii germane. Faza mi se pare relevantă pentru cum înţelegem noi, atunci cînd o facem, să ne rugăm. Repetăm Tatăl nostru în fiecare seară şi, chiar dacă ştim rugăciunea în română, o rostim într-o limbă artificială, străină, care capătă sens abia cînd avem nevoie de umbrela lui Dumnezeu.

Luni, 9 iunie 2003

Azi dimineaţă, la cafea, am văzut pe Antena 1 o doamnă de treabă care explica o metodă extraordinară de armonizare cu spaţiul în care locuieşti - Feng Shui. Am ciulit urechile, pentru că tocmai e pe cale să apară la noi o carte de felul ăsta. Din cîte am înţeles eu, chestia ar sta în felul următor: spaţiul casei ajunge să corespundă unei anumite zone a corpului sau a spiritului nostru. Dacă nu-i armonie în cameră, trupul şi sufletul se fac varză. Cu alte cuvinte, dacă pui un scaun de-a-mboulea, poţi să-ţi buşeşti un rinichi. Masa aşezată fără simţul răspunderii te poate aduce la apoplexie etc. etc. M-am uitat împrejur şi mi-am dat seama că nu am un suflet prea mare. Ca şi cum mi-ar fi ghicit gîndurile, doamna Feng Shui a spus că dimensiunile spaţiului nu contează. Totul e să-ţi aranjezi cît mai Feng Shui camera. "În nici un caz, patul nu trebuie să fie aşezat paralel cu uşa sau în faţa ferestrei", a spus răspicat doamna. Asta-i! De-aia nu mă simt eu prea bine uneori. E drept că patul nu-i chiar în faţa ferestrei (oricum, n-ar încăpea de şifonier şi bibliotecă), dar paralel cu uşa este. Acum sînt într-o mare dilemă: l-aş muta perpendicular pe uşă, dar nu o să pot să o mai deschid decît cu riscul de intra de-a curmezişul. O soluţie ar fi să intru în cameră, mut patul perpendicular, mă culc, iar a doua zi îl aşez la loc (cît sînt la serviciu, îmi pasă mai puţin de Feng Shui-ul de acasă). Dar cum mă duc noaptea la baie?!

Marţi, 10 iunie 2003

În buna tradiţie a studenţiei, uneori, seara pe la 8, ne strîngem mai mulţi prieteni şi jucăm tenis cu piciorul în Parcul Expoziţiei din Copou. Pe cît de profy e fileul, pe atît de profani sîntem la tenis. Dar există şi bucurii suplimentare, cum ar fi să umfli mingea fără ac de seringă sau să te cerţi cu gardianul public care găseşte în nu ştiu ce lege (una cu blocarea căilor de acces) subterfugii pentru a căpăta bani de-o bere.

Aseară am fost iertaţi de bere, datorită diplomaţiei lui Teodorovici şi aburelii de a arăta cartea mea de vizită pe care scrie "relaţii cu presa" (gardienii se tem de presă).

După tenis, mi-am tras sufletul la o bere în compania lui Florescu, a lui Ionuţ (graficianul nostru) şi a unui prieten de-al său, Dan. Am rămas mască auzind că Dan e locotenent şi urmează să plece pentru şapte luni într-o misiune din Afganistan. E nu ştiu cum ciudat să joci tenis, să bei bere, să ai impresia că trăieşti cît de cît într-o lume normală şi să-ţi dai seama că omul din faţa ta va sta şapte luni într-un loc în care poate da colţul în fiecare clipă, în timp ce tu o să joci în continuare tenis şi o să bei bere. Am discutat despre religiile diferite, care fac oamenii diferiţi. Am căzut cu toţii de acord că asta-i situaţia, că mai bine de-atît nu se poate. Pe drum, Florescu a tras o concluzie bestială, care poate fi folosită ca deviză de viaţă: "Bă, ce spectacol e lumea! Să trăiesc 300 de ani şi tot nu m-aş plictisi!".

Joi, 19 iunie 2003

Nu ştiu ce am, de vreo cîteva zile mă simt ca dracu' (chiar, de un vorba asta? Cînd spui "mă simt ca dracu'" ar fi de presupus că nu te simţi prea bine. Dar de ce s-ar simţi dracu' prost? Doar dacă nu-i merge vreo drăcovenie. Îmi şi închipui un drac nefericit, cu capul plecat, ros de griji pentru că lumea e din ce în ce mai bună. Şi-atunci înseamnă că, de fapt, cînd îi merge dracului nasol, totul e ok. Prin urmare, dacă mă simt ca dracu' însemnă că lucrurile merg bine. Numai cu drăcoveniile stau prost).

În primul rînd, mi-e somn mereu. Am ajuns să mă culc la 12 noaptea. De obicei, nu adorm înainte de 2. Dimineaţa aplic o veche tehnică de înveselire din copilărie: îmi fixez ceasul să sune pe la 6. Mă trezesc şi opresc soneria, iar pentru cîteva clipe mă invadează fericirea că mai am de dormit o oră. Din nefericire, soneria dă trezirea şi cocoşului din poiata de sub fereastra mea. El - cel puţin aşa se zice - ar trebui să cînte încă de pe la 4. Probabil ăsta e şi motivul pentru care, din momentul în care aude ceasul meu, tresare înspăimîntat şi se apucă zelos să cînte o oră întreagă, neîntrerupt. Eu îl acompaniez, în gînd, cu înjurături. L-aş omorî cu mîna mea, dar mi-e să nu mă dea gazda afară din casă. Mizez pe nervii mai slabi ai vecinilor. Cînd plec eu la serviciu, cocoşul tace mîlc. Probabil e leşinat în poiată. Asta e. O slujbă stresantă poate chiar şi să te ucidă.

Vineri, 20 iunie 2003

Cîteva lucruri pe care am uitat să le spun (şi n-aş fi vrut):
1. Pe o căldură de peste 35 de grade, am văzut un aurolac îmbrăcat cu o haină ca de eschimos. Avea şi o glugă îmblănită, trasă peste cap. Îşi încărca bateriile pentru iarna viitoare sau se refăcea după frigul de iarna trecută.
2. La tîrgul Bookarest din 2002, într-un stand de cîţiva metri pătraţi, stătea un bătrîn scriitor. Pe masă erau stivuite vreo trei grămezi cu cărţile sale. În spate, un afiş pe care scria: ASTĂZI, MARELE SCRIITOR X (nu-i reţin numele şi, oricum, nu i l-aş fi dat) ACORDĂ AUTOGRAFE LA STAND!. Privea pierdut, cu capul în palmă, la mulţimea care i se perinda prin faţă, fără să-i acorde nici o atenţie.
3. La tîrgul Bookarest 2003, unul dintre colegii mei de la standul Polirom m-a rugat să-i răspund unui domn care cerea lămuriri. M-am apropiat şi am prins din zbor că domnul spusese ceva în engleză. Am început să-i explic, în engleză, ce-i cu cartea pe care o avea în mînă. Omul şi-a cerut scuze, în franceză, şi mi-a spus că nu poate vorbi prea bine engleza, dar că o înţelege. Exact situaţia mea cu limba franceză. Am discutat vreo 10 minute, el în franceză, eu în engleză, pînă cînd s-a întors către soţia lui: "N-ai să-mi dai şi mie două sute de mii?". "Păi, de ce n-aţi vorbit în română şi cu mine?", îl întreb eu uimit. "Am crezut că sînteţi englez", îmi răspunde el, la fel de uimit. Am izbucnit amîndoi în rîs. Cînd mă apropiasem eu, el tocmai îi citea nevestei titlul unei cărţi englezeşti, în original. Şi de-aici, toată confuzia...
... şi multe altele.

Duminică, 22 iunie 2003

M-am întîlnit ieri cu prietenul Serj, care mi-a reproşat că această pagină de jurnal nu mai este actualizată din Cretacic. Dragă Serj, dacă mi-aş fi scris jurnalul intim în Cretacic, ar fi sunat cam aşa:

Cretacic superior, Maastrichtian (78,3 - 65 M.a.)

Cum mai trece viaţa în Mezozoicul ăsta!

Mai ieri, în Jurasic, supercontinentul Pangaea a început să se fragmenteze, conducînd la creşterea diferenţelor florale şi faunale dintre continentele nordice şi sudice.

Zilele astea, au prins să apară primele ceratopside şi pachycephalosauride. De asemenea, dau semne de viaţă primele grupe de insecte, mamiferele moderne şi anumite grupe de păsări, ca să nu mai spun de primele plante cu flori. Umblă vorba că aceste plante cu flori (numite, după mine, cam ciudat: Angiosperme sau Anthophyta) ar fi cel mai important eveniment al generaţiei mele.

Cînd m-apucă dorul să mă plimb prin pădurile de ferigi, cicadale şi conifere, mai întîlnesc din loc în loc dinosauri în transhumanţă - unii pasc liniştiţi ca boii, alţii îmi dau fiori pe şira spinării ca tîmpiţii.

Un lucru revoltător e că aminiţii, belemniţii şi alte moluşte continuă să constituie hrana marilor reptile marine. Oricum, sincer vorbind, mi se pare că ichthyosaurii, plesiosaurii şi mosasaurii au puţine şanse de supravieţuire, iar domeniul aerian e dominat fără drept de apel de către pterosauri.

Mă rog, fiecare cu aia mă-sii.

Eu nu-ş ce am, dar toată afacerea îmi dă o senzaţie de angoasă (die angst). Să fie criza bărbatului care trece în Paleocen?

Vineri, 27 iunie 2003

Vreo două zile din săptămîna asta am avut gîtul strîmb. Explicaţia cea mai simplă ar fi că m-a tras curentul. Aşa ar gîndi un om obişnuit. Nu şi eu care mai am ceva cunoştinţe de Feng Shui. O zi întreagă - cît am stat imobilizat în pat, cu ochii în tavan - am încercat să-mi dau seama cu ce obiect adus în cameră am produs o asemenea dezarmonie încît să rămîn cu gîtul strîmb. O fi noul cauciuc de la bicicletă? E drept că nu am bicicleta în cameră, dar e legată sub fereastră. Iar fereastra e mereu deschisă - prilej ca forţa Feng Shui fie să se împrăştie, fie să cadă sub influenţa nefastă a bicicletei.

Sau o fi totul de la pernă.

Miercuri, 2 iulie 2003

Aseară am plecat de la Teodorovici pe la 10 cu gîndul să prind ultimul maxi-taxi. Cum am ieşit în stradă, a şi apărut unul în care era numai şoferul. Am plătit biletul şi m-am aşezat la întîmplare, undeva pe la mijloc. La prima staţie au prins a se urca, unul cîte unul, nouă ţigani. Mi-e greu să descriu înfăţişarea lor de ocnaşi profesionişti (tatuaje, cicatrici, maieuri pe care puteai ghici urme de sînge închegat etc. etc.). Nici vorbă să fi fost băieţaşi de cartier. Ca să mă fac înţeles, grăitor ar putea fi faptul că mă aşteptam ca ultimul om care urcă după ei să fie un poliţai cu mitralieră, însoţit de doi cîini-lupi. Şoferul (abia cînd l-am căutat din priviri, în speranţa de a cere ajutor la nevoie, am observat că e cea mai fioroasă făptură din maşină) a întrebat: "Băieţi, sînteţi toţi nouă?! Mergem?" şi a dat drumul la o casetă cu manele. "Bă, asta-i melodia lui Bobo! Dă-o mai tare, să-i facem o bucurie!", se-aude o voce din spate. Bobo era pe scaunul de lîngă mine. Am remarcat cu coada ochiului că avea un tatuaj cu MIRELA pe antebraţ. Au început cu toţii să cînte şi să pocnească din degete. Mi-am zis că, dacă dau semne că vreau să cobor la prima, sînt iremediabil pierdut. Întîi trebuia să-l deranjez pe Bobo, apoi mai erau doi confraţi aşezaţi pe vine, lîngă uşă. La prima staţie, mi s-a spulberat şi ultima fărîmă de speranţă: doi călători întîrziaţi, care au vrut să urce în maxi-taxi, au băgat capul pe uşă, pentru o clipă, şi au rupt-o la fugă. Exista un real conflict între calmul pe care doream să-l afişez şi ceea ce simţeam în interior. La o adică, era suficient ca unul dintre companionii mei de călătorie să şoptească "Bau!" înspre mine şi aş fi făcut stop-cardiac instantaneu. Cu inima în gît, am mers pînă unde trebuia să cobor şi i-am cerut şoferului să oprească. A oprit. Bobo s-a ridicat şi mi-a făcut loc, îndemnîndu-i şi pe cei doi din faţa uşii să se conformeze. După ce uşa s-a închis în spatele meu, iar maxi-taxi-ul a demarat în trombă, mi-a venit brusc în minte un straniu ritual văzut pe Discovery: balena ucigaşă nu îşi omoară niciodată ultima focă pe care o prinde într-o zi. Se joacă o vreme cu ea, apoi o conduce cu grijă la mal, o apără de celelalte balene, lăsînd-o în libertate.

Luni, 7 iulie 2003

Unchii Ralucăi au plecat în Italia şi i-au lăsat în grijă:
a) un un cîine de rasă, la apartament;
b) un cîine prăpădit şi două pisici relativ prăpădite, într-o grădină din Copou;
c) un cîine de-a dreptul disperat, într-o grădină dintr-un sat aflat la zece kilometri de Iaşi.

Pisicile relativ prăpădite s-ar descurca şi singure, prin vecini. Cu cei trei cîine e mai greu. Cocker-ul de la apartament abia vede. Trebuie plimbat şi hrănit zilnic. Cîinele din afara oraşului e pe cît de disperat, pe atît de resemnat. La el ajunge Ralu o dată la trei zile. Pofta lui de mîncare nu poate fi comparată decît cu cea a unei specii conştiente că e pe cale de dispariţie. Oricîtă mîncare îi laşi, o termină pe loc. Nici nu l-am văzut, dar e uşor să mi-l închipui. Am avut şi eu odată unul asemănător care a mîncat într-o singură noapte zece pîini şi trei kilograme de peşte (cel puţin aşa pretinde vecinul meu păgubit).

De două ori am fost şi eu cu Ralu să hrănim cîinele prăpădit. Dacă în privinţa mîncării mai poate să se plîngă, îl invidiez sincer pentru peisajul de care are parte. După ce intri pe poartă, există o boltă cu viţă de vie lungă de vreo douăzeci de metri, vişini, zmeuriş etc. etc. M-am înfipt din prima într-o tufă de zmeură şi am avut deodată senzaţia că cineva mă priveşte insistent, mă soarbe din ochi. Pofta mea de zmeură (ceva mai potolită decît a unei specii pe cale de dispariţie, dar demnă de un urs conştient că are parte de ultimele boabe pe anul curent) nu m-a făcut să scap de acea senzaţie (dacă nu metafizică, măcar explicabilă prin faptul că, în copilărie, am fost prins la furat diverse fructe prin curţile oamenilor). Am ridicat, cu încetinitorul, ochii. La nici trei metri de gard, din curtea vecină, mă priveau doi struţi. Probabil că păream o creatură extrem de bizară. La urma urmei, struţ fiind, nu ţi se întîmplă să vezi zilnic un om într-un zmeuriş. Le-am înţeles perplexitatea şi doza de suspiciune cu care mă urmăreau. Ce n-am înţeles pe moment a fost de unde naiba au apărut doi struţi în curtea vecinului. Ca-ntr-o oglindă a senzaţiilor tari, apariţia mea în faţa struţilor sau a struţilor în faţa mea era totuna, uimire care te lasă mut, pendulînd între curiozitate şi dorinţa de a o rupe la fugă. N-am fugit nici eu, şi nici struţii. Ne-am admirat în tăcere, pînă cînd eu au cedat şi am strigat: "Ralu, vino să vezi doi struţi!" Ralu părea mai surprinsă de reacţia mea decît de apariţia struţilor. De parcă eu nu-mi găseam locul în peisaj. Zice: "Aaa, vecinii cresc struţi. Vezi, să nu le dai de mîncare, că se supără".

Acestea fiind zise, mi-e şi frică să povestesc o altă fază care mi s-a întîmplat în studenţie. O spun totuşi, în ciuda faptului că deja am început să primesc mesaje prin care cititorii acestui jurnal îmi transmit să-s dus cu pluta:

După un curs plicticos despre apariţia africatelor în limba română, îndoit de foame, leşinat de căldură, cu capul în pămînt, mergeam pe jos acasă (pe-atunci "acasă" însemna o cameră prin Podu-Roş). În faţa Palatului Culturii, chiar la răscruce, cînd să dau colţul spre Podu-Roş, ce-mi văd ochii? ... Dau o bere celui care-mi spune numele animalului şi explicaţia prezenţei lui prin acele locuri.

Acum mă duc acasă. Deşi e aproape opt, Florin se străduieşte să finalizele ultimele corecturi ale unei traduceri din limba coptă: Evanghelia după Toma. O chestie super. Mi-a rămas înfipt în creier un verset de-acolo:
"Iisus a zis: Fiţi trecători..."

Vineri, 18 iulie 2003

Scrie cărţi cu animale, intră pe forumuri, lucrează la Polirom, dă concerte de chitară clasică, vorbeşte cu un puternic accent moldovenesc, încercă să scrie cu un puternic accent occidental, are inteligentză, e un dobitoc lipsit de orice simţ artistic, e dus cu pluta, e un senior al managemetului cultural, are ceva cu ţiganii şi cu aurolacii, e bun prieten cu Teodorovici şi cu preotul Florescu, se plimbă cu bicicleta, a fost prof. de engleză, a beut cu Regele Mihai, a văzut doi struţi, e cool, e domnu' Lăzărescu, e tipu' cu care m-am întîlnit eu la un tîrg de carte, e ăla pe care era să-l batem noi în maxi-taxi, e fiul mamei sale care a cîştigat un concus Elite şi al tatălui său care zideşte case, cocoţat pe schele, ăla care-şi dă cu părerea despre Dumnezeu, fratele lu' Otilia care nu era de acord cu Agopian, iubitu' lu' Ralu, ăla care-a zis nasoale de Manolescu, cel care scrie poveşti cu p... mă-sii, cu televizorul la Bichescu, cu Nea Mi'ai care-l fugărea cu motocicleta, e, pe scurt, cum spunea cineva despre altcineva, nu-mi mai amintesc exact, un animal marin, care se tîrăşte pe uscat şi tînjeşte să zboare. Acesta e Florin Lăzărescu, un personaj recomandat de Nicu.

Oricît aş sta cu ochii în pămînt, făcîndu-mă că nu observ, de cînd cu jurnalul ăsta intim am devenit mai mult ca oricînd un personaj. M-am descoperit ca subject pe diverse forumuri, primesc mesaje de susţinere şi mesaje cu înjurături, aprecieri şi atenţionări că-mi pierd timpul de pomană. Că alţii mă privesc ca pe un personaj, nu e cine ştie ce chestie. Mai grav e că eu însumi mă surprind tratîndu-mă ca atare. Una e să te transpui - pe ici, pe colo, în punctele esenţiale - într-un roman, alta e ca, atunci cînd eşti ameninţat cu bătaia, să-ţi zici: "Bă, ce fază mişto pentru jurnalul intim de pe internet!". Revin la întrebarea esenţială, pe care am mai pomenit-o: "Da' eu singur cine sînt?". Îmi place au ba personajul pe care îl dezvolt aici? Îmi convine situaţia? Aş fi ipocrit să spun că nu-mi gîdilă într-un mod plăcut orgoliul. Însă întrebarea cu "eu singur" rămîne atunci cînd mă văd în sutele de feluri în care mă privesc ceilalţi. Ceilalţi - un fel de Nicu de pe ProTv, care mă apreciază sau mă înjură.

Aaa, mi-am adus aminte: Carl Sandburg a spus chestia cu animalul marin.

Vineri, 25 iulie 2003

De cîte ori mă duc acasă, mă încearcă un sentiment de vinovăţie faţă de tot ceea ce înseamnă lumea de acolo. Las deoparte faptul că părinţii mă văd din an în Paşte, că nu stau niciodată mai mult de 24 de ore, că au ajuns să mă vadă ca pe un fel de Făt-Frumos întors pentru o clipă din ţinutul tinereţii fără bătrîneţe şi a vieţii fără de moarte, pentru a arunca o privire fugară asupra a ceea ce a rămas în urmă.

Personajele şi atmosfera de acolo bat la funduleţ lumea dintr-"un veac de singurătate". Amestecul acela de gîndire de pe vremea lui Pazvante Chiorul şi impactul cu toate năbădăile presupuse de viaţa contemporană dă naştere unui ţinut fabulos pentru care realismul magic nu mai e concept, ci carne vie, haleală îndestulătoare pentru o gaşcă de 17 scriitori. Vreau să spun că nici măcar nu trebuie să inventez nimic. Numai să pun lucrurile cap la cap. Am început deja să recuperez nişte personaje pentru următorul roman:

Primul ar fi Şoşoi, în perioada în care am apărut pe marginea şanţului cu o tablă de şah în mînă. Şah învăţasem de la var-mea. Învăţasem, vorba vine, ştiam doar mişcările de bază şi că "regele nu se mănîncă". Adică pierdeam tocmai esenţa. Jucam ore întregi cu var-mea, declanşînd un adevărat măcel pe tablă: cîştiga cel care reuşea să mănînce primul piesele celuilalt, exceptînd regele care, după cum am spus, mînca într-o veselie, dar "nu se mînca". Experienţa de pe marginea şanţului s-a dovedit din prima dramatică. Un tractorist, după două mutări, mi-a spus sec: "Şah! Mat!". De şah mai auzisem, "mat" mi se părea un cuvînt străin, cu atît mai ciudat cu cît era spus de un om al cărui vocabular de bază era sub nivelul celei mai jmechere gorile văzută de mine la Teleenciclopedie. "Cum adică mat?" "Adică te-am caftit!", a exclamat el rupt de fericire. "Păi, mai am o mulţime de piese pe tablă". Şi mi-a explicat cum stă treaba cu matul. Asta m-a călcat pe bătături, mi-a terfelit orgoliul meu de premiant şi m-am pus pe studiu. Habar n-am de unde am făcut rost de-o carte de şah. Atunci am auzit de Karpov, de Alehin, de rocadă, de tot ce vrei. După vreo lună m-am întors pe marginea şanţului şi am produs rumoare. I-am fript fără drept de apel şi pe tractorist, şi pe băiatul vînzătorului din sat, karpovii satului Doroşcani. Tractoristul nu m-a mai bătut niciodată, pe băiatul vînzătorului îl lăsam să mai cîştige o partidă din zece, că nu-mi mai dădea tat-su portocale, cînd se aduceau la "comparativă". Am fost regele neîncoronat al şahului pînă s-a întors Şoşoi din puşcărie. Şoşoi stătuse vreo nouă ani la pîrnaie, din cîte îmi amintesc, pentru o nimica toată: snopise în bătăi o căruţă de oameni, dintre care unul a găsit de cuviinţă să-şi dea obşescul sfîrşit. Auzisem că s-a întors Şoşoi, dar nu-l văzusem niciodată. Ca de obicei, într-o duminică, jucam şah, la şanţ, cu tractoristul şi cu băiatul vînzătorului. Brusc, aceştia s-au ridicat în picioare şi au spus că ei ar cam avea treabă. Eram în mijlocul unei partide. Am rămas mirat, privind la piesele desfăşurate, calculînd în cîte moduri puteam cîştiga partida aceea. Apoi pe tablă s-a proiectat umbra unui om. M-am întors. În dreptul soarelui, acoperindu-l cu desăvîrşire, era o matahală care m-a întrebat: "Da' ce faci?" "Joc şah." "Da', singur?" "Dacă n-am cu cine." "Da' joc şi eu?" Puteam să-l refuz? Nici nu m-a lăsat să rearanjăm piesele. A intrat în partidă şi, în ciuda avantajului meu zdrobitor, m-a făcut varză. "Mai jucăm una?", îl întreb enervat. "Mai." Varză din nou. Adio visul meu de a-i da lecţii lui Karpov. Şoşoi mă băgase în ceaţă. Am mai jucat cu el zeci de partide, dar n-am reuşit să-l bat nici măcar o dată. Mă fascina faptul că nu se plictisea niciodată. Juca şah ca şi cum s-ar fi mutat într-o altă pîrnaie în care oricum nu aveai altceva mai bun de făcut decît să joci şah. Nu am schimbat niciodată vreun cuvînt care să nu fi fost legat de joc, deşi eram curios să-mi povestească tot ceea ce văzuse. Nici nu am mai avut şansa să-l bat. După Revoluţie, cînd s-au împărţit pămînturile, s-a certat cu soră-sa de la o bucată de vie. O dorea şi el, şi soră-sa de la oraş. De ciudă, Şoşoi s-a spînzurat de un copăcel din mijlocul viei. Nici n-a avut destul loc pentru a se spînzura gospodăreşte. L-au găsit mort, într-o poziţie chinuită, atingînd pămîntul cu picioarele.

Închei repede. Nu mai am timp. În două ore plec la munte şi nici nu mi-am pus hainele în rucsac. Pa.

Miercuri, 6 august 2003

"Un salvamontist şi-o bere!", cam acesta ar putea fie leit-motivul drumeţiei noastre prin Făgăraş. Drumeţie, vorba vine. Au fost şi momente în care dorinţa noastră de relaxare la înălţime s-a transformat în luptă pentru supravieţuire.

Se iau direct de la serviciu 13 nebuni cu veleităţi de oameni normali, li se dă o jumătate de oră ca să se echipeze, pe la 7 seara, se urcă într-un maxi-taxi închiriat cu ruta Iaşi-Avrig-Poiana Neamţului - şi aveţi toate condiţiile unei reuşite excursii de supravieţuire. Pe la 4 dimineaţa, după ce nimeni n-a reuşit să închidă un ochi, am păşit din burta maşinii direct în beznă şi în ploaie. Beznă adevărată, puteai să-ţi sprijini bicicleta de ea. Şi am început să luăm cunoştinţă de ospitalitatea specific românească.

La prima cabană, n-au vrut să ne primească nici măcar pe iarba din curte. Ca nişte adevăraţi cavaleri jedi, am tăiat bezna cu lumina laternelor pînă la următoarea cabană. Acolo ne-a întîmpinat un alt întreprinzător privat ospitalier, indignat că-i speriem cîinii. Cîinii - unul dintre el o namilă numai bună să-i pui un butoiaş de wisky la gît şi să-l trimiţi în Siberia - ne-au înconjurat cu lătrături feroce, evident terifiaţi de aspectul nostru neprietenos. Într-un final, cîinii s-au dovedit mai îngăduitori decît stăpînul lor, acceptîndu-ne prezenţa pe terasa din faţa barului închis.

Cînd s-a luminat de ziuă, am început urcuşul către prima cabana-morgana, Bîrcaciu. Drumul ar fi fost de-a dreptul frumos, dacă n-am fi avut nişte rucsaci care cu siguranţă ar fi cocoşit pe orice şerpaş experimentat din Himalaya (eu unul încă mai caut cele 5 bile de bowling pe care cred că le-am pus din greşeală în rucsac). La Bîrcaciu, după un urcuş de vreo cinci ore, am mîncat o ciorbă şi m-am culcat (îmi place să cred că n-am leşinat) pe iarbă. Apoi, am bîntuit teleghidat, vreo 3-4 ore, către cabana Negoiu. Acolo, peisajul ne-a tăiat şi bruma de respiraţie de care mai eram în stare, drept care ne-am declarat cu toţii mulţumiţi. Altfel spus, concluzionînd în stilul lui Ionuţ: "Tare-i bine şi frumos/ Cînd e omul sănătos!". Salvamontistul, un bătrînel de treabă, ne-aruncat cîteva vorbe de bun-venit şi apoi a aplecat că avea de lucru: căzuse unul de pe Custura Sărăţii. A doua zi am aflat că omul nu păţise mai nimic: era în comă, cu coastele şi picioarele rupte.

Scăpaţi de rucsaci, am simţit că avem aripi. Am urcat pe vîrful Negoiu cu voioşie pionierească. Pe vîrf, la 2535 de metri, am asculat un cor de polonezi, cîntînd pe 4 voci (habar n-am: or fi fost angajaţi?!). La întoarcere, ne-am întîlnit din nou cu salvamontistul şi l-am ajutat să-l care la cabană pe un alt tip care-şi rupsese piciorul. La cabană, întreprinzătoarea patroană nu avea nici ţigări, şi nici pîine. Am băut un rom (cea mai ieftină băutură din cabană, obţinută probabil din recombinarea substanţelor din care era produs ambalajul de plastic) şi m-am întors la cort. Taman la timp ca să prind spectacolul oferit de vreo 20 de ţigani care se odihneau cu topoarele sub cap, după o zi obositoare de cules afine.

În următoarea dimineaţă, dezamăgiţi de peisajul cu topoare, am plecat spre un loc mai singuratic, Căldarea Negoiului (ce bine-a mai zis-o un nene: "Ca să ajungi la singurătate trebuie să mergi tot mai departe"), nu înainte de a-l întreba dacă avem şanse să ne întoarcem întregi de pe Custura Sărăţii (din cîte am înţeles, unul dintre cele mai naşpa' urcuşuri din ţară). Salvamontistul s-a declarat neaşteptat de optimist, avînd în vedere că că, acum două zile, cărase un tip în comă de acolo (sincer, eu îl bănui că e plătit la numărul de turişti cu gîtul rupt). Ne-am postat postat corturile în Căldare şi am făcut Custura Sărăţii. Cumplit de frumos! A doua oară nu ştiu dacă mai urc aşa ceva. Drumul de întoarcere a trecut din nou pe la Cabana Negoiu, unde ne-am oprit sufiecient de mult pentru a o mitui pe patroană să-mi vîndă un pachet de ţigări şi pentru a vedea în fugă un turist care a comandat la ghişeu "o bere şi-un salvamontist" pentru prietenul său care căzuse extenuat la nu'ş'cîţi kilometri de cabană.

Din Căldare, am tăiat-o prin Strunga Ciobanului (sau Strunga Dracului, cum i se mai spune, mult mai nimerit) către refugiul de lîngă lacul Călţun. Nu mai povestesc drumul pînă acolo. Doar pomenesc că am văzut cîţiva dintre cei mai vajnici companioni căzînd psihic, pe anumite porţiuni ale drumului. La Călţun ploua la o temperatură de + 2 grade, pe un vînt care, dacă ai fi fost legat cu o sfoară, te făcea zmeu. Am zăbovit o zi aici, neputînd porni mai departe din cauza ploii. Noaptea am dormit vreo 20 de oameni într-un refugiu asemeni unui vagon de tablă cu care fasciştii transportau evreii către lagărele de concentrare.

Următoarea zi, la şase dimineaţa, ne-am îndreptat către lacul Bîlea, ţinutul utopic pe lîngă care trecea şoseaua Transfăgărăşanului. Cînd am auzit cîntec de manele, mi-am dat seama fericit că ajunsesem din nou, în sfîrşit, la civilizaţie. Un alt semn de civilizaţie era că la Bîlea, cel mai nasol loc de odihnă, într-o cameră cu 7 paturi, costă 20 de euro. Doream să mergem mai departe, pe Moldoveanu, dar, date fiind aceste condiţii şi faptul că a doua zi se anunţase ninsoare, am stat 3 ore în ploaie şi am găsit un şofer mai milos care ne-a dus pînă în Sibiu, de unde, via Vinţu de Jos, am luat trenul spre Iaşi.

Recitesc ce am scris pînă aici şi îmi dau seama că modul meu de prezentare e psihanalizabil. Intenţionat am selectat doar fazele neplăcute, pentru că, de fapt, excursia a fost încîntătoare, pentru că regret că nu am avut puterea să merg mai departe. Mai departe, vorba lu' nenea de mai sus, către locul numit singurătate.

Vineri, 15 august 2003

Ar fi, ar cam fi nişte chestii de-a dreptul interesante de povestit, dar mi-e că se lasă cu bătaie dacă mă apuc să le plasez aici. Şi chiar atît de intim n-am curajul să fiu. Pe scurt, săptămîna asta, am călcat pe cap atîţia oameni din preajma mea şi de aiurea încît - cum sintetiza Padre Florescu situaţia - mi-ar mai lipsi din galeria happening-urilor personale declanşarea unui unui conflict diplomatic.

Aşa că tac mîlc. Nici nu vreau să mă aud ce gîndesc.

Vineri, 22 august 2003

Prin iulie, am întîlnit pe străzile Iaşului un nou personaj remarcabil din galeria aurolacilor: un tip de vreo 40 de ani, înalt aproape de 2 metri, cu chip tînăr, dar cu barbă şi plete albe. Nu lucrurile acestea mi-au atras atenţia, ci faptul că, pe o căldură de peste 30 de grade, omul nostru era îmbrăcat cu o haină groasă, ca de eschimos, şi mai avea şi gluga îmblănită trasă pe cap. De-atunci îl reîntîlnesc periodic - traversează liniştit strada, stă pe o bancă în parc (cînd e pe bancă, are totdeauna gluga trasă pe cap) sau priveşte extaziat, precum cuvioşii icoanele, la revistele porno de la chioşcurile de ziare. De fiecare dată abia mă abţin să mă duc şi să-l întreb de ce naiba umblă în mijlocul verii cu paltonul pe el. Răspunsul pe care mi-l dau singur ar fi că adună atîta frig iarna, încît e nevoie de o vară întreagă de recuperare. Ralu crede că tipu' n-are unde să-şi lase haina, n-are chef s-o care în mînă şi cea mai bună modalitate de a o păstra e s-o ţină pe el. Ar merita, totuşi, să-i cer şi lui părerea.

Dacă mă gîndesc bine, îmi amintesc chiar acum că ştiu perechea lui de la polul cu minus: iarna trecută, în zona Tîrgu Cucu am întîlnit de cîteva ori un alt aurolac, îmbrăcat la costum - pantaloni la dungă şi sacou ultima modă second-hand -, dar desculţ. Nu avea nici măcar ciorapi. Mă întreb care ar fi şansele să vorbesc de una şi aceeaşi persoană. E foarte posibil ca tînărului pe care l-am văzut astă-iarnă să-i fi crescut între timp barbă şi plete albe.

Joi, 27 august 2003

Alaltăieri, împreună cu Ralu, am fost la Padre acasă să-i vedem fetiţele: Para (6 ani) şi Cati (4 ani). Vedeta serii ar fi trebuit să fie Para. Ia lecţii de pian şi trebuia să ne susţină un microrecital la orga pe care a primit-o cadou de la Moş Crăciun. Microrecitalul a "degenerat" într-un chef de chef, beţie de joacă totală, cu dănţuială, flic-flacuri, salturi în tavan, rostogoliri peste cap etc. etc. (Da' asta rămîne între noi. Să nu afle nevasta lui Padre, că nu ne mai primeşte pe acolo).

Pe mine unul orga m-a lăsat mască. Mă refer la posibilităţile pe care ţi le oferă pentru a face muzică - acompaniament, variate instrumente, "private teacher". M-am bătut cu copii ca să-mi dea liber la etalerea talentelor brusc descoperite. Nici Padre nu e departe de mine ca entuziasm, aşa că am hotărît, nici mai mult nici, nici mai puţin, să ne facem o formaţie. În fond, el are orgă, eu am chitară - ce ne mai trebuie? Un nume.

Tocmai stabileam la fumoar numele formaţiei, cînd a apărut Teodorovici. Deodată şi-a dat şi el seama că asta-i una dintre ultimele piedici care-i stau în calea realizării profesionale, în genere, în calea fericirii. Puteam refuza cel mai bun prieten? L-am primit şi pe el. Problema, minoră de altfel, era că el nu are nici un instrument. "Bine, da' tu la ce instrument cînţi, Teodorovici?" La "cichirap", a venit răspunsul lui prompt. Adică el îşi asumă rolul (absolut specializat) de a rosti din cînd în cînd, pe tot parcusul viitoarelor melodii pe care le vom compune, un soi de "Check it up! Check it in!". Pe scurt, în definiţie teodoroviciană, e vorba despre un nou instrument care va revoluţiona istoria muzicii, numit "cichirap-cichirin".

Formaţia se va chema Istoria muzicii. Volumul II. La chitară (sau alte instrumente cu corzi): Florin Lăzărescu. La clape (şi alte efecte speciale): Florin Florescu. La cichirap-cichirin: Lucian Dan Teodorovici. Compozitori: băieţii de la Istoria muzicii. Volumul II.

Seara, la o bere, au apărut unele mici disensiuni: ce stil vom aborda, cît de lungi trebuie să fie melodiile, ce look abordăm, la ce emisiuni televizate mergem, şi la care nu etc. etc. Cea mai gravă rămîne totuşi reacţia de ultimă oră a lui Teodorovici: trăieşte cu impresia că noi îl tragem în jos şi vrea să se apuce de o carieră solo. Situaţia e oarecum nasoală: el e singurul care-şi stăpîneşte instrumentul. La noi, lucrurile nu-s aşa roz: dacă se supără Para şi nu ne mai dă orga? Padre crede că s-ar putea să ne descurcăm şi singuri, că avem totuşi un nume şi un public format. Chiar dacă a apărut un moment de criză, nu ne putem pune de-a curmezişul carierei lui Teodorovici. Pe piaţa muzicală din România este loc pentru toţi.

Eventual, vom da concurs şi vom angaja noi membri. Ştie cineva vreun interpret de cichirap-cichirin?

Vineri, 5 septembrie 2003

Azi am citit în Adevărul despre un hoţ de maşini, care a trimis uneia dintre victime o scrisoare plină de remuşcări pentru că, pe lîngă casetofon, i-a mai furat şi actele. Drept care i le returnează recomandat şi este prins pe baza amprentelor lăsate pe scrisoare. Nu-mi vine în minte decît o replică dată de cardinalul Carlo Maria Martini lui Eco, într-un dialog epistolar despre (in)existenţa lui Dumenzeu: "De ce vrea omul să fie bun, cînd i-ar fi mult mai uşor să fie rău!" (e un citat aproximativ din volumul În ce cred cei care nu cred?).

De fapt, vorbesc prostii cînd spun că numai asta îmi vine în minte. Îmi apare în faţa ochilor o întreagă galerie de hoţi ciudaţi:

Unul ar fi Huştiuliuc, prostul satului nostru, care a spart magazinul cu un topor, direct prin peretele de lut, şi a furat doar două pachete de ţigări Carpaţi. A făcut vreo trei ani de pîrnaie.

Un altul ar fi un tip care a spart magazinul şi a furat, printre altele, o pereche de schiuri. A ieşit din magazin, a luat în spate lucrurile furate, şi-a pus schiurile în picioare şi a tăiat o pîrtie pînă în spatele casei sale. Nu mai ştiu cîţi ani a stat la răcoare.

Un alt hoţ profy, din satul bunicii mele de la Lungani, a spart magazinul sătesc, uitîndu-şi înăuntru adidaşii de care se descălţase pentru a nu face zgomot.

Mai în zilele noastre, un băieţaş de cartier i-a furat celularul unei prietene. După vreo două ceasuri, a răspuns la telefon şi i-a ţinut fetei o minipredică: "Sînteţi o domnişoară drăgută, da' cam aiurită! E frumos aşa?!".

Duminică, 7 septembrie 2003

Mă întorc la Huştiuliuc. La singura întîlnire de grad zero pe care am avut-o cu el, singura întîlnire în care am şi schimbat cîteva vorbe. Odată l-am găsit pe marginea şanţului, într-o poziţie de om căzut dintr-un avion: pe burtă, cu o mînă prinsă sub el, cu cealaltă, încleştată în firele de iarbă, ca şi cum s-ar fi agăţat cu disperare de un colac de salvare, ca să nu se ducă la fund. I-am dat tîrcoale împreună cu prietenul meu Petrică, ca rechinii, însă nu aveam curaj să ne apropiem prea mult. Puţea îngrozitor. L-am strigat, dar nu a arătat nici un semn că ne-ar fi auzit. Nici nu părea să respire. Fără să-mi comunice şi mie intenţiile, Petrică s-a desprins în viteză de lîngă mine şi i-a tras un şut în fund. Am fugit pe sub gard în curtea mea, ne-am contopit cu peisajul. Linişte. Am trecut nou în drum, pe sub gard, ca şobolanii. Huştiuliuc părea mort. Ne-am prins cu degetele de nas, l-am împins cu picioarele şi l-am întors cu faţa în sus. Din mîna prinsă sub el a căzut o sticlă de ţuică, aproape goală. Cît ne-am mai învîrtit pe-acolo, am găsit o broască într-una din bălţile şanţului. L-am descălţat de-o cizmă şi i-am plasat broasca în ea. Apoi ne-am dus la joacă. Pe seară, l-am găsit în acelaşi loc. L-am zgîlţîit eu de umeri: "Hei, bădie, scoal' şi te du acasă!". S-a ridicat bezmetic, şi-a încălţat cizma şi a pornit legănîndu-se la vale. După vreo douăzeci de metri, s-a oprit brusc, s-a descălţat de cizmă, a scuturat broasca turtită, a luat-o în mînă şi a aruncat-o înspre mine: "Te bag în Dumnezău mă-tii!".

Urmînd raţinunea ascunsă după care Dumnezeul mamei mele a făcut lumea, Huştiuliuc, prostul satului, avea un singur prieten, Costică Toderică, nebunul satului. Costică Toderică era din aceeaşi breaslă cu tatăl adoptiv al lui Iisus. Umbla fluierînd pe uliţele satului, în căutarea unor clienţi cărora să le facă geamuri şi uşi sau orice obiect care ţinea de meşteşugul tîmplarului nostru. De exemplu, şi acum cînd mă duc acasă, mănînc pe una dintre măsuţele făcute de Costică Toderică. Măsuţa e faină, atîta doar că are un picior mai scurt şi, dacă vrem să nu ne zboare ciorba din farfurie în timp ce mîncăm, cineva trebuie să ţină permanent cotul apăsat pe unul dintre colţuri. De Costică Toderică nu scăpai decît dacă îi făceai o comandă. Cu toţii îi plăteau această taxă de protecţie. Nu cred să existe casă în satul nostru, care să nu aibă o uşă trapezoidală, o fereastră strîmbă, o masă sau un taburet cu un picior mai scurt. Eu unul am fost fascinat de veselia lui de cînd l-am cunoscut. N-am întîlnit un om mai vesel decît el. Iar veselia lui a durat mult şi bine, pînă acum vreo cîţiva ani, cînd s-a înzdrăvenit de-a binelea la minte. Dacă plecarea lui Huştiuliuc la loc cu verdeaţă nu a reuşit să-i curme din pofta de viaţă, moartea mamei sale l-a adus pe Costică Toderică cu picioarele pe pămînt. Deşi trăieşte şi astăzi, vorbesc de el la trecut, pentru că acum este un cu totul alt om, unul obişnuit care păşeşte trist, cu capul în jos.

Miercuri, 24 septembrie 2003

Joia trecută, mi-am trimis următorul mail pentru pagina de jurnal:

Din cînd în cînd, mi se pune pata pe cîte un cuvînt sau pe cîte o expresie. Aseară, în trenul de Constanţa (sînt la un tîrg de carte), am găsit într-o carte expresia pe care nu ţin minte să o fi folosit vreodată: "a o tuli". Mă rog, nu mă dă opera afară din casă, dar vreo cîteva sute de pagini tot am mîzgălit. Pînă să adorm, cu gîtul strîmb, m-am gîndit că trebuie să găsesc neapărat un context favorabil pentru a folosi şi eu minunata expresie.

43 de farmacii, 32 de frizerii, un studio de bronzat, 3 alimentare şi nu'ş'cîţi kilometri parcurşi prin Constanţa pentru a găsi bomba asta de internet-cafe de unde scriu acum. Habar n-am nici măcar cum am găsit-o. E pe o stradă lăturalnică, în subsolul unei clădiri dubioase. Înăuntru, acum, în jurul meu e o atmosferă de bar texan în care toată lumea se bate-mpuşcă, numai eu stau calm (aparent!) şi scriu la jurnal. Vreo zece tipi joacă în serie nu'ş ce joc cu pocneală. Se înjură de toţi dracii şi ascultă BUG Mafia. Pe bune, nu exagerez cu nimic. Sper să nu arunce vreunul ochii pe monitorul meu. Şi cum atmosfera texană din jurul meu se încinge din ce în ce mai mult, cred că e cel mai potrivit context în care să-mi zic: "Tule-o!". Dacă scap, promit să revin cu amănunte.

O concluzie fugară: am scăpat!

Vineri, 26 septembrie 2003

Am văzut aseară filmul 8 Miles, cu Eminem. Încă mai dau din cap în ritm de hip-hop. Filmul m-a convins că fenomenul de acolo e autentic, nu o vrăjeală a băieţilor de bani gata de pe la noi. E drept că-mi plac şi Paraziţii, dar parcă văd şi la ei aceeaşi ciumă care domneşte în România de la Maiorescu încoace: cea a formelor fără fond. Mi s-a părut grozav că provocarea maximă a acelei lumi nu era muzica sau boceala vieţii de cartier, bătaia ieftină cu pumnul în piept că numai hip-hop-ul reprezintă realitat' sau adevăru'. Nu. Ideea centrală era "să-l faci" pe celălalt - şi nu oricum - din versuri, din rime. "N-are vocabular", exclamă cineva din public despre un veleitar al hip-hopului care urcase pe scenă.

Am încercat să-l provoc pe Padre să "ne facem" din versuri, dar n-am avut cu cine:

E cufundat
În nu'ş'ce realitat'
Vă spun că văru'
Are probleme cu-adevăru'
Şi nu cuvîntă
Şi nu se-avîntă.
'Telectual barbar,
N-are vocabular.
E lucid criţă,
O Mioriţă,
Ooooooo, Mioriţă!

(Şi-aici e păcat că nu-i Teodorovici, să bage efectul care l-a consacrat pe scena muzicii româneşti: the one an' only cichirap-cichirin.)

I'm the real slim shady!
Please stand up,
Please stand up...

Vineri, 3 octombrie 2003

Padre n-are chef de hip-hop. Mai bine îl las în pace. Mai bine povestesc ce-am făcut la mare, că tot am promis.

Cel mai enervat lucru e că toată lumea îşi închipuie că dusul la mare înseamnă neapărat plajă, înot şi femei frumoase pe care, după ce trec pe lîngă tine, le notezi, ca la patinaj artistic, cu 5.6, 5.4, 5.7, 6.0. De fapt, m-am bronzat la bec de la 9 şi pînă la 7 seara, la un tîrg de carte, pe holurile Universităţii "Ovidius" din Constanţa. Şi nu ştiu de ce naiba cea mai pregnantă amintire despre dusul meu la mare e imaginea unui om care arunca cu bîta într-un nuc de lîngă universitate.

Deşi am stat aproape o săptămînă, am văzut marea de trei ori. Impresionantă era atmosfera de oraş părăsit, din Mamaia. Nimeni care să-ţi ceară taxă de intrare. Zeci de magazine pustiite ca după o invazie hună, după care au supravieţuit doar cîteva manechine mutilate, aruncate pe jos.

OK. Am făcut chiar şi baie în mare. Chiar a fost cald şi am dîrdîit mai puţin decît în zilele fierbinţi de vară. A trebuit să merg vreo sută cincizeci de metri ca să-mi ajungă apa pînă la gît. Am înotat (mă laud: înot ca toporul!) juma' de oră, apoi mi-am amintit de păianjenii ăia letali care au făcut vreo patru victime în vara asta şi am tulit-o la mal.

OK. La capitolul distracţii s-ar mai putea adăuga că am fost de trei ori la pescuit cu unul dintre şoferii noştri. De două ori într-o baltă din faţa hotelului. O dată în mare. În baltă stătea pluta ca-n fîntînă. Dacă au existat cîţiva peşti rătăciţi şi mai sărmani cu duhul, pe aceea i-au prins cei cincizeci de pescari care stăteau ciucure pe malul bălţii. Eu n-am prins nimic. Peştii din mare sînt nişte mîrlani. Apa era cleştar, puneam nada la botul peştelui şi tot nu puteam să-i prind. Mîrlani şi disperaţi de foame. La amicul meu trăgeau şi la acul gol, la mine îmi furau nada şi o ştergeau englezeşte sub pietre. Dă-i în mă-sa. Amicul meu susţine că nici măcar nu erau peşti, ci nişte cîini-de-mare. N-am reuşit decît să-mi buşesc un deget într-o scoică. Deget pe care, după ce l-am julit, într-un avînt de inteligenţă, l-am băgat în apa sărată a mării.

Pentru mine, punctul culminant al tîrgului a fost întîlnirea cu scriitorul Ismail Kadare. Şi-a lansat cele două cărţi apărute la noi - Generalul armatei moarte şi Florile îngheţate din martie -, a plecat la o conferinţă de presă şi am crezut că asta a fost totul. Era după-amiază, lume la fel de multă ca pe plajă şi, cînd mă uit mai bine, îl văd pe Ismail Kadare intrînd în standul nostru. A dat mîna cu mine (pe moment am jurat că nu mă spăl pe mîini vreo două zile) şi a pus cîteva întrebări legate de cărţile sale. Am schimbat cîteva vorbe, a mai zăbovit o vreme. La plecare, după ce a făcut cîţiva paşi, s-a întors brusc şi m-a salutat milităreşte. Drept care l-am considerat un om de treabă, un albanez de-al nostru, din popor, deşi am înţeles că ulterior s-a jurat să nu mai calce prin România. Poate exagerez importanţa întîlnirii mele cu Ismail Kadare, dar pentru mine ar fi fost ca şi cum un junior de la Poli Iaşi s-ar fi întîlnit cu Gică Hagi. Probabil că, asemenea lui Al Bundy care a dat patru touch-down-uri într-un singur meci, o să mă laud cu asta tot restul vieţii.

Miercuri, 8 octombrie 2003

Aseară am avut din nou una dintre acele inexplicabile crize de insomnie. Am aprins televizorul, am luat în mînă o carte, am încercat orice numai să adorm. Nu puteam şi pace. M-am gîndit că trebuie să fie de la mulţimea de lucruri pe care le tot las de azi pe mîine. Drept urmare, mi-am întocmit următoarea listă de priorităţi, după modelul Bridget Jones:

- de încercat să adorm;
- de cumpărat o pereche de bocanci;
- de lăsat de fumat;
- de scos bicicleta din ploaie;
- de făcut pliante şi afişe pentru romanul Ispăşire;
- de luat inima-n dinţi şi de anunţat părinţii lu' Ralu că vrem să ne căsătorim;
- de făcut rost de bani pentru căsătorie;
- de trimis romanul meu cu autograf prietenilor Dan Mască şi Mihai Vakulovschi;
- de băut o bere cu Dorin;
- de spus gazdei să-mi văruiască în cameră;
- de plătit chiria;
- de dus gunoiul;
- de scris scenariul pentru un scurt-metraj;
- de răspuns la mişto lui Teo;
- de cîştigat pariul cu Padre, că Zenon a formulat aporii, nu paradoxuri;
- de trimis articol şi interviu la Timpul;
- de trimis articol la Dilema;
- de învăţat pînă la capăt cele 20 de partituri începute;
- de terminat lectura la Portretul lui M, Flori pentru Algernon şi Abatorul 5;
- de adunat texte pentru catalogul de iarnă;
- de găsit o listă completă a ONG-urilor din România;
- de sunat la Dragoş să-mi repare televizorul;
- de început noul meu roman;
- de scris adaptarea scenică la Ce se ştie pentru ursul panda;
- de trimis o scrisoare mătuşii din Israel;
- de sunat vărul Ionuţ care s-a supărat că n-am ajuns la nunta lui;
- de citit noua Constituţie;
- de terminat antologia Copilării din amintire;
- de ucis cocoşul gazdei;
- de devenit mai organizat;
- de căutat mîntuirea sufletului.

Miercuri, 15 octombrie 2003

Încep. nu ştiu, caut o idee, ceva un dicteu nu ştiu de ce îmi vine în cap nu-ş ce poveste despre munţii pădurea neagră , o întreagă Bbilonie, vreua sa fac exercviţiul aăsta de a screie fără să mă uit pe excran, un mic terst fără să iau degetele de pe tastatură. Şi nu găsesc continuarea, nu ştiu de ce trerbuie să scriu grabit ideea este să rămîn cu degetele pe tastatură cît ma mult timp posibil, n+am voie să mă gîndesc numai să spun ceva, săî nu privesc ecranul, am auzit că aşa îţi vin în minte toate povesştile de pe lume, că aşa îţi găsesţi ritmul firesc , deşi nu pot crede în bazaconia asta, ce naiba să scrii cît mai multe vorbeîn şir nu poţi scrie un rînd fără să fie gîndit dar e uşro, o tîmpenie, încerc să nu mă uit pe ecran bine să încerc să spun ceva despre copilărie, să+mi aleg o temă, da copilria, nuo fază cît de cît o fază pe care să n+o fi pomeit niciodată pînă aCUM, am incălcat reegula , m/a uitat pe ecran deha am Again, reglat motorul si îcerc sin nou, tentaţia e prea mare să arunc ochii pe monitor să văd ce rămîne în urmă, ce poate să rămînă în urmă decît o mare tîmpenie şi deodată ţi se goleşte creierul, veyi că cel mai mul bun mod de a nu te gîndi la nimic este să scrii, o ABUREALĂ CHESTIA CU DICTEUL NU IESE NICI U O BRÎNZĂ. NICI O PEOVESTE NICI O AFAZĂ. UN FEILM CEVA TOT AR FI DE POVESTIT SAU POT SPUE DESPRE aL DI mEOLA SI DE MUZICA PE CARE O ASCULT ACUM observ cu coada ochiului că am apăsat pe caps loc nimic , niic , trag de timp în aşteptarea ideii nu ţştiu dcum de intru în panică la chestia ca atunci cînd învăţ să cînt la chitară învăt partitura pot să-mi cînt impecabil dar în momentul în car am public nu mai pot , asta o fi însemnînd scrisul, cînd ai azeyat două trei cuvinte pe pagină deja eistă riscul să ai un public să fie cine va care să te privească să te judece săccritice de fapt, obesrv că mă grăbesc din cauza ritmului muziicii, ar fi mult mai simplu să apăs pe o tastă o dată la o secundă şi să trag de timp aş putea găsi acum un răspuns la care m+am gîndit deja anterior pentru padre care nu vrea să înţeleagă că jurnalul ăsta este un experiment. el predinte că şi+ar fi pierdut din porspeţime, că scriam altfel cînd nu aveam public, eu yic că asta era inevitabil, că tocami de aceea fasc experimente, nu doar ca să mă vadă cei ccititorii, ci ca să văd şi eu de ce sînt în stare, să văd pînă unde pot întinde coarda etc. etc. dar tot mă grăbesc tot nu pot trage de timp. Aşa : răspuns petru padre, scriu ce vrea ueu şi mă citeşte cine vrea, dacă am chef fac filosofia lui peşte, dacă am chef povestesc de autrolaCI, CÎND MĂ APUC DE LITERATURĂ " CA LA CARTE," aTUNNCI ŢIN CONT ŞI DE TEROIA LITERATURII DAR AICI ÎN JURNAL SÎNT DOAR EU CU MINE ÎNSUMI ŞI N MI+E RUŞINE de ast a visezy la clipa cînd n+o să mai intre nimeni aici şi atunci o chiar o să le chiar mă bate gîndul să le trag o ţeapă celor care mă citesc să+i enervez , să-i provoc să u mp ma icitească, şi s vedem urmarea ar fi o chestie. Cred că aş fi acuryat de vedetism, asta merge ceva mai încolo dar de ce nu ;i acum mare brînză să+i trimiţi petoţi la furat să le spui ă n-au o treabă, că nu îneţelg nimic, nu din filosofia ta sau din felul tău de a fi ci din felul lor de a gîndi lumea, că fiecare n+are habar de ce anume face un lucru şi nu altul, de ce intră pe un site de ce citeşte o carte, de ce vrea să-şi ia cîine sau porcuşori de guineea, habar n+are nimeni de ce merge mai departe închei aci că să nu pier meciul

Joi, 23 octombrie 2003

Am simţit o legătură de suflet între mine şi Henry Miller cînd am citit cum categorisea el oraşele, în funcţie rapiditatea cu care poţi găsi un veceu public. Într-un oraş nou ajungi de cele mai multe ori după un drum lung, drum la care, din varii motive, eşti nevoit să te abţii şi, o dată ce ai păşit în cetate, e firesc să scaperi după o budă. Ca simplu turist, un oraş nou mi se pare un labirint căruia îi dau de capăt doar după ce descopăr o toaletă publică (poate şi de aceea sînt un fan al excursiilor în natură).

Deşi am întins bine firul Ariadnei în tot Iaşul, în ultima vreme m-am confruntat cu o situaţie neprevăzută. Asta pentru că sînt un nenorocit de conservator care atunci cînd merge la toaletă are prostul obicei să se aştepte la două uşi inscripţionate, negru pe alb: BĂRBAŢI, respectiv FEMEI. Mai nou, am observat că face valuri un curent postmodernist, manifestat prin înlocuirea banalelor cuvinte cu tot felul de semne care-mi pun la încercare perspicacitatea în momente de cumpănă. La pantofi cu sau fără toc, la yin şi yang - mă descurc din prima. Întîmpin oareşce greutăţi cînd dau peste cerculeţele cu săgetuţă, pentru că totdeauna le încurc. Însă am rămas într-o totală ceaţă descoperind două uşi însemnate cu pozele a două statui greceşti. Şi nu era vorba de Socrate, respectiv Afrodita, ci de statui a căror sexualitate debordantă era la fel de evidentă ca cea a omuleţului ce marchează trecerea de pietoni. Pentru a evita o confuzie regretabilă, am decis că trebuie să descifrez misterele culturii greceşti în altă parte.

Marţi seara, la toaleta unui cinematograf, am nimerit peste nişte criptograme care l-ar fi pus în încurcătură şi pe Champolion. Trebuia să iau o hotărîre capitală, care avea să-mi marcheze destinul pentru întreaga perioadă a derulării filmului Terminator 3. Iată-mă singur în faţa a două uşi, în faţa binelui şi a răului, în faţa unui destin crud, pe care mi-l închipuiam ca pe o cucoană gata să mă pocneacă peste cap cu poşeta. "Always, it's a matter of choice, my friend", mi-am spus şi am deschis o uşă la întîmplare.

Vineri, 6 noiembrie 2003

Un chef nebun să mă uit la bec. La un bec de o sută. Atît. Să admir filamentul pînă cînd imaginea lui mi s-ar imprima pe creier, pînă cînd s-ar scurtcircuita toate conexiunile neuronale şi totul s-ar stinge cu un pîc! surd.

Pîc! atît fac becurile. Atunci cînd suportă o suprasarcină electrica. Atunci cînd sînt uzate moral. Sau atunci cînd, dacă au stat aprinse mai mult de o jumătate de ora, arunci pe ele o cană cu apă. Prin liceu, mă distram cu un prieten pocnind becurile de pe holul căminului, stropindu-le cu pistoale de apă. Îmi placea pîc!-ul fiecarui bec-victimă şi bezna bruscă de după.

În copilărie aveam o adevarată pasiune pentru becuri. Le preferam pe cele stricate. Adunam cu zecile, de la groapa de gunoi a magazinului de lîngă mine, şi apoi mă chinuiam ore întregi să le repar, încercînd să potrivesc la loc filamentul rupt. Chiar am reuşit de vreo cîteva ori.

Acum n-am chef de aşa ceva. Am doar un chef nebun să mă uit la bec. Atît.

Vineri, 14 noiembrie 2003

Ori sînt eu nebun, ori e plină lumea de nebuni. Dimineaţă, în drum spre serviciu, m-a abordat o tipă de vreo 35 de ani: "Îmi dai şi mie mingea?". Eram la capătul unor scări - exact aceleaşi pe care cu timp în urmă îmi ceruse cineva să-i dau o carte căzută -, aşa că am privit în jos, cautînd din priviri mingea pierdută. Ori eram orb, ori nu era nici o minge. "Dă-mi şi mie o ţigară!", mi-a spus cumva răstit. Cînd i-am întins ţigara, am observat că era desculţ, cu picioarele vinete de frig. "Mi-am pierdut mingea! Dă-mi şi mie bricheta". Rămăsesem atît de perplex (tipa nu arăta prea multe alte semne de dileala - îmbracată cu haine curate, cu părul lung, pînă aproape de talie, care parea abia pieptănat), încît n-am găsit altceva mai bun decît s-o întreb: "Ce-i cu tine în halul asta? Unde stai?". "Aici", mi-a răspuns şi s-a aşezat pe bordură. Am plecat buimac, după ce mi-a mai spus o dată calm, pufăind din ţigară: "Mi-am pierdut mingea!".

Le-am spus faza colegilor de serviciu. La cîte ciudăţenii le povestesc, unii deja s-au obişnuit să mă considere, ca să exprim eufemistic, un "om cu imaginaţie bogată". "Ai întîlnit un nebun banal. E plină lumea de nebuni!" Nu ştiu ce să zic, dar un nebun care să-şi caute mingea n-am mai întîlnit. Îmi amintesc doar că am facut o dată, la ora de engleza, un poet care deplîngea pierderea copilăriei, repetînd versul "Where, where is my ball, now?". În poem, mingea ţopăia tot pe nişte scări, o luase la vale pe stradă, pîna într-un port unde căzuse în ocean. Ar fi fost stupid totuşi să-i zic nebunei că mingea ei imaginară a cazut în ocean.

O colegă mi-a povestit despre un alt nebun interesant, literaturizabil: unul care păşea cu ochii în pamînt, obsedat că e înconjurat de bălţi în care nu trebuie să calce.

Un nebun. Îmi vine să exclam ca nebunul dintr-un banc (care fuge de la spital, fură o maşină, conduce pe autostradă pe sens invers şi aude la radio "Un nebun a scăpat de la spital, a furat o maşină şi chiar în clipa asta conduce pe autostradă pe sens invers!"): "Numai unul!? Sînt cu sutele!?".

Miercuri, 20 noiembrie 2003

Oameni trecînd pe lîngă noi, tîrîndu-şi - ca pe o bocceluţă, o sacoşă de cîrpă, un rucsac, o povară insuportabilă -, fiecare cum îl taie capul, povestea. Despre asta vorbeam cu Padre, serile trecute, într-o bombă de lîngă gară. O zi obositoare de muncă (a lui divină - traducerea Septuagintei, a mea pămîntească - un catalog de noutăţi pentru iarnă). Ieşisem tîrziu de la lucru şi l-am atras în ispita de a bea împreună o bere. Discuţia ducea cumva către concluzia că-i la fel de năucitor să te speteşti în slujba Celui de sus, ca şi în trebile lumeşti. Fie că găseşti cuvîntul potrivit pentru duhul limbii greceşti, fie că scorneşti o singură frază care să te lumineze despre conţinutul unei cărţi, nimic nu schimbă durerea la bască sau povara aproapelui dintr-o crîşmă de gară. Filosofia lu' peşte.

Aşa... şi cum vorbeam, intră un tip care scoate nişte foi trase la xerox şi începe să le împartă pe la mese. Ajunge şi la noi: "Bună seara, sînt scriitorul Aculin Tănase şi vă ofer spre delectare cîteva dintre epigramele mele." Le luăm şi ne aruncăm ochii peste ele. OK, dar nimic mai mult. "Să vezi că-i ca-n Filantropica", zic. Scriitorul Aculin Tănase face turul meselor şi reapare: "V-a plăcut ceva?!". Nu ne lasă să-i răspundem: "Dacă v-a plăcut ceva, vă pot oferi aceste epigrame, cu autograf, la preţul unei beri". Padre stă pe gînduri, apoi, cu generozitate, îi întinde bani de-o bere. "Pentru cine să fie?", întreabă scriitorul, scoţînd un pix. "Pentru un om din Gara de Nord". Aculin se conformează: "Pentru un prieten discret din Gara de Nord". Dă să plece, apoi se întoarce deodată: "Da' aţi văzut Filantropica?". "Nu - răspunde Padre inspirat. Despre ce-i vorba?". "Păi, e-un film despre mine!" Curiozitatea lui Padre plusează: "Da cine a făcut filmul? Cine, ce joacă?". "Mircea Diaconu. E un film de Nae Caranfil". Intru şi eu pe fir: "Şi cum v-a aflat Nae Caranfil povestea?". "Ăăă, da eu fac chestia asta de ani de zile, în toată ţara. La fraţii Shirley din Bucureşti să vedeţi cît cîştigam! Cîte 70-80 de dolari pe noapte. Stăteam năuc şi eu. Cu o mînă dădeam foile, cu cealaltă abia apucam să iau banii... Şi, într-o seară, în Gara de Nord de la Bucureşti, mă opreşte unul: Mă numesc regizorul Nae Caranfil. Vrei să stăm puţin de vorbă? Maestre, îi zic eu, păi, sînteţi invitatul meu! Şi-am stat vreo cîteva ore de vorbă. La nici un an a apărut filmul! Bine, că-n film, eu apar disociat, de fapt, există două personaje inspirate de mine." "Aţi văzut filmul?", îl întreb. "Nu, da mi-au povestit toţi prietenii. Eu sînt ăla din film."

Ne-am întrebat ce şanse ar fi ca scriitorul Aculin Tănase să fie Poetul Gării de Nord din Filantropica. Părea destul de convingător. La fel de convingător, spunea Padre, ca faptul că omul e înnebunit după ficţiune, poate chiar şi mai mult decît de propria viaţă. Apropo de această dorinţă, de preţul ficţiunii, i-am povestit lui Padre despre un aurolac care a stat la coadă, pentru a plăti 50 de mii intrarea la Matrix Revolutions. Eu credeam că vrea să cerşească sau să fure, dar, nu, aurolacul a stat frumos l-a coadă şi a plătit cinstit biletul pentru film.

Apoi mi-am mai amintit că în barul acela, pe vremuri un soi de restaurant, era să mă iau la bătaie cu un pitic furios căruia i se năzărise că rîdeam de el. Apoi ne-am adunat fiecare propria poveste-bocceluţă şi ne-am dus acasă.

Sîmbătă, 29 noiembrie 2003

OK, scriu despre o pisică. O pisică - sau o fi cîine!? - pe care o pîndesc de cînd am intrat în casa Liternetului (www.liternet.ro). Da, scriu pentru prima dată, live, pe laptopul lui Răzvan, în casa Adei, adică una din casele Liternetului virtual. Nu prea-mi convine - Delia şi Anca privesc direct în monitor, iar Ada şi Răzvan lucrează la plasarea pe site a unui fragment din romanul meu. Aşa că mai degrabă scriu despre pisică - nu se uită la mine, mă lasă în intimitatea laptopului meu. Adică al lui Răzvan.

"Zi-mi ceva, Delia", îi zic Deliei. "Ce?", zice Delia. "Ce să zic?" "Zi ceva despre ce vrei să scriu acum!" "Nu. Autorii au libertate totală la Liternet. Ce poţi să scrii e că sînt maniaci, Răzvan şi cu Ada, că lucrează şi sîmbătă seară." "Să ne dea şi bani", intervine Ada. "Să găsim un miliardar!". "Anca, zi şi tu ceva pentru eternitate!". "Şi tăcerea este o afirmaţie", e de părere Ada. "Pălăria asta e măsura S", zice Anca. "De ce?" Pentru că aşa vrea muşchii ei (traducerea mea), aşa a vrut ea". "La textul tău vine Corina - Corina tre' să vină de la gară... - să ţi-l corecteze..."

Întîmplare fericită, sună Teodorovici, care vrea să mă întrebe cîte cărţi i-am vîndut la tîrg. I l-am plasat Deliei care tocmai îi spune că e foarte serios. Reiau telefonul şi Teodorovici îşi cere politicos scuze - are o durere cumplită de dinţi şi de-aia e serios, că vorbeşte printre ei. A venit şi Corina. A venit şi Ada să se uite pe monitor, drept care eu nu mă mai joc de-a stenograful şi închei, nu înainte de semnala că pisica e chiar pisică, e drăguţă şi o cheamă Gigi Toulouse l'Amoroso.

PS: Varianta Ada (reală - "te rog să menţionezi asta") a întîmplării mai sus povestite: Florin a fost invitat de Delia la pseudo-petrecerea mea (între timp Florin zice "Nu fi jurnalist, zi ce simţi, nu folosi subiect şi predicat, aşa e frumos...", Ada se entuziasmează că l-a transformat pe Răzvan în dactilografă, Delia vrea să fie suplă la nuntă (?) şi se îngrijorează despre cine o să fie naşii, păpuşa de pe maşină e demult trecută la capitolul probleme rezolvate, Anca face poze compromiţătoare cu toate personajele de mai sus şi Răzvan scrie acest text în care Ada reconstituie pentru cititori adevărata curgere a întîmplărilor). Florin denaturează adevărul istoric. Pentru restabilirea acestuia rugăm luaţi în considerare următoarea erată: În paragraful 2, în loc de "Să ne dea şi bani" se va citi "N-ar fi fain să avem o redacţie aşa, să ne întîlnim în fiecare dimineaţă, Anca ?", "Ba da, ar fi". Şi acum eu (Ada) am intervenit "Da, ce bine ar fi să ne dea şi bani, să găsim un miliardar care să ne sponsorizeze". Şi toţi am rîs. Aşa, am restabilit adevărul!!!

Varianta Ancăi: Florin a venit la aniversarea Adei, s-a aşezat între mine şi Delia şi a început să-mi fumeze ţigările. După ce le-a terminat a zis c-ar trebui să cumpere altele; Delia i-a sugerat MOL-ul de peste drum. Lui Florin nu-i plac Mall-urile, nici non-stopurile care se închid la ora zece. Corina n-a venit încă, e o minciună, abia acum, cînd scriu eu, a ajuns cu taxiul la o spălătorie auto de unde o va lua Răzvan. Răzvan n-a vrut să ne spună nici un banc, Ada şi cu noi ceilalţi am încercat să îi dăm lecţii, a fost prins la mijloc şi i s-a cerut să definească bancul. L-am luat de departe "De Caragiale ai auzit?" Este un liceu, un teatru, ce mai este? Dar nu am ajuns la nici un rezultat pentru că a plecat după Corina. Nu ne-a spus nici un banc, va fi penalizat. Nu ştim încă cum. Delia nu vrea să fie fotografiată, dar n-am ascultat-o; a dansat în timp ce mînca un sandvici. Şi Răzvan a dansat preţ de 15 secunde (cred că nu şi-a dat seama, vorbea cu noi şi l-a furat muzica, a valsat cu un scaun). R.I.M. a plecat primul, după ce ne-a vorbit despre filme... Dream of fields... sau Fields of dream... sau altfel... poate Of dream fields...? (Cine mai ştie combinaţii între aceste cuvinte e rugat să ne contacteze). ("Cine mai scrie în jurnal ? Corina ?", "Da, scriu şi eu, dar numai dacă e Intim.")

Varianta Corinei: "Nu mai citi, scrie!" E rîndul meu, iar eu sînt Corina. Am aflat că vreau să-l cunosc pe Lucian Teodorovici pentru că ştie să[-mi] spună bancuri cu Gigel. Delia revendică pentru amîndouă nişte îngheţate rămase restante. Cele trei broscuţe ţestoase au plecat în căutarea izvorului nemuririi. Una din ele e tare nătîngă şi s-a ascuns în tufiş. Fila asta de jurnal e fără nici un plan.

Vineri, 5 decembrie 2003

Ras capul: 42.ooo lei (16.734 TVA), Ras barba: 35.ooo lei (12.350 TVA)... Ieri m-am tuns. Pînă să vină doamna frizeriţă - care fusese chemată la un telefon public - am stat pe scaun şi am consultat tarifele. Un tabel destul de complicat care, pe lîngă TVA, mai includea manoperă, materiale folosite etc. etc. Mă gîndeam că în cazul meu nu ar strica şi un timbru literar pentru Uniunea Scriitorilor. Sau, după caz, dacă eşti microbist, o taxă pentru Poli Iaşi.

Aveam de ales între vreo treizeci de oferte de aranjat capul şi am observat că nu e cine ştie ce afacere, aşa cum bănuiam, între Ras capul şi Tunsoare modernă fete/băieţi. Doamna avea multe de pus la cale, aşa că - pornind de la denumirea tăioasă, cu valoare de sentinţă - am aberat imaginindu-mi cam cum ar fi sunat tariful unui călăul: Ras capul: x galbeni, dintre care n bănuţi manopera, y bănuţi ascuţirea paloşului/toporului, z bănuţi TVA. Neapărat şi cîţiva bănuţi pentru spor de stres.

Lăzărescu, îmbrăcat în zdrenţe, după ultima noapte de nesomn, este scos din celulă şi tîrît, prin mulţimea care huiduie, către eşafod. Un soldat politicos îi indică o buturugă şi apoi citeşte sentinţa: "Ras capul!". Pune capul pe buturugă, dar soldatul îl bate amical pe umăr: "Nu te formaliza! Poţi să te ridici. Călăul întîrzie puţin, că are nu'ş'ce să-i spună nevastă-sa. De! Familie mare, copii cu probleme - unu' a fugit în Apus, altu' a luat darul beţiei...". Un urlet din mulţime: "Da' haideţi o dată, bă, moldovenilor! Niciodată nu începeţi la timp! În juma' de oră am o spînzurătoare tocmai în celălalt capăt al cetăţii!". Soldatul îşi cere scuze în numele oficialităţilor şi caută să iasă din impas: "Zi ceva mulţimii! N-ai şi tu un mesaj, ceva memorabil pentru oamenii ăştia care s-au străduit să vină pînă aici, să te vadă?!". Lăzărescu se ridică în picioare, întinde braţul drept şi strigă din răsputeri: "Sînt ras pentru popor!".

Între timp, scaunul de alături a fost ocupat de un domn căruia eu unul nu-i puteam găsi nici o categorie de încadrare în oferta de tunsori a frizeriei: era proaspăt ras şi părea complet chel. Asta pentru că eu l-am privit în oglinda din faţă. La spate, ce e drept, avea cîteva fire de păr în dezordine. După ce s-a tuns chelul, a apărut şi frizeriţa destinată mie. I-am cerut o tunsoare modernă.

Sîmbătă, 13 decembrie 2003

Ieri am aflat că Padre îşi sperie fetiţa mai mare cu un înger. O sperie, vorba vine. Îngerul cu care Padre a populat imaginaţia Paraschivei este de treabă, în general. Veghează. O apără, o însoţeşte la fiecare mişcare. O singură problemă are îngerul ăsta: e pîrîcios. Nu-şi poate ţine gura în faţa lui Padre. Îi spune, de exemplu, cînd fetiţa lui din clasa întîi nu-şi face tema pentru acasă cu seriozitate. Sau, atunci cînd Para interpretează o partitură învăţată la lecţiile de pian, Padre îi zice că aia e o melodie pe care îngerul dansează.

La o şedinţă cu părinţii, învăţătoarea s-a plîns că Para se întoarce la bancă şi vorbeşte în timpul orei. Povestea lui Padre: "Să vezi, tată, ce-am păţit azi. Lucram eu liniştit la serviciu şi deodată bate cineva la uşă. Intră, cine crezi?! Îngerul tău. A căzut o dată cu ploaia (aici trebuie să recunoaştem că Padre l-a citit pe Marquez). Îi dau eu un ceai şi îl întreb ce mai face, ce mai ştie de tine. Păi, ce să ştiu? Uite, cînd mai zbor pe la fereastra şcolii, o văd pe Para cum se întoarce la bancă şi vorbeşte în timpul orei. Fetiţa este, evident, uluită de omniscienţa îngerului."

Am rîs cu Padre. La cît e Para de isteaţă, nu m-aş mira ca, în scurt timp, să-şi ia tatăl deoparte: "Bătrîne, eu te-am lăsat o vreme, poate îţi bagi minţile în cap. M-am tot jenat să-ţi spun, dar în chestia asta cu îngerul îţi cam lipseşte o doagă."

Pe mine, bunica chiar mă speria cu îngerii. Cu cei pictaţi în interirul bisericii. Ochi holbaţi, capete înaripate. Cum să nu-ţi fie frică?! E trecut de 2 noaptea. Ascult jazz pe Mezzo. Afară - ce mai iarnă! - plouă. Sper să nu mă sperie nici un înger.


Duminică, 28 decembrie 2003

Pun pariu că nu se mai lăudă nimeni cu un scaun 4.8.6. Invenţia mea. Trebuie brevetată.

Biruit-au gîndul şi mi-am luat un calculator mai de Doamne-ajută. Sau, mă rog, unul care-şi merită numele de computer, fară să mai fiu indulgent. Nu se mai putea. Aveam un 4.8.6 bazat-bazat, trebuia să-l deschid dimineaţa cînd plecam la serviciu ca să fiu sigur că seara am cum să mă apuc de scris. De muzică şi alte vrăjeli (jocuri, filme, un Acrobat Reader etc.) mi-era şi jenă să aduc vorba. Ar fi plesnit instantaneu. După ce dădeam un save, fumam o ţigară, îmi făceam o cafea, citeam 20 de pagini dintr-o carte şi abia apoi puteam să scriu mai departe. Asta în cazul fericit în care nu cerea un restart.

Acum, cînd mă uit la mîndreţea de Pentium III, pe care mi-am instalat toate programele lu' peşte, mi-am copiat operele mele complete, melodii cît să ascult neîntrerupt 3-4 zile, poze, filme şi jocuri, bla-bla-uri, şi am 85 % free resouces, mă ia cu ameţeală. Nici nu-mi vine să mai scriu de bucurie. În dotarea camerei închiriate acum un an - pe lîngă pat, şifonier şi bibliotecă - figura şi un scăunel, dar l-a rupt soră-mea. Prin urmare mi-am trasformat vechiul calculator în scăunel şi, o dată inaugurat din momentul în care m-am apucat de scris rîndurile de faţă, văd că e bine.

În ultimele luni am croit în minte liniile generale ale unui nou roman, după o idee pe care o aveam chiar înainte de a începe să scriu Ce se ştie despre ursul panda. Aşa-s eu: nu mă apuc de o carte pînă nu ştiu ce voi scrie în următoarea. Aş avea o senzaţie de disconfort, ca şi cu ar trebui să spun totul într-un singur roman, ca şi cum după aia ar trebui să mă apuc de altceva. Hotărît lucru, nu-mi plac cărţile care au pretenţia că spun totul. Aşa că trag liniile generale, îmi închipui personajele, povestea lor şi, pe parcurs, decid ce spun acum, ce las pentru mai tîrziu, cînd o să mă dumiresc mai bine cum vine treaba.

2007 / 2006 / 2005 / 2004 / 2003

Miercuri, 7 ianuarie 2004

Discutam cu o prietenă despre imposibilitatea de a găsi în Iaşi pantaloni din piele. Am aflat că există într-un loc, dar trebuie să faci comandă şi să aştepţi trei săptămîni pînă sînt gata. Şi costă 120 de euro (în paranteză fie spus, în Germania găsise o pereche cu 70 de euro, dar i s-au părut prea scumpi). Mi-am imaginat brusc un scenariu care să justifice banii şi aşteptarea:
- firma iţi ia măsura, apoi dă telefon la filiala dintr-un orăşel african;
- este contactat, prin semnale de fum, şeful tribului anga-panga din inima junglei;
- şeful anga-panga adună sfatul bătrînilor şi alege cel mai potrivit tînăr dintre membrii comunităţii sale, pentru a-l iniţia în tainele vînătorii (numai un tînăr care nu a mai ucis fiinţă purtătoare de blană poate pleca în căutarea animalului sacru din care să fie confecţionaţi pantalonii din piele);
- vraciul tribului face nazuri: a iniţiat prea mulţi tineri în ultima vreme şi, în plus, a rămas fără ierburi magice;
- la insistenţa şefului - care-l convinge că i-ar cădea rău la stomac o friptură din carnea unui om bătrîn -, vraciul acceptă să o facă şi pe asta;
- viteazul Mbo-Mbo - înduplecat şi el de privirea înfometată a şefului anga-panga -, se lasă iniţiat, dansînd toată noaptea în jurul focului, alături de vraciul care parcă-şi regăseşte puterile din tinereţe;
- conform singurului ritual acreditat, Mbo-Mbo îşi arcul şi pleacă să vîneze leul care răneşte la gît puiul de antilopă din care vor fi confecţionaţi pantalonii din piele;
- după aventuri pe care nu le mai povestesc aici, Mbo-Mbo se întoarce flenduri, dar victorios, cu pielea puiului de antilopă pe umăr;
- aici intră în scenă femeile tribului anga-panga, care, printr-o incantaţie tradiţională, vor grăbi procesul de preparare a pielii pentru pantaloni;
- cu peripeţii greu de crezut, tot Mbo-Mbo trasportă pielea învelită în frunze de palmier la adresa filialei din orăşelul african;
- acolo, pielea este prelucrată şi împachetată prin cele mai moderne metode, iar apoi este expediată, par-avion, la sediul firmei din oraşul Iaşi;
- abia aici - trecută prin mîinile dibace ale unor croitori şcoliţi la o casă de modă precum, să zicem, cea a Irinei Schrotter - pielea puiului de antilopă rănit de un leu pe care l-a ucis viteazul Mbo-Mbo din tribul anga-panga devine o pereche de pantaloni din piele pe care aş plăti 120 de euro.

Eu unul sînt adeptul pielii de fîş. Fîşul - după cum probabil cei mai mulţi ştiu - este un mamifer relativ uşor de vînat în pădurile de foioase ale ţării noastre. Trăieşte în special în locuri umede, fapt care conferă şi calităţile întru totul deosebite ale pielii de fîş. De altfel, fîşul este singurul mamifer care nu are blană, ci o ingenioasă piele impermeabilă, căptuşită pe dinăuntru. Ca inconvenient, dimensiunile animalului sînt destul de reduse, încît trebuie să ucizi cam doi fîşi pentru a-ţi confecţiona o geacă sau o pereche de pantaloni din piele. Însă, hotărît lucru, pînă una alta, eu unul rămîn adeptul pielii de fîş.

Vineri, 9 ianuarie 2004

În virtutea dreptului la replică, îi ofer şi lui Padre posibilitatea de a-şi exprima cîteva opinii - e drept, controversate - despre fîş:


Este adevărat că prietenul şi ucenicul meu, fratele Lăză, este specialist în ursul panda, dar de-acum să nu-şi închipuie că poate vorbi şi despre fîş, care e un animal dintr-o altă specie. Despre acest animal atît de răspîndit în România (să menţionăm că în Occident este pe cale de dispariţie!) şi totuşi atît de puţin cunoscut (cîţi se pot lăuda că au văzut un fîş viu?), s-au făcut în trecut observaţii temeinice, din care unele au rezistat pînă în prezent, dar altele au fost corectate de ultimele cercetări. Iată, aşadar, o descriere ştiinţifică a fîşului, în completarea referinţelor succinte despre fîş pe care le-a dat (cam după ureche) în jurnalul său fratele nostru.

Fîşul

Denumirea ştiinţifică: Phisu phisu (etimologia este incertă: se pare că strămoşii noştri, romanii, l-au confundat cu pisica şi i-au spus pisu-pisu; un copist neatent a transcris phis-phis, ceea ce iniţial a dat în română fiş, iar apoi fîş. Şcoala etimologică anglo-saxonă este însă de altă părere: fîşul este un străvechi animal acvatic englez ("the fish"), care a emigrat în ţările noastre, unde a primit numele de "fîş").
Mamifer: familia fîşneţ, genul fîşîitoare.
Denumiri populare: fîş (nu se cunosc altele; unii îl confundă cu parpalacul, dar acesta este o pasăre).
Habitatul şi descrierea: locurile umede din pădurile de foioase (aici fratele are dreptate!), dar s-au semnalat fîşi şi în zona rîurilor de cîmpie. Fîşul de cîmpie are culoarea verde-albăstriu sau albastru-verzui, în timp ce fîşul de foioase este negru-maroniu şi o pată galbenă pe nas. Ca o raritate, s-au semnalat în habitatele foarte călduroase fîşi roşii. Fîşul adult are cca 30 cm lungime şi 20 înălţime, iar greutatea sa poate ajunge la 8-10 kg (aşadar, fratele Lăză exagerează cînd spune că din doi fîşi adulţi se poate face o haină!). Este un animal fîşneţ, se deplasează pîş-pîş şi scoate un fîşîit continuu. Într-adevăr, nu are blană, ci este acoperit cu fîşii de piele impermeabilă. Se pare că se hrăneşte cu alţi fîşi mai mici. Cei doi incisivi mari din faţă îl ajută să sfîşie prada.
Ce foloase avem de la fîş: fîşul a fost foarte mult vînat pentru foloasele sale, din care cel mai important este fîşul propriu-zis. Din cauza vînării sale excesive, fîşul este astăzi protejat, fiind înlocuit cu o imitaţie de piele obişnuită.

Aşa cum spuneam, foarte puţini se pot lăuda că au întîlnit un fîş viu. Dacă un zoolog a întîlnit vreun exemplar, ar fi de dorit să completeze descrierea noastră cu o schiţă a fîşului.

Joi, 15 ianuarie 2004

Cînd vine vorba de Eminescu, mintea mă poartă mai întîi, pe căi lăturalnice, către faţa chinuită a tatălui meu care s-a întors într-o seară acasă rupt de nervi, scoţînd din geantă şi trîntind pe masă Tare mult îmi place mie să învăţ croitorie, o carte din seria Practic pentru şoimii patriei. Îl costase peste 20 de lei, preţul pe care trebuise să-l plătească în plus, la o librărie din oraş, pentru a-i putea cumpăra caiete soră-mii Otilia. Pentru cine a prins comunismul aceasta era o practică obişnuită: doreai un produs greu de găsit, plăteai şi pentru altul care zăcea pe rafturi nevîndut de ani de zile.

O păcăleală de asemenea proporţii nu mai luase decît bunica, atunci cînd, pentru a putea cumpăra gaz lampant, a fost nevoită să arunce banii în vînt şi pe Viaţa lui Mihai Eminescu, de George Călinescu. La cît de necăjită arăta bunica, mi-am închipui că Viaţa lui Mihai Eminescu e musai o mare tîmpenie. Pe-atunci eram la grădiniţă, cred. Cînd am ajuns la şcoală şi am auzit din nou de Eminescu, mi-am zis lămurit: "Aa, ăsta-i ăla cu gazu'". Şi-a rămas bietul Eminescu "ăla cu gazu'" pînă cînd mi-a căzut în mînă cartea lui Noica despre "omul deplin al culturii române". Şi de-atunci a rămas doar "bietul Eminescu", maltratat în toate felurile, începînd de la profesorii de română şi pînă la primarul pe care îl văd acum la Ştiri (am televizorul pe aceeaşi masă cu monitorul calculatorului), sărbătorind naşterea lui Eminescu alături de Andreea Bălan.

Şi, dacă tot veni vorba de festivisme, azi am observat întîmplător că am început jurnalul pe 15 ianuarie 2003. Adică, împlineşte un an. Tre' să dau de băut.

Vineri, 30 ianuarie 2004

Am vreo cîţiva prieteni nedreptăţiţi pe care tot amîn să-i consemnez la jurnal. Îmi fac aluzii, îmi povestesc faze cool, au mişcări de star care-şi aşteaptă impresarul potrivit. Eu mă fac că plouă. Îmi place să-i necăjesc, să-i las să-mi reproşeze: "Bine că de mine n-ai putut scrie un rînd!".

În urma unei discuţii avute aseară, a stat ploia pentru:

Căăătăăăăăliiiiiiiiiiin Caaaaaaalcuuuuulaaaaatoristuuuuuuuuuu'! Îi spun Cătă Calculatoristu' pentru că nu-i ştiu numele de familie. Şi nici nu mă interesează. Aseară mi-a povestit că la grădiniţa lui se dădeau buline pentru diverse fapte de arme: roşii, verzi, albastre, în funcţie de merit. Din cîte am înţeles, el nu primea de nici o culoare. Aştepta colegii la colţ, cu o cărămidă în mînă, şi se întorcea acasă plin de glorie, adică de buline. În clasele primare i-a cerut prietenia unei fete, iar aceasta i-a trasmis condiţiile: să se lase de fumat, să nu mai bea, să nu se mai bată băieţii... Nu mi-a spus dacă i-a cîştigat prietenia.

Sar peste anumite poveşti (printre care cele cu marijuana), dar pot spune că viaţa lui de pînă după liceu a stat sub semnul cărămizii: take, cast, fight, survive! Era unul dintre aceia pentru care cred că duhul blîndeţii nu-şi prea găsea locul. Luat la bani mărunţi, afli că printre trofeiele sale se află chiar şi dinţi de poliţai. Gardienii publici nu se mai pun.

Apoi a ajuns student la Info (unde este şi acum). În primii ani de facultate a schimbat mijloacele de supravieţuire: de la cărămizi a trecut pe traficul cu icoane. Ajunsese în cameră cu doi studenţi la Teologie (asta după ce caftise pe cineva din căminul de la Info). Teologii creioanau icoane pe lemn, iar el le picta ca pe cărţile de colorat. Apoi îşi aducea contribuţia la procesul de "îmbătrînire", trîntea icoanele de pămînt ca să se aşchieze, încheind procedeul prin frecarea lor cu cartoful. Apoi le punea într-o pungă şi mergea să le vîndă prin cămine...

Mă opresc pe moment că trebuie să rezolv o chestie. Revin.

Marţi, 3 februarie 2003

Ziceam de Cătă... Trebuie să mă întorc la copilăria sa şi să pomenesc cum a sărit dintr-un balcon într-altul, la etajul nouă, pentru a fura două copeici de la un amic colecţionar, care, printr-un avînt de nesăbuinţă prietenească, se lăudase cu aşa ceva. Ce nu face omul pentru o copeică? Toate astea cred că datează de pe vremea cînd colinda subteranele oraşului, întruchipat în ţestoasă Ninja. În acele vremuri de glorie s-a ales şi cum primele semne pe corp. Astăzi, pe lîngă acestea, zice că mai are două răni de cuţit înfipt în spate şi o cicatrice la genunchi de cînd un prieten de-al său a încercat să oprească liftul între etaje, cu o ştangă.

Cătă stă în camera de deasupra mea. Mersul său greoi, scîrţîind podeaua, mă trezeşte în fiecare dimineaţă. Pînă să fi vorbit cu el, îl înjuram în gînd. Acum îl înjur cu glas tare. Înainte de toate mă enerva pentru că nu-mi ţinea minte numele. Îmi spunea Sergiu. Am devenit Florin abia din clipa în care mi-am cumpărat calculator (Lăzărescu, abia după ce mi-a umblat prin bibliotecă, s-a uitat la Ce se ştie despre ursul panda şi m-a întrebat ce-i cu cartea aia). Cum a văzut calcuatorul, i-a tras o privire profy şi mi-a zis că trebuie să reinstalez Windows-ul. La reinstalat, m-a legat în reţea cu restul lumii din pensiune etc. etc. Apoi mi-a făcut reclamă în celelalte camere. La bucătărie, am simţit privirile mai insistente. Probabil că-i amuză ideea de a fi vecini cu un pîrlit de scriitor.

Îl invidiez pentru experienţa lui huliganică din prima tinereţe şi pentru puterea de a se fi transformat într-un tip calm, politicos, cu simţul umorului, cu care poţi discuta ore în şir vrute şi nevrute, de la fotbal la starea actuală a literaturii române, de la primarul Sechelariu şi pînă la importanţa bisericii ca instituţie (pe care el o neagă; rămas fără argumente la "Unde se adună doi oameni în numele meu, acolo voi fi şi eu în mijlocul lor", am reuşit să-l pun pe gînduri cu parabola calculatorului: Credinţa e un calculator bazat, fără mouse şi tastatură. Nu ai biserică, nu ai cum să-ţi accesezi credinţa, nu-i poţi vedea limitele, nu o poţi controla).

Una peste alta, un povestaş pe cinste. M-a distrat teribil, de exemplu, cum a povestit ce-a făcut prima dată cînd a călcat în New York, vara trecută: a intrat în primul magazin şi şi-a cumpărat fes. Chestie faină. Eu îl întrebam ce l-a impresionat mai mult în unul dintre cele mai grozave oraşe ale planetei, iar el mi-a vorbit despre ce curent straşnic e acolo.

De liniştit s-a liniştit, însă a rămas genul de om oricînd predispus la un şmen. Cu el, să zicem, aş putea duce fără probleme la îndeplinire visul meu de a jefui un tren. Dacă i-aş expune un plan, sînt convins că m-ar asculta serios şi apoi ar veni cu sugestiile şi completările de rigoare.

Miercuri, 4 februarie 2004

L-am găsit pe Cătă la calculator, meşterind la textul de mai jos. Din cîte mi-am dat seama, e primul său text comis în afară de compunerile gen "Cum a fost la fabrica de pîine", bileţelele pentru iubită, scrisorile către prietenii din pîrnaie sau eseurile în html pentru facultate. Iată ceea ce a numit el "drept la replică" :

Chiar dacă în cele descrise de Lăzărescu, Sergiu, Florin sau cum vrea fiecare să îi spună (în funcţie de cîţi miei are disponibili) s-au mai strecurat unele mici necolerari cu realitatea, dar asupra cărora nu are sens să mă opresc (şi nici nu doresc să le îndrept), trebuie să recunosc că, în momentul în care am citit ultimele adăugiri la jurnal, mi-am spus : "Bă, man chiar are talent!".

În primul rînd, Lăzărescule, scriitorii nu sînt niste "pîrliţi", cum ai spus tu. Ei sînt doar nişte oameni care au ceva de spus, iar felul în care comunică acel ceva îi împarte în geniali, de duzina şi cei care mai bine s-ar apuca de pescuit.

În al doilea rînd, Sergiu, (beepuri de rigoare) mă înjuri pentru că am tupeul să merg prin camera mea. Mă scuzi, te rog, uite promit că de azi înainte o să levitez.

În al treilea rînd, Florin, să ştii că am cugetat ca un adevărat Gandalf la visul tău de a jefui un tren. Am văzut acum vreo cîteva zile la tuner (prin monitor, bineînţeles) că din depozitul de fiare vechi al SIDEX-ului se fură ca în codru şi apoi fiarele astea vechi se vînd la centrele de colectare private din Galaţi, care la rîndul lor vînd SIDEX-ului. E o chestie mare, omule! Adică eu fur de la tine, vînd la fraier, el îţi vinde iar ţie. Deci cine e fraierul?

În concluzie, la al 14-lea macaz de la Paşcani înspre Iaşi deturnăm trenul mărfar 5231 dinspre Copşa Mică, îl redirecţionăm spre Vălenii de Pădure, unde descărcăm marfa în şlepuri, iar de acolo navigăm pe rîu în jos. Cum dăm în Bistriţa, putem renunţa la şlepuri în favoarea celebrelor plute. Asta doar dacă vrem să micşorăm costurile de operaţiune şi implicit să obţinem un profit mai mare. Apoi dacă dă Domnul şi nimerim nişte pirania, ajungem în Siret şi, evitînd urşii polari şi fîşii de pe malul drept (care se ocupa şi ei de trafic cu materiale fieroase şi ne pot ataca de frică să nu le stricam combinaţiile), vom merge spre Galaţi. Acolo încărcăm marfa pe bicicletă şi, după o urmărire la mare viteză cu poliţia, intrăm pe poarta combinatului şi, gata, am reusit! Oricum, chiar dacă nu vom jefui un tren împreună, să nu care cumva să uiţi regula nr. 1 a jefuitorilor de tren: dacă un tren deţine o locomotivă electrică, el va deraia în partea stîngă, iar dacă are una Disel,în partea dreapta. Atenţie, reciproca nu este adevarată!

Bă, Cătă, uite că aş fi cîştigat pariul! Numai că tu ai fost primul care a înaintat planul. Acum, sincer să fiu, eu nu mă gîndisem la mărfar, ci la un personalul Iaşi-Hîrlău. Hai totuşi să analizăm metodic planul tău, care mie unul îmi stîrneşte cîteva dileme:
- ce înseamnă "un adevărat Gadalf"?
- de unde aflăm că mărfarul dinspre Copşa Mică e încărcat cu fier vechi?
- unde naiba sînt Vălenii de Pădure? au deschidere la mare?
- cam cît face să închiriezi un şlep din Vălenii de Pădure? Îl închiriem sau îl furăm şi pe ăsta?
- putem ataca trenul în perioada în care urşii polari migreză în ţările calde?
- la faza cu pirania, faci aluzie la faptul că mai bine m-aş apuca de pescuit?
- nu ne-am putea înfrăţi cu fîşii ?
- cum naiba ne cărăm noi bicicletele pînă la Galaţi ? Că pe tren nu ne dă voie .
- mai există şi regula nr. 2 pentru jefuitorii de tren ?

Joi, 12 februarie 2004

S-ar putea să iau bătaie. E foarte posibil ca pe urmele mele să fie un întreg clan. Nici măcar nu ştiu bine de cine să mă feresc.

Duminică, străduţa din faţa pensiunii mele era ocupată duba poliţiei. Poliţaii cu bastoanele în mînă intrau în forţă pe fundătură din faţa porţii de la pensiune, un drumeag atît de dubios, încît noaptea nici n-am curaj să privesc înspre el. Ies de acolo, ca dintr-o gură de iad, băieţaşi beţi mangă, ţigani care cară apă cu bidoane de plastic, ţînci care aruncă cu pietre, cîini hămesiţi care-ţi fură mîncarea din mînă. (În treacăt fie spus, dacă Cojocaru-Pasaris-ul României, zăpsit acum cîteva zile într-un bloc de la vreo 200 de metri de mine, nu ar fi avut proasta inspiraţie să fugă spre gară, ci spre fundătura din faţa pensiunii, nu l-ar mai fi prins ăia în veci). Nu m-ar mira ca, într-o clipă de neatenţie, să apară de acolo vreo mînuţă verde care să mă tragă într-un univers paralel.

Cu puţin timp înainte de a-l prinde pe Cojocaru, prin intrarea în universul paralel (să-i zicem Stargate), s-a năpustit la picioarele mele o javră costelivă. Poate că aş fi ignorat-o, dacă în dreptul Stargate-ului nu s-ar fi aflat o tînără creatură humanoidă: mascul, să tot fi avut vreo 14-15 ani, cu cercel în nas, ras chel pe tîmple, cu o creastă ţepoasă pe cap. Humanoidul crestat asmuţea cîinele la mine. Am bolovănit javra şi m-am îndreptat calm spre fiinţa lumii de dincolo. Probabil că nu mi-a bănuit intenţiile şi nici nu era prea atent: îi ieşiseră ochii ca la melc după două fete aflate în trecere. M-am apropiat de el, călcînd semeţ, cu un aer de maestru în arte marţiale, şi l-am mîngîat pe creastă. Un gest gen "Te-aş face varză, dac-ar vrea muşchii mei! Da' eu sînt un tip cumpătat!", apoi am traversat liniştit drumul şi am intrat în curte. Am auzit un muget în urmă, dar nu i-am dat importanţă pînă luni dimineaţă, cînd am întrebat gazda ce-a căutat poliţia pe-acolo. Mi-a spus că la capătul fundăturii locuieşte un clan războinic. Iar eu, naivul, n-am avut de lucru şi le-am ofensat puiul.

Cătă e de părere să nu mai aşteptăm reacţia adversă. Adună el un comando din băieţii lui şi năvălim peste clan. Dar eu acolo nu intru nici cu trupele anti-tero. E drept că mă încîntă ideea unei campanii de intimidare, însă n-am tupeul să înfrunt alienii la ei acasă. Cred că mai nimerit ar fi să adune Cătă băieţii, îi camuflăm prin tufişurile din curtea pensiunii, iar eu mă plimb de momeală prin faţa Stargate-ului.

Duminică, 15 februarie 2004

Nasol să baţi pe la alte uşi care nu ţi se deschid, dar ce să mai spui cînd eşti nevoit să stai cu căciula în mînă în faţa propriei tale uşi?

Nu, nu mi-am pierdut cheile, deşi zăpăceala mea e legendară. Padre spune că oamenii ca mine n-ar trebui să poarte la ei portofel, mobil, card, acte de identitate şi chei. Sau, în caz de forţă majoră, cînd musai să mi se dea pe mînă asemenea lucruri de preţ, ar trebui să le port legate cu lanţuri de mine. Padre exagerează. Buletinul nu l-am pierdut decît pentru cîteva zile (mi l-a găsit o colegă de facultate pe la Rîpa Galbenă şi mi l-a dat înapoi). Certificatul de naştere l-am pierdut de vreo cinci ori, dar în ultima vreme am început să le găsesc pe cele vechi, aşa că le am aproape pe toate. Diploma de liceu trebuie s-o am pe undeva prin sutele de cărţi din biblioteca personală. Pentru mai multă siguranţă, n-am scos nici în ziua de azi diploma de licenţă şi cea de la masterat. Am nişte adeverinţe. Dacă le pierd, îmi dau altele. Portofelul mi l-a furat o singură dată. E drept că asta m-a cam afectat. Avea în el şi cardul, şi codul pin, într-un buzunăraş secret. Pînă să anunţ furtul cardului, hoţul a dat de buzunăraşul secret şi mi-a păpat salariul pe-o lună şi creditul de la bancă. Acum vreo cîteva săptămîni, cînd mi-am pierdut cardul nou, cei de la bancă mi-au blocat din greşeală tot vechiul card şi am rămas descoperit două luni. Însă de data asta n-am mai lăsat în portofel codul pin. După ce l-am învăţat pe de rost, am înghiţit hîrtia pe care era scris. De fiecare dată mă îndrept spre bancomat cu emoţii: am înţeles că e suficient să-l tastez greşit de trei ori şi-mi blochează cardul. Ceea ce n-ar fi pînă la urmă mare chestie. Unuia dintre prietenii mei i-a scos un muncitor cardul din bancomat, cu ciocănelul. Însă n-am pierdut niciodată mobilul. Îl mai uit pe-acasă, dar n-am ajuns vreodată în situaţia unui prieten care, după ce i-a fost furat mobilul, l-a sunat pe hoţ şi l-a întrebat dacă nu cumpără un încărcător ieftin. Cheile pot să le pierd liniştit. Am două de rezervă: una la Raluca şi alta la soră-mea Otilia.

Vineri, din varii motive, am venit turbat spre casă, cu gîndul să mă bag sub plapumă şi să mă arunc în lumea somnului ca-ntr-o baltă cu ape adînci, tulburi. Pe la prînz, trecuse tata pe la serviciu şi îi dădusem cheia, ca să nu stea în frig pînă la autobuzul de seară. I-am spus să mi-o lase - unde altundeva? - sub preşul de la intrare. Întîi că a trebuit să scutur preşul zece minute, ca să găsesc cheia într-o crăpătură de lîngă uşă. Apoi, după ce am descuiat uşa, mi-am dat seama că tata rupsese clanţa. Probabil a tras de ea cît a putut de tare, ca să fie sigur că nu mai intri pe acolo decît pe baza amprentei de retină. Aşa e tata. Cînd încuie o uşă, o face cu simţ de răspundere. Din totdeauna m-a sfătuit să încui bine uşa, chiar şi cînd sînt în casă, că "mai intră vreun nebun". În imaginarul tatei, există mereu un nebun dezlegat, în libertate, care n-are altă treabă decît să aştepte să las descuiat, pentru a năvăli peste mine. Am fript cîteva şuturi în uşă, apoi m-am dus la domnul Zup ca să-l rog să mă ţină, să nu fac vreo prostie. A venit înarmat cu felurite scule. A meşterit un sfert de oră - repetîndu-mi "Dom' Florin, da' ce frig poate să fie, că nici un duşman nu-ţi vine să laşi afară! -, fără nici un rezultat. Pînă la urmă s-a enervat şi el, a adus o rangă şi am spart uşa. Am lăsat-o deschisă pînă la perete, la discreţia nebunului dezlegat, şi am fugit să caut o broască nouă, înfruntînd un crivăţ prin care n-ai fi lăsat nici duşmanii. S-a dovedit a fi ziua mea norocoasă: am găsit în ultima clipă un magazin de metalo-chimice tocmai spre sfîrşitul programului. Am cumpărat o broască şi o jumătate de kilogram de cuie (îmi trebuia doar unul, pentru clanţă, dar cum naiba să cumperi un singur cui?!). În două ore, cu Doamne-ajută, mi-am montat invers noua clanţă. O las aşa. Cît de cît stă închisă. Între timp, îmi trecuse somnul. Abia după miezul nopţii m-am aruncat în balta cu ape tulburi, adînci.

Miercuri, 25 februarie 2004

Pe 25 aprilie 2003 am început o povestire pe care n-am mai terminat-o. Mi-am adus aminte de ea acum o săptămînă şi ceva cînd am fost acasă, la Doroşcani. Vreau să scriu o carte despre lumea în care am crescut şi i-am provocat pe ai mei să-mi mai reamintească de una alta. Am observat că prind a uita. Anumite faze mi se şterg din memorie ca şi cum nici n-ar fi existat. Pînă la un punct e normal. Numai că eu uit şi lucruri care mi s-au spus cu două ore în urmă. Ciuma uitării, parcă se cheamă asta. Am ajuns să mă înconjur de tot felul de hîrtiuţe cu mesaje gen: "Miercuri la 6 şi un sfert vine tata în faţă la Billa!", "Vineri la 5, lansare la M. Idel. De vorbit cu Al. C. Afişe pînă mîine la prînz. Invitaţii şi restul!!!", "Listare pentru Otilia!", "24, înscriere la tîrg! De anunţat O.P.", "Povestirea pentru Financiar!" etc. etc. Dead-line-uri care îmi sună la fel de implacabil ca şi moartea, deşi moartea, ironia sorţii, are de cele mai multe ori un dead-line necunoscut. E ca şi cum, dacă nu ai rezolvat cine ştie ce chichiţă, nici nu ai voie să dai colţul.

Dar să nu uit de povestirea mamei… Ai mei aproape că s-au luat la ceartă cu povestirile lor: "Dar mă laşi să spun!? Vorbesc eu sau tu?! Bine, spune tu mai întîi!". Mi-am notat peste douăzeci de pagini nu cu povestiri, ci cu sintagme ciudate, leac contra ciumei uitării. Acum am foile în faţă şi încerc să desluşesc una dintre povestirile mamei. Metodic:

"Cocîniti, fata!"

Ăsta am înţeles că era mesajul de întîmpinare pentru mama, al străbunicului meu. Transcriu fonetic acest "cocîniti". N-am idee ce înseamnă cu adevărat. Probabil că străbunicul, care trecuse printr-al doilea război mondial, îl învăţase de la ruşi - mie îmi sună ruseşte -, deşi nu prea-i avea la inimă. Erau mai răi decît nemţii, zice mama. Doi dintre ei se îndrăgostiseră de-o soră a lui bunica, s-au îmbătat şi-au venit s-o caute acasă. Sora bunicii s-a ascuns în beci, străbunicul, în pod. Ruşii au intrat în casă, boscorodind pe limba lor, s-au enervat şi au început să tragă cu pistolul mitralieră, la întîmplare, în podul casei. Străbunicul a scăpat cu o sperietură, ascuns într-un cufăr cu făină. Altădată scapase de o grenadă aruncată într-un coş cu lînă. Sincer, nu cred că a contat lîna (aşa cum susţinea străbunicul) - dacă avea cuiul scos, exploda oricum. Divaghez. Ideea e că, în ciuda urii faţă de ruşi, străbunicul a folosit pînă la sfîrşitul vieţii tot felul de expresii învăţate de la ei. "Cocîniti fata!" probabil că însemna "Iată fata!"…


muncă la harbuzărie - bîlci - cîine de la o babă - pe usturoi şi ventuze - tîrînd o vreme cu aţa


Străbunicul locuia în Lungani, într-un sat la vreo douăzeci de kilometri de Tîrgu Frumos. Mama, în Popeşti, într-un sat aflat la vreo douăzeci de kilometri de Lungani, în direcţia opusă. Într-o vizită la nepoate, străbunicul a invitat-o pe mama să muncească la harbuzăria lui, că o duce la bîlciul din Tîrgu Frumos, drept răsplată. Cu gîndul la o aşa minunăţie, s-a prezentat, parcurgînd pe jos drumul pînă la Lungani, la harbuzărie. "Cocîniti fata! La muncă, dacă vrei bîlci!", a întîmpinat-o străbunicul. A prăşit mama toţi pepenii, împreună cu o verişoară din Lungani, furată şi aceasta de magia bîlciului promis. "Bun - zice străbunicul -, acu' trebuie să-mi aduci un cîine care să păzească harbuzăria cît vom fi noi plecaţi." Fără să stea mult pe gînduri (vremea bîlciului se apropia), mama a luat-o pe jos spre casă, inventariind în minte toţi cîinii din Popeşti pe care i-ar putea căra înapoi spre Lungani.

Acasă, părea că nimeni nu rezista la o despărţire de javra oploşită prin curte. A găsit pînă la urmă o babă mai darnică - care oricum nu avea a se mai bucura mult timp de compania cîinelui, nu prea mai era loc să-l prindă ajuns maturitate ; javra era un puiandru, baba abia-şi tîra şalele de bătrîneţe. A convenit că i-l dă mamei, dacă vine vreo cîteva zile la rînd ca să-i pună ventuze pe spate. Simţindu-se mai bine de la ventuze, baba a început să tragă nădejde că poate-poate mai dă Cel de Sus să-şi vadă cîinele în floarea vîrstei. Aşa că s-a lăsat greu convinsă. I-a mai cerut mamei vreo două legături de usturoi, în schimbul cîinelui. A trecut mama şi de proba asta, a legat javra cu o sfoară şi-a făcut cale întoarsă spre Lungani. După ce au ieşit din Popeşti, pe căţelandru l-a apucat brusc un dor de locurile de baştină, împotrivindu-se, ca un catîr, să meargă mai departe. Ce să facă mama?! La purtat în braţe, lăsîndu-l pe jos, de ruşine, doar cînd trecea pe lîngă vreo aşezare omenească. "Cocîniti cîinele!", a exclamat bucuros străbunicul cînd a văzut-o. În ziua bîlciului, răsplata a fost pe măsură…

satul lui Neculce - ursoaica Lili - circarii - două pere şi-un suc…

"Voi mergeţi pe jos la bîlci, că doar sînteţi tinere!", le-a spus străbunicul mamei şi verişoarei sale. El s-a dus cu căruţa. Mama şi vară-sa nu ştiau unde-i Tîrgu Frumos, dar trebuia să-l găsească dacă doreau bîlci. Au mers, au mers, cale lungă să le-ajungă, peste dealuri şi cîmpii, pe drumeaguri care se întortocheau ca trupul unui şarpe lovit peste cap. Şi, înainte de bîlci, un miracol: au trecut prin satul Prigoreni. Prigoreniul - am aflat cu ruşine abia acum, de la mama; aşa o fi?! - e satul lui Neculce. Mama a fost fascinată de asta. A călcat prin sat cu uimirea unui turist care păşeşte prin British Museum. Am întrebat-o şi eu mirat pe mama, întîi, de unde ştia de Neculce la vîrsta aia, apoi, ce mare chestie e să treci prin satul lui Neculce. Nu-şi mai aduce bine aminte. Ştia doar că Neculce e un mare scriitor şi că era o mare fericire să calci pe aceleaşi drumuri pe care le-a străbătut odată cronicarul nostru. Inutil să mai spun că nici măcar nu a văzut casa lui Neculce. Doar a trecut prin satul lui.

La bîlci, mama şi vară-sa nu l-au găsit pe străbunicul pînă înspre seară. Au căscat gura, printre gard, la omul care rupea lanţul. Au văzut uluite capetele unor circari care săreau la trambulină, dincolo un perete înălţat din cartoane. Adevăratul număr de senzaţie l-a reprezentat ursoaica Lili, scoasă dintr-un cort, de reclamă, ca să atragă mulţimea. Mama a mîngîiat-o pe spate şi a fost mai fericită ca în clipele în care a trecut prin satul lui Neculce. Ar fi intrat în cort, după ursoaica Lili, să-i vadă adevăratele giumbuşlucuri, dar nu avea nici un ban. Într-un tîrziu, l-au întîlnit pe străbunicul. Vesel, o ţîră băut. Le-a dat cîte două pere, le-a cumpărat cîte un suc şi le-a trimis înapoi la Lungani. Prin Prigoreni era deja întuneric beznă. Mama nu a mai putut să vadă urmele magice ale marelui scriitor Ion Neculce.

Eu am ajuns prima dată la Tîrgu Frumos tot cu ocazia unui bîlci. Cred că am mai povestit pe undeva despre asta. Apoi, acolo s-a născut soră-mea Otilia. Cînd au apucat-o pe mama chinurile facerii, era la Lungani. Cea mai apropiată maternitate - Tîrgu Frumos. M-a luat tata direct de la serbarea de sfîrşit de an, în '82, şi m-a dus s-o văd pe soră-mea. Aveam coroniţa la mine. Luasem şi o medalie cu Pionier de frunte. Am găsit-o pe mama - cum altfel?! - fericită că născuse, după opt ani, un alt copil. Se ţinea de poante. De exemplu, încurca copii celorlalte mame. În prelua de la sora medicală şi îi dădea intenţionat greşit, ca să vadă dacă sînt în stare să-şi recunoască odraslele. Cînd am văzut-o prima dată pe soră-mea, mi s-a părut - hai să nu zic urîtă - destul de ciudată. Un soi de legumă de trei zile, înfăşată. Otilia de acum - şi nu sînt deloc subiectiv -, e de-a dreptul frumoasă. Cît despre frumuseţea sufletului şi a puterii sale de înţelegere mi-ar trebui ceva timp ca să povestesc. Dar nici nu avea cum să fie altfel. Eu am instruit-o, în copilărie. Primele ei cuvinte, înainte de a spune mama, au fost "Lasă-mă în pace!". Eu am învăţat-o să meargă. Eu am învăţat-o să joace fotbal. Eu i-am povestit romanele lui Dostoievski şi Istoria religiilor a lui Eliade, cînd era săraca în gimnaziu. În treacăt fie spus, ştiu că pe atunci cerea de la bibliotecă, din greşeală, Tîmpitul de Dostoievski, în loc de Idiotul. Astăzi îmi este unul dintre cei mai iubiţi prieteni şi, evident, expertul care îmi dă lecţii în privinţa gîndirii feminine.

O altă amintire vie despre Tîrgu Frumos e din perioada de înainte de a intra la facultate, cînd devenisem şomer cu acte în regulă. În fiecare lună, ca să-mi pot lua banii, trebuia să merg la Tîrgu Frumos (nu înţeleg de ce eram trecut în dregătoria acelui oraş; Iaşul e mai aproape), pentru a obţine o ştampilă pe Carnetul de şomer. Stăteam la cozi de două sute de oameni, cîte cinci-şase ore, pentru asta. Cîteam o carte întreagă stînd la coadă. Iar în Tîrgu Frumos - tot o amintire faină -, descopeream, într-o librărie amărîtă, cărţi ieftine, cu preţuri neactualizate conform inflaţiei. Astfel, cu mai puţin de un sfert din şomajul meu, puteam cumpăra cîte douăzeci de cărţi...

Gata pe ziua de azi. Somn.

Joi, 4 martie 2004

Mai am de scris vreme de trei ţigări. Şi un sfert pe scrumieră. Să vedem cît mă ţin. La ora asta nu ies nici mort din casă pentru a-mi cumpăra un alt pachet.

O biserică undeva într-o vale îngustă, ca-ntr-o groapă. În faţa ei, lume potop adunată în faţa unui sfînt - nu ştiu de ce-s convins că-i un sfînt şi nu un impostor oarecare. E ca la un soi de conferinţă de presă: sfîntul arată cu degetul pe cineva din mulţime, omul pune o întrebare la care primeşte instantaneu răspuns. Sfîntul e sobru, cu aer de trimis special, de purtător de cuvînt al lui Dumnezeu. Eu stau cuminte deoparte şi ascult liniştit tirul întrebărilor şi al răspunsurilor. Apoi cade o nedumerire care stîrneşte sfîntului o replică cît se poate de şocantă pentru mine: "Mă doare-n cot de asta!" (cu atît mai şocantă cu cît eu folosesc un eufemism pentru a reda citatul mot-a-mot).

Asta am visat noaptea trecută. De-atunci mă chinui să-mi reamintesc întrebarea care l-a scos din sărite pe sfînt. Sigur am auzit-o. Acum, s-o luăm logic, de ce l-ar putea durea în cot pe un sfînt?! Durerea în cot exprimă indiferenţă. Chiar şi în mijlocul pustiei, un sfînt nu-şi permite o durere în cot faţă de întrebările oamenilor.

Am încercat să-mi psihanalizez visul. I l-am povestit şi lui Padre, dar m-a tratat cu aceeaşi durere în cot. Ori Padre e sfînt, ori întrebarea este fără răspuns. Cu vreo săptămînă în urmă - cu o seară înainte ca Padre să plece la o dezbatere despre Septuaginta lansată de noi - am discutat vreun ceas, la o bere, vrute şi nevrute. Ca de obicei. Îmi spunea că munca la un text precum Septuaginta se aseamănă cu cea a unui genist: nu contează cîte mine ai reuşit să dezamorsezi pe cîmpul de luptă, e de ajuns să nu fii atent cu una şi s-a dus naibii toată munca. Pe drumul spre casă am filosofat singur şi am ajuns la concluzia că oamenii care-şi pun întrebări despre Dumnezeu nu pot fi decît de două feluri. Unu, ca Padre, profesioniştii, cei care identifică minele, le marchează cu steguleţe şi apoi încearcă să le dezamorseze metodic. Doi, oameni ca mine care umblă alandală, cu naivitate, fără grijă, prin tot felul de zone periculoase. Oameni care ar putea fi integraţi în categoria celor care sar în aer cu butelia. Numai că şi aici intervine o problemă de nuanţă: cu ce reuşeşti să mergi mai departe pe cîmpul de luptă? Cu strategia sau cu naivitatea? Întreb asta pentru că eu personal cunosc atît oameni care au suferit nişte înfrîngeri răsunătoare, folosind strategii ca la carte, cît şi persoane care au trecut cu inocenţă, pe nesimţite, de cealaltă parte a terenului minat.

Poate c-aş merge mai departe, dar nu mai am ţigări.

Marţi, 16 martie 2004

Alt tîrg, alt bîlci. Al deşertăciunilor. Nu mă refer la tîrgul de carte de unde abia m-am întors, ci la lumea pe care am văzut-o în Bucureşti. La lumea străzii. N-am mai umblat vreodată printr-o pustie mai mare ca "Micul Paris".

Dacă aş vrea să mă pustnicesc, mi-ar lua o slujbă la Bucureşti. Probabil că mi-aş închiria o garsonieră "ieftină" (de o sută de euro), pe undeva pe unde se termină gropile cu şosea şi începe cîmpia. Aş intra la metrou o dată cu răsăritul, aş cîştiga bani pe care n-aş avea timp - sau n-aş şti cum - să-i cheltui cu vreun folos. Apoi, precum Ulise, m-aş întoarce acasă, oprindu-mă pe vreo insulă pe care cea mai ieftină plăcere e o cafea de 25 de grame, la preţ de 50 de mii.

Nicăieri n-am întîlnit oameni mai secătuiţi de viaţă, vorbind singuri, mişunînd ca nişte furnici oarbe către un muşuroi pe care l-a împrăştiat cineva cu băţul. Chipuri şterse, care se anulează reciproc, asemenea zecilor de reclame agăţate/lipite/înălţate alandala, la tot pasul. Un uriaş panou publicitar, pe care se afişează mereu alte reclame, deasupra celor zdrenţuite. Cam aşa am privit eu Bucureştiul străzilor.

Nu mă îndoiesc că oamenii de aici - oamenii în chiliile lor, oricare ar fi acestea - nu sînt mai prejos decît mine. Nu. Cu siguranţă îşi au aceleaşi visuri mai mult sau mai puţin lumeşti, ca şi mine. Numai că strada îi transformă în palidele închipuiri, în fantomele care au populat cîndva, în carne şi oase, această imensă pustie.

Miercuri, 24 martie 2004

Despre morţi numai de bine. Deşi cele ce urmează să scriu ar putea să nu sune tocmai aşa.

M-am întîlnit la tîrgul de la Bucureşti cu un vechi client al Poliromului, judecător la Curtea Supremă de Justiţie. Eu îi recomand cărţi şi discutăm despre ele. În ciuda vîrstei care ne desparte - să tot fie vreo 30 de ani -, la cît am stat de vorbă, cu ocazia tîrgurilor din ultimii trei ani, ne-am împritenit. Mai ales că e de origine ieşean. Îi spuneam de cartea lui Mircea Ivănescu şi el se opreşte brusc, marcat: "Ştii c-a murit Mihai Ursachi?!". În ultimele zile nu citisem presa. Nu ştiam nici de atentatele de Madrid. Zic şi eu "Dumnezeu să-l ierte şi odihnească-se în pace!".

În seara asta, m-am uitat la fereastra lui fără perdele. Locuia în blocul din faţa balconului Ralucăi, chiar la acelaşi etaj. Din balcon, aveam o perspectivă de paparazzi. Probabil că stătea singur, de aceea nu avea cine să-i pună perdele la geam. Îl puteam vedea cum se plimbă prin casă, printre singurele obiecte de mobilier pe care le desluşeam: rafturi cu cărţi. Chiar mi-a trecut într-o zi prin cap să-i fac cîteva poze. O chestie pentru istorie: marele poet în viaţa lui cea de toate zilele. Ralu îmi spunea că Mihai Ursachi avea obiceiul să iasă la fereastră şi să înjure din tot sufletul copiii de la scară. De vreo cîteva ori l-am auzit şi eu. Asta mi-a confirmat că nu mă minţise, cu ani în urmă, cînd l-am avut profesor la master.

Făceam cu el un curs despre poezia românească postbelică. Ştiam că se întorsese din SUA, îi mai citisem cîteva poezii (chiar acum îmi amintesc celebrul poem: "Un om din Tecuci avea un motor/ dar nu i-a folosit la nimic", cu titlul Post-scriptum. Transversaliile mari sau cele patru estetici. Poezie pe care a scris'o magistrul Ursachi pe cînd se credea Pelican?; aluzie, mi-a spus el, la "motorul" lui Aristotel). După ce ne-a anunţat planul cursului, a început să ne povestească la întîmplare. Nu s-a ţinut niciodată de acel plan. Mie unul asta mi-a plăcut. Ceilalţi colegi - fie pentru că lucrau, fie pentru că nu aveau ce nota în caietele pregătite - îl frecventau din ce în ce mai rar. De cîteva ori s-a întîmplat să fiu numai eu şi el. Mergeam într-o crîşmă din apropiere şi stăteam de vorbă. Mi-a povestit cum a fugit în America, de fiecare dată într-o altă versiune: o dată a trecut Dunărea înot (era campion la înot, se lăuda), o dată pe lîngă o barcă, altă dată, urcat peste un buştean. L-am întrebat de ce el - profesor în SUA, poet consacrat, mă rog, om cu situaţie serioasă - s-a mai întors în România şi mai ales în Iaşi. Întîi m-a asigurat că el chiar avea o situaţie (a ţinut să menţioneze cum l-a impresionat o dată pe Pleşu, prin bacşişul gras, în dolari, lăsat şoferului de taxi de la aeroportul Băneasa). Apoi, mi-a răspuns sec: "Chiar în zona în care locuiam eu era o falie ce ameninţa să desprindă partea aceea de continent. Nu doream să mă duc şi eu dracului, pe ocean."

Mi-am luat lucrarea de la masterat cu el. Ceva despre inspiraţia divină. Despre desacralizarea termenului inspiraţie, pornind de la en pneuma/ in spiritus şi pînă la "Am fost inspirat pentru că mi-am luat umbrela la mine!". I-a plăcut ideea. Mă trăgea de mînecă şi-mi spunea: "Ia uită-te la mine. Ce fac eu acum?! - sufla înspre mine. Duhnesc. A duhni. Adică primeşti sau nu duhul (inspiraţia) şi pe urmă îl dai afară. Ai înţeles?". Cred că înţelegeam. Tot atunci mi-a povestit cum s-a enervat el pe o maşină a poliţiei care claxona sub geam şi a aruncat cu o sticlă în ea. Susţinea că dobitocii de poliţai îl urmăreau. Poate. Dar, după ce l-am văzut cu ochii mei cum se manifesta faţă de copii de sub fereastra lui, l-am crezut în stare să arunce cu o sticlă în maşina poliţiei.

Eram atras ca fluturele de flacără de povestirile lui. Mi-a spus cum era să se bată o dată de Nichita Stănescu. Mi-a mai spus cum l-a cunoscut pe Matei Vişniec pe vremea cînd acesta citea contoarele din casă în casă şi a nimerit din întîmplare în locuinţa lui Nichita Stănescu. De Ileana Mălăncioiu. De Virgil Mazilescu. Nu mai puţin interesante erau povestirile despre poetul proletcultist A. Toma sau despre Mihai Beniuc, care-şi luase lucrarea de doctorat cu o disertaţie despre sistemul nervos al ştiucilor.

În seara aceasta, privind către ferestrele lui fără perdele, mi-am adus aminte de duhul povestirilor lui Mihai Ursachi şi mi l-am închipuit plutind pe bucata lui de pămînt desprinsă de continent, undeva în larg, acolo unde nu se aud urletele copiilor care joacă fotbal în scara blocului şi nici claxoanele poliţiei.

Joi, 1 aprilie 2004

Am pus la punct împreună cu Padre şi cu Teo un proiect de carte, scrisă la trei mîini (şase, în cazul calculatorului), în care să adunăm cît mai multe faze aparent nesemnificative din viaţa noastră, pline de miez, pe care ni le-am povestit pînă acum în treacăt, fără să le acordăm importanţa cuvenită. Încep:

Marele meu motiv de bucurie era în ziua aceea o paletă şi un fluturaş de badminton. Nu m-a nemulţumit că ai mei îmi cumpăraseră doar o singură paletă. Îmi plăcea să mă joc singur. Dacă mă lăsau în pace, îmi găseam treabă. Inventam ceva care să mă distreze. De exemplu, mă jucam ceasuri întregi cu nişte baterii expirate pe care le aruncam pe casă, urlînd: "Baaaaaaaaterieeeeeeeeeee! Fooooooooc!". Ca-n filme.

Paleta era o cu totul altă chestie. Mă încînta pentru că era un obiect fabricat la oraş, cumva străin, care încăpuse printr-un miracol în mîinile mele. Nu mai avea nimeni dintre prietenii mei aşa ceva. Un motiv în plus să mă joc singur, ca să le fac în ciudă. Pocneam fluturaşul, încercînd să-l păstrez cît mai mult în aer, fără să-l las să cadă pe pămînt. Întîi, stînd pe loc, apoi, din mişcare. Am încercat şi din fugă, dar nu prea aveam spaţiu de alergare, din cauza porcului priponit de bunica chiar în mijlocul curţii. Se speria uşor de mine, alerga şi guiţa în toţi dracii. Dacă supăram porcul, se supăra şi bunica pe mine şi, seara, cînd apăreau părinţii mei de la muncă, aceasta îi ameninţa că nu mă mai ţine niciodată la ea, că nu-s cuminte.

Prin urmare, am inventat o altă modalitate de folosire a paletei. Pocneam fluturii şi albinele care se aşezau pe florile de lîngă gard. Porcul părea că tolerează asta. Fluturi mai prindeam, dar albinele scăpau printre corzi.

- Măi, eşti nebun?! N-ai treabă!? Ia vino-coace la mine şi m-ajută! a strigat bunica la mine.
M-a chemat să ţin strecurătoarea şi leuca într-o sticlă în care turna vişinată dintr-o damigeană.
- Ce-ai cu fluturii? Ţine bine, nu aşa, de mîntuială!
Am aruncat paleta şi am prins leuca cu ambele mîini, apropiindu-mă de sticlă. Vişinata avea un miros atrăgător.
- Vrei să guşti?
Cam doream. De curiozitate.
- În ce să-ţi torn?
M-am uitat în jur şi mi-au căzut ochii de fluturaşul de badminton. Fluturaşul avea fixat în partea bombată un fel de dop de cauciuc (pe care-l foloseam cînd era vînt, ca să echilibreze zborul). Cum să vă explic? Ceva în genul unei mingi de ping-pong tăiată exact în două. Am desfăcut dopul respectiv de pe fluturaş. Un pahar minunat, pe măsura mea.

Am dat dopul de vişinată pe gît din prima. Bună, ce mai vorbă!
- Îţi mai torn un dop.
Am mai suflat două.
- Acum, gata-i, că te îmbeţi! Hai, mai fă şi nişte treabă. Ia damigeana şi du-te să răstorni vişinele din ea la porc.

Era vorba de vreo trei-patru kilograme. Am tîrît damigeana destul de greu, dar şi mai greu mi-a fost să răstorn vişinele prin gîtul îngust. Cînd am întors-o cu fundul în sus, am observat că mai rămăsere vişinată. Am scurs-o în căuşul palmei şi am băut-o. Apoi am făcut o grămadă de vişine în jurul priponului. Porcul se gîtuia, guiţînd, cu lanţul întins la maximum, cît mai departe de mine.
- Hai, că-s bune! l-am chemat, încercînd să-i explic că se lipseşte de o hrană pe cinste. Nu l-am convins. Am aşteptat să se calmeze.
- Hai, că-s bune! Uite, mănînc şi eu!
Oho! Lasă vişinata, dar ce gust aveau vişinele! Chiar că porcul nu ştia ce pierde. L-am tras de lanţ, dar nu aveam puterea să-l tîrîi pînă la mine. N-am mai insistat. Mi-am adus paleta şi am folosit-o ca o lopată pentru a-mi lua o porţie de vişine în folos personal.

Cum am plecat de lîngă gramadă, cum a învins curiozitatea porcului. După ce a gustat cîteva vişine, cred că a ajuns la ceeaşi concluzie ca şi mine. A început să le înghită cu poftă, cu tot cu sîmburi. Şi-a terminat porţia înaintea mea. Ca dovadă a bunătăţii vişinelor, porcul a prins să fie din ce în ce mai liniştit. I se împleticeau picioarele. Vocea îi scădea. Privirea - altădată înspăimîntată la vederea mea - îi devenise mai blîndă. M-am îndreptat spre el şi n-a vrut să fugă. S-a întins lat pe iarbă. M-am dus şi l-am bătut cu palma pe spate. Eu abia prinsesem curaj.

M-a apucat brusc un chef de viaţă, o poftă nebună să lovesc fluturajul cu o aşa putere în sus, încît să nu mai cadă niciodată. Şi nu-ştiu-cum gîndul mi-a zburat către o damigeană de vin pe care o văzusem în magazie. Am plutit pînă acolo. Mi s-a părut uriaşă (era de o sută de kilograme). Am reuşit s-o destup, dar nu puteam s-o înclin în nici un chip, ca să-mi tor un vin. Mintea îmi zburda liberă, deşi capul îmi atîrna cam greu. M-a salvat tot inventivitatea mea: am luat din casă un ac cu aţă, am împuns dopul de la fluturaş dintr-o parte într-alta şi mi-am format un soi de găletuşă cu torţi lungi. Strecuram găletuşa pe gîtul damingenei şi o scoteam plină cu vin.

Nu-mi mai amintesc exact cîte asemenea unităţi de vin am băut, cert e că la un moment dat m-am ridicat şi m-am dus să mă culc afară, pe iarbă, lîngă porc.


9 aprilie 2004

Padre m-a întrebat ieri ce reprezintă pentru mine Paştele. Cînd să fii sincer, dacă nu în Săptămîna Mare? Măcar aşa, de-o scurtă spovedanie. I-am răspuns pe bune: "Faptul că se dă din nou la televizor, a n-şpea oară, filmul lui Zefirelli".

"Dar învierea lui Iisus?". A intervenit o chestie de rezolvat urgent şi n-am apucat să-i mai răspund.

În copilărie ştiam despre Dumnezeu doar că are două tipuri de slujitori: cei cu pălării mari, mexicane (aşa-mi păreau mie aurele sfinţilor de pe pereţii bisericii) şi cei cu aripi crescute direct după cap (care populau şi ei pereţii bisericii). Cînd mi-am tras antenă pentru frecvenţa de religie, am îndreptat-o aiurea, spre niciunde pe cer, cu răbdarea şi naivitatea celor care aşteaptă să audă într-o bună zi voci de pe o planetă îndepărtată. Mai tîrziu, cînd mi-am pierdut răbdarea, mi-am îndreptat antena către lumea din jur şi mi s-a întîmplat ca pe monitor să-mi apară, în treacăt, cu purici, un bruiaj subtil - cum ar fi umbra lui Dumnezeu întinsă lîngă un zdrenţăros de pe stradă, care muşcă din convrig ca dintr-o aură căzută din greşeală unui sfînt.

Bruiajul, interferenţele au continuat să se înmulţească, să se diversifice, să se nuanţeze, încît uneori nu mai prind nimic clar din realitate, iar raporturile se inversează. Urmînd parabola stupidă a antenei, pentru a-l vedea pe Iisus trebuie să-mi trag cablu. Cu antenă, nemijlocit de nimic, am doar vagi vibraţii interioare legate Dumnezeu.

Abia cînd mai treci prin viaţă, după ce mai iei cîteva şuturi, mai faci cîteva compromisuri, mai eşti trădat sau trădezi pe cineva - pe scurt, după ce îţi faci o idee despre păcat -, începi să înţelegi ce greu e să fii om. Dar să fii om şi Dumnezeu în acelaşi timp, e o chestie care numai Iisus ştie ce înseamnă.

Din pură întîmplare, am găsit aseară pe reţea filmul lui Mel Gibson, Patimile lui Iisus. L-am văzut. Mari aşteptări nu aveam. În ultimile săptămîni, am auzit numai opinii defavorabile despre el - sarcasmul ucigaş al lui Cristian Tudor Popescu, detaşarea aristocratică (aproape divină) a lui Andrei Pleşu, ironiile cîtorva prieteni.

Dacă tot sînt la capitolul spovedanie, eu trebuie să recunosc - cu sperenie şi ruşine faţă de Cristian Tudor Popescu, Andrei Pleşu şi faţă de prieteni - că, după film, am simţit pătrînzundu-mi pînă la oase spaima faptului de a fi om. Indiferent ce fel de cruce porţi. Spaima stîrnită de o mulţime bezmetică - aceeaşi pe care o întîlneşti călcîndu-se în picioare pe la hramuri, aceeaşi care calculează harul pe cap de preot în funcţie de cît de frumos cîntă acesta în biserică, aceeaşi care judecă şi alege lăsîndu-se manipulată. Spaima că oamenii preferă să-şi plîngă agonia la nerfîrşit şi, o dată treziţi nas în nas cu miracolul, faţă în faţă cu Dumnezeu viu, Îi neagă fiinţa, îşi refuză propria mîntuire pentru a se bălăcări mai departe prin locurile unde au învăţat să înoate. Omul poate fi nebănuit de frumos. Oamenii nu.

Poate că uneori e nevoie să curgă gîrlă kilogramele de ketchup hollywoodian, pentru a-ţi da seama cum vine treaba cu "trupul şi sîngele lui Iisus". Poate că e nevoie de "un prostuţ isteţ" ca Mel Gibson ca să realizezi că din Iisus nu au sărit pene îngereşti atunci cînd a fost chinuit şi să ai pentru o clipă revelaţia euharistiei.

Marţi, 20 aprilie 2004

Cînd să-mi iau un cărucior pentru a intra în Billa, am prins un schimb de replici între un puşti de vreo cincisprezece ani - care probabil o aştepta pe maică-sa să iasă din supermarket; şpilcuit, dintre ăia cu pantofi Puma în picioare, cu freză MTV etc. etc. - şi un aurolac - fără mamă pe care trebuie s-o aştepte; cu tenişi rupţi şi freză aranjată de bătaia vîntului etc. etc. - dintre cei care bîntuie în speranţa că se vor căpătui cu ceva de la cumpărători. O conversaţie amicală. M-am oprit, prefăcîndu-mă că mi s-au dezlegat şireturile. "În Italia?! Tu, băi?!", a fost întrebarea puştiului MTV, care mi-a atras atenţia. "Ce ştii tu? - a întrebat aurolacul, cu superioritate. Strîng bani ca să plec în Italia." "Nici nu ştii unde vine Italia!" "Ce ştii tu?!", a reluat zdrenţărosul, ca pentru sine.

Am intrat în Billa, cu gîndul la o salată inedită: ridichi, roşii, ouă fierte, ceapă, caşcaval şi, bineînţeles, salată verde. A ieşit o minunăţie. N-am reuşit să mănînc nici măcar jumătate din cît a pregătit. Apoi a venit Ralu şi am revăzut La strada lui Fellini. Efect covîrşitor, senzaţie de milă, dorinţă naivă de a ieşi pe stradă pentru a-ţi împărţi averea săracilor. Dacă o ai. Mai naşpa e că mai nimeni nu-i în stare să admită că ar avea vreo avere. Mai toţi oamenii pe care îi cunosc îţi vor spune că-s vai de capul lor, sînt campioni ai plîngerii de sine. Inclusiv eu. Ce am eu? Un calculator, un televizor căruia i s-a stricat de vreo două săptămîni sonorul, o chitară, o bicicletă, cîteva sute de cărţi. Însă - vorba unui amic, cred, miliardar, cu care stăteam la bere - "Bă, Florin, sînt oameni săraci, nu ca noi!".

Ralu a venit cu ideea că ar trebui să ne înscriem într-o societate umanitară. A calculat că numai din banii pe ţigări, lunar, am putea face fericiţi cîţiva nenorociţi de pe stradă. "Aiurea! - au intervenit gîndurile mele. Nimeni nu poate trăi aşa, nimeni nu-i poate rezolva pe ăştia!". "Dă-mi o ţigară!", a cerut Ralu.

Padre mi-a povestit că a avut un sentiment de neputinţă atunci cînd a văzut un copil în magazin plîngînd că vrea napolitane. "Lasă, că-ţi iau altă dată - i-a zis maică-sa. Acum n-avem bani." Şi mi-a mai spus Padre: "Florin - scrie asta în jurnalul tău! -, dacă nu există o lume după moarte unde toată oamenii să poată mînca napolitane, viaţa asta nu are nici un sens". Citez aproximativ.

Ce ştiu eu?! După film, am condus-o pe Ralu acasă. Mi-am cumpărat un pachet de ţigări şi o bere. Iată scriu. Şi îmi revine în memorie imaginea unui aurolac pe care l-am întîlnit în Bucureşti, prin martie. Aşteptam vînzătorul să-mi prepare o shaorma. Eram hămesit de foame, după o zi de tîrg în care nu mîncasem nimic. La coadă, aurolacul ţinea douzeci de mii de lei în mînă. Savura din priviri fiecare bucăţică de carne tăiată pentru prepararea shaormei. Şi acum mă urmăreşte remuşcarea că nu i-am dat treizeci de mii să-şi ia şi el una. Aş adăuga la raiul lui Padre măcar o shaorma.

Miercuri, 21 aprilie 2004

Exterior. Zi. Soare. Frumos. Gîze izbindu-se cu capul de gard.

Urc o străduţă lăturalnică şi văd un trei tipi de vîrste diferite mergînd domol, în şir indian. Ca şi cum ar fi urmat îndeaproape şeful de trib, fără a îndrăzni să-l depăşească. În dreapta, pe o terasă din faţa casei, un moş şi o babă. Baba scrie şi spune ceva. Moşul citeşte ziarul, iar ochii îi alunecă de la capătul rîndului înspre călăuza celor trei tipi. În stînga, o vilă în construcţie. Zidari înghesuiţi pe la geamuri, cu chipuri transfigurate de uimire, de parcă li s-ar fi revelat un miracol. Vreo cîţiva, cu gîturile întinse, mai să cadă de pe schelă. Pe acoperiş, un muncitor întins pe burtă, care întreabă rupt de curiozitate: "Ce-i, bă, ce-i?! Ce-aţi văzut?!".

Fac un pas în lateral. Călăuza e o femeie cu o fustiţă lungă de vreo două palme. Nu din aia de stofă, ţeapănă. Ci una cu volănaşe. La fiecare pas al femeii, fusta îi saltă ca un abur, dezvelindu-i întrutotul fundul. Soare.

Frumos. Gîze etc. Ca-ntr-o secvenţă dintr-un film turnat în rai.

Vineri, 7 mai 2004

"Saci de pînză pentru cărţi!", îmi repet de fiecare dată cînd mă mut. Şi de fiecare dată uit. Cumpăr în ultima clipă din ăia de plastic care, evident, se rup. Chestia asta cu mutatul mă deprimă nu pentru că mi-e greu să mă obişnuiesc într-un alt loc, ci pentru că trebuie să car după mine tot calabalîcul care se adună de la un an la altul. Mă rog, l-am cărat. Am scăpat de depresie.

Sîmbătă, pe întîi mai, am rupt prietenia cu iubita mea. Adică eu sper să rămînem prieteni. Ne căsătorim. Ne-am mutat într-un cartier care nici nu bănuiam că există. Un pic mai încolo de noi începe cîmpul. Eu m-am şi speriat că o să plătim taxă de protecţie prin zonă, că o să luăm bătaie cel puţin o dată la două zile sau ori de cîte ori ne vom aventura în afara locuinţei după lăsatul serii. Da de unde! În cartier trăiesc numai intelectuali. Ţiganii, băieţaşii sau mahării locuiesc în zone mai selecte.

Pînă la serviciu merg cu tramvaiul ca-ntr-o călătorie cu trenul. Îmi iau şi de citit. Dus-întors, un roman la două-trei zile. Am prilejul să spionez tot felul de oameni, să mă acomodez într-atît în tramvai încît îmi pare rău că trebuie să cobor.

Ne-am cumpărat tot felul de chestii noi: frigider, aragaz, mese, şifonier, bibliotecă etc. etc. În cîţiva ani cred că o să şi reuşim să le plătim. Eu însă mă gîndesc că o să fie jale la cărat cînd va trebui să ne mutăm şi de aici. Oricum e OK. Ne distrăm. De exemplu, ne speriem cu butelia (în bloc, nu e tras gazul). Stau liniştit şi deodată sar ca ars: "Ai închis tu gazul de la butelie, că eu am uitat?!". Cînd mă prinde pe neve, la ţigara de pe balcon, mi-o întoarce şi Ralu: "Nu ţi se pare că miroase a gaz?!". Fugim de fiecare dată într-un suflet la butelie, ca să ne asigurăm că nu sărim în aer. Apoi, nu de alta, dar mai tragem vreo cîţiva intelectuali după noi. Chiar şi acum, de exemplu, simt cum încep să mă montez. Am închis dimineaţă butelia?! Că eu am plecat ultimul.


Joi, 13 mai 2004

Zilele astea am început să mă bucur de binefacerile traiului la bloc. Luni dimineaţă, cînd m-am trezit, am văzut că a pocnit o ţeavă de la baie. Direct din perete. Nu s-a inundat baia, dar a trebuit spart peretele proaspăt zugrăvit. Nea' instalatorul a reparat-o şi, totodată, a remarcat că picură robinetul de la bucătărie. L-ar fi rezolvat şi pe loc, dacă ar fi fost acasă domnul de la apartamentul patru, care are cheia de la subsol. Mă sperie gîndul că mîine cînd vine să-şi ia banii, ochiul de vultur al instalatorului va mai descoperi ceva defect.

Apoi, ţînţarii. (Instantaneu îmi aduc aminte două versuri ale prietenului O. Nimigean: "ţînţarii, ţînţarii/ sîngele meu zboară prin cameră".) După o noapte de nesomn, trebuie să aduc un elogiu pastilelor Raid, capabile de adevărate miracole. A fost măcel. Reality-show, nu alta. Cum numai pe Animal Planet nu era campanie electorală, am închis televizorul şi vreo două ceasuri am privit cu satisfacţie la ţînţarii muribunzi. Întîi i-a luat cu dureri de cap. Abia îşi menţineau echilibrul pe tavan. Am pariat cu Ralu pentru ţînţarul care va cădea primul. N-am apucat să ne dăm seama cine a cîştigat pariul. Deodată s-au desprins cu toţii într-un zbor rotit, au mai făcut cîteva ocoluri de cameră şi s-au dus cu capetele de pămînt. Restul e tăcere.

Miercuri, 2 iunie 2004

Depunerea actelor pentru certificatul de căsătorie seamănă cu o goană după a prinde alinierea planetelor. Trăiam cu proasta impresie că te poţi căsători cu cine vrei, unde vrei şi, mai ales, cînd vrei.

Nu. În primul rînd, toate actele trebuie depuse la starea civilă exact cu 10 zile înainte de căsătorie, între orele 9 şi 12. Punct. Ai întîrziat, vii matale din nou cînd se aliniează planetele. Ai venit cu o zi mai înainte, aştepţi matale pînă mîine.

Chestia nasoală e că pentru a obţine fişa medicală, îţi ia vreo două zile. Sau trei. Sau cine ştie. Nu prea poţi conta pe cei de la analize ca să prinzi exact poarta galactică deschisă între 9 şi 12, cu 10 zile înainte căsătoriei. Am căzut de comun acord cu Ralu să facem ceea ce face orice român cu serviciu, care nu are zile de pierdut pe la uşi: să-i mituim pe cei de la spital. Cum naiba să oferi mita? Şi ce să-i cumperi doamnei/domnului de la spital? Am avut noroc. Am dat peste o doamnă drăguţă care ne-a citit din prima cît de naivi sîntem şi ne-a indicat clar cum stau lucrurile: ceva cash, două ciocolate, un pachet de cafea şi o şampanie. Da' să fie dulce. Şampania. Ne-a rezolvat în două ore, ca pe nimeni altcineva, cum a spus doamna doctor, după ce ne-a dus la o altă doamnă care a completat nişte hîrtii, în timp ce ne întreba cîţi copii avem, dacă am mai fost căsătoriţi şi alte chestii din astea. Am ieşit fericiţi din clădire, cu două petece de hîrtie în mînă.

Am uitat totuşi să amintesc un lucru important rezolvat înaintea analizelor: taxa de pom. Cu ani în urmă, primarul nostru a avut ideea poetică, plină de sens, ca orice cuplu să sădească la căsătorie un pom. Evident, asta e o metaforă. Tu dai vreo sută cincizeci de mii de lei şi primăria sădeşte pomul pentru tine. Teoretic există posibilitatea să sădeşti şi tu pomul, dar numai în prezenţa unui angajat al primăriei, cu aprobare şi cu pom certificat de primărie, care costă cinci sute de mii de lei. Am aflat că taxa de pom se plăteşte la CITADIN. Din cîte ştiu, asta-i o firmă care adună gunoiul. O dată ajuns la CITADIN, găseşti un afiş mare: TAXA DE POM SE PLĂTEŞTE LA RADET. RADET-ul e o firmă care, după cîte ştiu, încasează banii pe apă. Sau pe ăia-i cheamă RAJAC. Mă rog, pe mine unul nu m-ar mira ca la firme precum DISTRIGAZ să elibereze certificate de naştere. Ralu a găsit RADET-ul şi ne-am luat adeverinţa de pom.

La ora 11.30 am pătruns furtunos în noua clădire a stării civile (pe cea veche a cîştigat-o un moştenitor civil; noroc că ştiam din timp, am mai fi pierdut vreme şi pe la poarta noului locatar). Acolo ne-a luat la întrebări un portar care, după ce s-a lămurit ce-i cu noi, ne-a indicat o uşă pe care scria DECESE. Am intrat şi am văzut o altă uşă pe care scria CĂSĂTORII, dar doamna de la DECESE a ţipat la noi să ieşim şi să aşteptăm afară, că trage curentul. Am aşteptat cu ochii pe ceas. Nu ne mai rămînea decît un sfert de oră pînă expira timpul de depunere a dosarului. Am trecut iarăşi pe lîngă doamna de la DECESE şi am dat buzna la CĂSĂTORII. Ne-a întîmpinat cordial o doamnă plăpîndă: "În ce problemă?". "Ghiciţi!", mi-a venit să-i spun. "Căsătorie", i-a zis Ralu. "Aşteptaţi aici!". Am stat privind la doamna plăpîndă care răsfoia un teanc de foi, îşi dădea cîte o palmă peste frunte, apoi forma cîte un număr de telefon: "Scuze! Dumneavoastră vă căsătoriţi sîmbătă acum?!... Mă tem că e o mică încurcătură… Căsătoria dvs. nu mai este programată la ora 12, ci la 4 după-amiaza…". Apoi a intrat sigur pe sine - probabil că avea pile - un tip de la DECESE: "Unde e Angelica?". "Vine imediat". Angelica a venit peste cinci minute, ne-a făcut semn cu mîna să avem răbdare şi a mai discutat una-alta cu tipul de la DECESE. Cînd mai rămăseseră cinci minute din timpul de graţie, ne-a chemat şi pe noi. Ne-a pus să semnăm nişte foi, ne-a întrebat dacă e prima căsătorie, cîţi copii avem şi cînd vrem să ne căsătorim. "Sîmbăta viitoare." "Păi, unde-i taxa de sîmbătă?!" Ştiam că există o taxă de sîmbătă aşa cum există o taxă de vineri. Taxa de sîmbătă e mai scumpă decît cea de vineri şi mai ieftină decît cea de duminică. Numai că nici una dintre aceste taxe nu se plăteşte aici, aşa cum credeam, ci la nu'ş'ce trezorerie sau direcţie a finanţelor publice bla-bla-bla. Şi costă cinci sute optzeci de mii de lei.

Am rupt-o la fugă într-acolo, am plătit taxa de sîmbătă şi m-am întors într-un suflet. Cînd m-am întors (singur, că Ralu a trebuit să plece la facultate), portarul se certa cu vreo zece oameni pe care tocmai îi dăduse afară din clădire. Expirase timpul. Era 12 şi un sfert. Adio certificate de naştere, de căsătorie sau de deces! Vii matale frumos şi-ţi înregistrezi decesul mîine între 9 şi 12 (nu pot să nu remarc în treacăt norocul că nu există o dispoziţie prin care să depui actele de deces cu 10 zile înainte de a muri). Am avut prezenţă de spirit. Mi-am luat un aer oficial şi m-am dus săgeată la portar: "Sînt aşteptat de doamna Angelica!". A chemat-o şi… minune! Doamna Angelica a venit şi mi-a luat, prin uşa întredeschisă, taxa de sîmbătă. Mi-a spus că nu ştie sigur unde o să fie căsătoria, aici sau pe Copou, dar că o să mă anunţe telefonic.

Am plecat în grabă la serviciu, începînd să înţeleg de ce atîţia oameni preferă concubinajul. În fond, ştiu doar cu cine vreau să-mi petrec restul vieţii. Cînd şi unde numai doamna Angelica ştie.

Joi, 10 iunie 2004

Fratele Balzac zice că sîntem bătrîni. Ca scriitori. Am făcut noi un studiu de piaţă şi Luci a spus că s-a schimbat macazu', ăştia tineri care scriu despre sex&drugs&alea-alea au să ne ia faţa. N-am prea scris eu despre femei, despre sex nici atîta. Doar cînd mă voi ramoli.

Despre droguri, poate, în măsura în care show(off)-ul zilnic al lumii din jur e un drog. Şi chiar e. Uneori mă buşeşte sîngele pe nas de cît spectacol prizez numai mergînd pe stradă.

Dimineaţă, în aglomeraţia din tramvai, doi bătrîni vorbeau despre Sfînta Treime. Nu reuşeau să priceapă cum vine treaba să fii trei deodată şi în cine să crezi mai mult. La o concluzie tot au ajuns, pînă să cobor eu: democraţia - temă spre care au lunecat fără să-şi de-a seama, comentînd buricul dezvelit al unei puştoaice - nu e o credinţă.

În seara asta, la întoarcere, un tip beat mi-a cerut să-i dau un fum din ţigara mea. I-am întins ţigara şi el a început să-mi povestească: "Femeia mea s-a culcat cu unu' şi mi-a adus acasă un casetofon. Din ăla fain, cu CD. Cu telecomandă. O frumuseţe! Da' parcă-mi trebuie mie casetofon!?". "Ei, lasă - l-am consolat eu - nu pune şi tu la suflet". A strîns din umeri şi mi-a spus: "Ţigara asta pe care mi-ai dat-o e un semn bun". Aşa o fi.

Azi a fost ziua lui tata. N-am apucat să-l sun.

Poimîine mă-nsor.

Vineri, 25 iunie 2004

Cea mai mare curiozitate de cînd m-am mutat în nou locuinţă este să aflu cine naiba cîntă din fluier, zilnic, la cele mai neaşteptate ore, în blocul de vis-a-vis. Vreau să spun că omul exersează, nu glumeşte, ca şi cum ar pregăti un concert pentru scena Operei din Viena. Însă rar am mai auzit un instrumentist mai afon. Din zgomotele pe care le scoate - de samovar rusesc lăsat nesupravegheat -, nici măcar n-aş putea preciza genul muzicii pe care o cîntă. Înclin să cred că-i populară, dar nu mar mira să fie ultima modă în jazz-ul postmodern. Am identificat vagi tonalităţi de Mioriţa, combinate cu Of, viaţa mea. Restul, doar improvizaţii pe care, pariez, el însuşi nu le va putea repeta vreodată.

De cîteva ori m-am enervat şi am ieşit la contraatac, pe balconul meu, cu chitara. Un prim avantaj el: balconul meu e atît de mic, încît abia încap cu chitara (da' nu-mi cumpăr eu muzicuţă!). Bagă el o Mioriţă, bag şi eu un Piazzola. Bagă el o improvizaţie pe temele lui necunoscute, hop şi eu cu nişte variaţiuni pe Flautul fermecat. Acum sincer, nu ştiu ce cred vecinii noştri. Fie o să se revolte - şi o să ne trezim, el cu fluierul îndesat pe gît, eu, cu chitara făcută guleraş, fie o să le dăm idei - şi-o să apară instrumente de acompaniament: trombon, tobe, clarinet, viori, acordeon etc.

Curiozitatea mea şi a Ralucăi e alimentată de faptul că nu reuşim să-l vedem niciodată. Stă ascuns după perdea. Cît stăm la ţigară, ne dăm cu părerea despre identitatea lui: un copil sărit de pe fix, o babă solitară, un tip într-un scaun cu rotile, care n-are altă treabă, un tip în comă care respiră printr-o ţeavă înfiptă în trahee etc. etc.

Ceea ce mă impresionează de-a dreptul este insistenţa, tenacitatea personajului într-un domeniu pe care, dacă ar avea ceva ureche muzicală (apropo, acum mi-a venit ideea: n-o fi cumva surd?), l-ar părăsi fără să se mai uite înapoi. Însă e greu să te mai laşi de o chestie cu care, din varii motive, te-ai obişnuit să o tot faci. Uite, eu, de exemplu, scriu şi nu-mi trece.


Sîmbătă, 3 iulie 2004

De curînd m-am apucat să scriu un nou roman: Săriţi în aer, porci occidentali!. Din primul, Ce se ştie despre ursul panda, publicat anul trecut, am aflat ca ar mai fi prin depozit vreo cîteva zeci de exemplare.

Ce să mă mai ascund după deget: am orgoliul scriitoricesc - stupid, dar de înţeles; o toană ca oricare alta - să-mi vînd toate exemplarele din primul roman, pînă îl public pe următorul, la toamnă.

Îmi propun un mic test: hai să vedem cîţi cititori adevăraţi am pe internet. Traficul de pe site îmi indică faptul că în ultima vreme sînt peste 600 de vizitatori pe lună. Am primit, şi nu exagerez deloc, sute de mesaje de felicitare. Habar n-am cîţi mă şi citesc. Cîţi dintre aceştia ar fi dispuşi - după ce mi-au urmărit "jurnalul intim" on-line timp de un an şi jumătate, "moca", cum spun studenţii - să-mi şi cumpere o carte. De prieteni şi rude care se simt jigniţi că nu le cumpăr eu cartea ca să li-o dau gratis, vă spun sincer că m-am cam săturat.

Cartea mea costă cît două beri la o terasă mai de Doamne-ajută. Lansez prin urmare campania "Două beri pentru ursul panda!". Atît pe situl meu, cît şi pe cel de la Polirom, sînt postate fragmente din Ce se ştie despre ursul panda. Dacă vă convinge în vreun fel, îmi puteţi da o mînă de ajutor pentru a-mi îndeplini toana, comandîndu-l la:
Ce se ştie despre ursul panda

Eu promit să vi-l trimit cu autograf, al meu sau, eventual, al mamei mele. Dacă nu, asta e. Testul oricum va fi relevant.

Sîmbătă, 17 iulie 2004

Mi s-a pus pata să fac un banc despre un scafandru. Sîmbăta trecută mă aflam cu Ralu, soră-mea şi prietenul ei în maxi-taxi-ul Iaşi-Durău şi mi-a venit aşa deodată. "Nu-s scriitor dacă nu-s în stare să fac un banc cu un scafandru!"

Bun, m-am gîndit. Întîi trebuie să-mi imaginez o povestioară la finalul căreia scafandrul păţeşte ceva comic, apoi gradez acţiunea şi pregătesc elementul surpriză care să stîrnească rîsul. Ochii îmi lunecau spre peisajul mioritic lipsit de orice picior de oaie. Îmi trebuia o schiţă a bancului: Scafandrul X face ceva şi păţeşte altceva. Vreo două ore pînă am ajuns la Durău, scafandrul x a tot luat-o în freză de la rechini, a terminat butelia de oxigen, a fost confundat cu femela unui straniu animal marin, a fost călcat pe trecere scrumbiilor de un submarin, a fost prins de un perscador rusesc etc. etc., dar bancul nu mi-a ieşit.

Am urcat Ceahlăul, am fost surprinşi de una dintre cele trei furtuni care au răvăşit România, ne-au trosnit urechile, am fost bombardaţi cu gheaţă cît nuca, am suportat o schimbare de temperatură de la 30 la 0 grade, nu am mai găsit locuri de cazare la Dochia, am trăit perspectiva de a dormi într-o sală de mese alături de vreo 20 de oameni, într-un final, am dormit la schitul Ceahlău, într-o chilie sub pămînt (tot Dumnezeu, săracul!), am avut vreo două revelaţii... - însă eu mă gîndesc la bancul meu cu scafandrul.
Joi, 22 iulie 2004

Dintre reclamele complet idioate, i-aş da un premiu de popularitate celei cu marmota care înveleşte ciocolata în staniol. Hai că pe copii îi înţeleg. Succesul ei printre oamenii maturi mi se pare inexplicabil. Probabil că am eu o problemă cu marmotele.

Dacă mă gîndesc bine, am problema de acum doi ani, cînd am fost cu Ralu în Retezat. Erau peste tot anunţuri gen "Atenţie la marmote!", "Nu atingeţi marmotele, chiar căzute la pămînt!", "Ocrotind pădurea, ocrotiţi marmotele!", "Nu hrăniţi marmotele!". N-am văzut nici urmă de marmotă. Sincer, pînă să văd reclama idioată, am crezut că marmotele sînt animale mitologice.

Mîine plecăm în Piatra Craiului şi poate că o să lămuresc şi chestia asta. Am deja o senzaţie de ultima zi de şcoală. Deşi mă cam roade gîndul că am ca temă de vacanţă să scriu un roman.




Vineri, 20 august 2004

Trebuie să car nişte boxe pentru nuntă. Nunta noastră, evident. N-avem lăutari, dar îl avem pe Victor, un prieten care s-a oferit s-o facă pe-a DJ-ul. Se spune că omul nu se simte bine la petrecere decît dacă-i cîntă ţînţarii la ureche. Dacă le poate lipi bancnote pe frunte. Dar cine-a spus că la nuntă trebuie să te simţi nepărat bine? Ai timp o viaţă, după ce trece stresul cu invitaţiile şi invitaţii nemulţumiţi, "discuţiile" legate de asta etc... Mai nasol decît la nunta la care au participat fraţii Cămătaru, cu Vali Vijelie şi Adrian Copilu' Minune nu poate fi. O încurajare pe care mi-a oferit-o OTV-ul.

Dimineaţă am fost şi m-am spovedit. Am aşteptat preotul două ore, convins c-am sfeclit-o dacă-i spun că e prima mea spovedanie, că fumez de sparg, că n-am postit în viaţa mea. Mi-am pregătit şi replici: "Da', dar eu nu urăsc pe nimeni, iubesc oamenii...". Habar n-aveam ce-o să mă-ntrebe. La chestii din astea de viaţă o mai întorc din vorbă. Am oareşce cunoştinţe de comunicare. M-am temut că o să mă încurce cu teste de cultură generală. Îmi şi închipuiam preotul cu o tavă de bilete. Şi, la ieşire, discuţii: "Ţie ce ţi-a căzut?" "Versetul cutare din Deuteronom!" "Nasol!" "Da ţie?" "Pe mine m-a ajutat Dumnezeu. Mi-au căzut primele cărţi din Facerea..." Cîte ceva despre Facere trebuie să fii prost ca să nu ştii, măcar aşa din auzite. Treci la sigur... Eu eram convins că o să mă întrebe cele zece porunci şi nu mi le mai aminteam pe toate. De emoţie, fireşte. Dacă aş fi fost la calculator, le-aş fi căutat pe google, dar acolo era numai între mine şi Dumnezeu. Cînd m-am mai calmat, mi-a revenit şi memoria. Aveam şi un as în mînecă: am auzit de la Padre că-n textul original, de la mama lui, cele zece porunci nu sună aşa imperativ: "Să nu ai alţi Dumnezei în afară de mine! ", "Să nu-ţi faci chip cioplit" etc., ci-s formulate pe timpul viitor "Nu vei avea alţi Dumnezei în afară de mine!", "Nu vei fura!" etc. Dar lucrul ăsta l-aş fi folosit numai într-o situaţie disperată... N-a fost defel aşa. Chiar merită. Spovedania e cool! Mă opresc cu povestirea pentru că îmi vine în minte porunca cu "Nu vei lua numele lui Dumnezeu în deşert..."

Cît am aşteptat preotul, am asistat la o scenă oarecum hamletiană. A venit către noi - eu, Ralu şi naşa Miha - un muncitor care lucrează la renovarea exteriorului bisericii: "Nu vreţi să vedeţi un mort?" L-am urmat fără vreun motiv precis, ca şi cum singura curiozitate înainte de spovedanie ar fi să vezi un mort. Într-un şanţ de lîngă zidul bisericii, la vreun metru adîncime, era un schelet aproape intact. Oamenii adunaţi pe margine gropii comentau: "Vai, da ce dinţi buni a avut ăsta!". Le-am dat dreptate. Muncitorul ne-a explicat că acolo a fost un cimitir. Şi pe locul alăturat, unde e acum barul Corso a fost cimitir. Apoi m-am spovedit. Acum mă duc să iau boxele.

Sîmbătă, 4 septembrie 2004

Auzi chestie: "Pîrjoale de portocale!". Aseară am coborît să iau o bere de la dozator şi tipul care-mi umplea sticla discuta cu un prieten. "Mi-am luat două cărţi de bucate. Abia aştept s-o rad acasă şi să-mi fac nişte pîrjoale de portocale". Hotărît lucru, în ultima vreme, mi-am dat seama că sînt mai multe aspecte pe care nu le înţeleg la bărbaţi.

Ascult ca un allien discuţiile despre tot felul de produse culinare. Am fost nevoit să recunosc şi în faţa prietenilor cărora le-am reproşat patima pentru haleală: sînt un tip grosolan în privinţa asta. Eufemistic, un primitiv. Pentru mine mîncarea constituie o problemă asemănătoare cu cea a unui cosmonaut. Aş bate palma să primesc zilnic cîteva tuburi cu proteine şi celelalte porcării hrănitoare, pe care să le consum discret înainte de o ţigară. Exagerez poate. Există cîteva cîteva mîncăruri cu vibraţii speciale pentru papilele mele gustative, însă bucate precum "puţulică de caracatiţă în foi de mentă" sau "privire de melc înăbuşită în cochilie" mă lasă rece. Nici măcar Teodorovici, un gurmand rafinat, n-a reuşit să mă convingă să iau mai mult decît o îmbucătură dintr-o preaîmpuţită brînză franţuzească. Am acceptat eu chinul, după ce mi-am blocat nările, dar să recunosc că-mi şi place delicatesa respectivă mi-a fost peste poate.

O altă treabă pe care n-o înţeleg la bărbaţi este părerea lor despre căsătorie. Allien, din nou! De cînd m-am căsătorit, primesc tot felul de mesaje conspirative - "Bine-ai venit în lagăr! Bine-ai venit printre noi" - de încurajare frăţească. Bănuiesc că trebuie să există vreo sectă mondială a bărbaţilor căsătoriţi de care nu aveam nici cel mai mic habar. În zilele următoare, mă aştept să fiu contactat şi iniţiat într-o nouă lume în care eu trăiesc în continuare, cu naivitate, la fel. Iar asta mă sperie. Ca şi ideea că aş putea ajunge într-o bună zi să discut cu prietenii despre "pîrjoalele de portocale".


Joi, 21 octombrie 2004

Atunci cînd mă iau cu treaba pînă uit de mine, visez aproape în fiecare noapte, obsesiv, aceeaşi chestie: îmi strîng pletele la spate şi mi le leg cu un şnur. Nu mai am plete, dar am avut. După vreo cinci-şase ani de cînd m-am tuns, n-am reuşit să scap de gestul acesta reflex nici măcar atunci cînd sînt treaz. E cumva explicabil. Se ştie că ciungii nu încetează niciodată să-şi simtă degetele de la mîna care le-a fost tăiată.

Nici nu mai ştiu cum m-am hotărît să-mi las plete. În copilărie, moda era să fii chel. Mă spălam pe cap o dată cu spălatul pe faţă. Mă uscam din trei mişcări, cu prosopul. În liceu, mi-am păstrat o freză de papanaş, cu o podoabă capilară suficient de scurtă încît să nu am nevoie prea des de pieptene. Cool nu m-am visat niciodată. Apoi a fost povestea că n-am intrat din prima la facultate. Am rămas la ţară, în camera mea. De obicei dormeam de la cinci dimineaţa pînă la vreo două după-amiaza. Noaptea era o linişte de auzeai cum îţi creşte părul. Cred că am la activ săptămîni întregi de stat pe nemişcat scaun, cu o carte închisă în faţă, fără să mă gîndesc la nimic. Mai am la activ, cumulat, săptămîni întregi de stat pe malul bălţii, privind pluta înţepenită de la undiţă. Nu tu meditaţie la trecerea vremii, nu tu filosofia lui peşte. Doar sfîntă letargie golită de orice gînd. Poate şi de aceea îmi închipui că principala virtute şi încercare a pustinicilor e să nu se gîndească la nimic. Nici măcar la Dumnezeu. Aşa mi-au crescut pletele.

În facultate, am fost întrebat dacă-s rocker, hippiot, poet sau orice altă formă de revoltat împotriva sistemului. Nimic din toate acestea. Nici măcar pustnic. Apoi, tot în camera părinţilor de la ţară, după cîteva ceasuri de privit în gol, m-am hotărît să mă tund. Mi-a rămas în cap imaginea claiei de plete din jurul scaunul pe care am stat cu resemnarea unui condamnat la moarte.

Nimic nu se pierde, totul se transformă. Cred că cea mai plăcută senzaţie pe care o am în legătură cu scrisul e vremea pe care o petrec în faţa monitorului, a paginii albe de word, fără să scriu vreun rînd. Să aud cum îmi cresc pletele. Mă duc să mă culc.


Vineri, 26 noiembrie 2004

De curînd, în viaţa mea "intimă" şi-a făcut loc şi munca la un săptămînal editat de Polirom şi Ziarul de Iaşi, Suplimentul de cultură. Am aici o rubrică permanentă despre ceea ce se întîmplă pe Internet. Postez, de par examplu, un articol din nr. 3, care apare mîine:

Jucaţi la yoga!

În studenţie, am avut doi colegi vai de karma lor. Unul, om de nota zece în primul semestru, după ce a prins a se hrăni numai cu orez fiert şi cu spirit încins la cursurile de yoga, m-a convins că îi lipseşte un nivel, cel mult două, pînă a se aburca spre nirvana. De cîte ori mă întîlneam cu el şi-l întrebam de ce nu mai trece pe la facultate, rîdea în continuu. N-am habar cum se simţea pe dinăuntru, dar pe dinafară arăta ca şi cum printr-o minunată intervenţie chirurgicală îşi întipărise un zîmbet veşnic pe faţă. De celălalt, instruit şi el la şcoala orezului fiert, îmi amintesc cum se certa la cantina studenţească: el dorea separat doar orezul, bucătăreasa o ţinea pe-a ei, că porţia include obligatoriu şi carne. Noroc cu o altă bucătăreasă care i-a pus o pilă: "Lasă-l, dragă. Pe ăsta îl ştiu eu. Joacă la yoga!".

Celor care doresc să afle cum mai stă treaba în lumea paranormală a spiritului, fără să joace la yoga, le recomand site-ul www.spiritus.go.ro. Aici, doamna consilier parapsihologic Nina Petre "îşi asumă în totalitate responsabilitatea pentru ceea ce scrie şi le transmite, prin intermediul Internetului, tuturor celor dornici de a cunoaşte unele dintre aspectele inedite ale vieţii contemporane". În genere, doamna Nina este expert în karma şi reîncarnare. Nu acordă interviuri, ţine să nu apară în public, însă şi-a călcat pe suflet şi vă invită să descoperiţi, colocvial, tainele amărîtei noastre vieţi. Cum? Printre altele, luînd interviuri. Unul dintre cele mai spirituale, de exemplu, e cel cu un motan paranormal, botezat "Costică" de stăpîna lui din Bucureşti, doamna Popescu. Costică ţinea posturi alimentare de peste 10 zile, perioadă în care nu mînca nimic. Într-o vreme cînd la doamna Popescu locuia în gazdă un tînăr yoghin, motanul medita şi el o dată cu acesta. Luat la întrebări pe căi astrale, motanul mărturiseşte: "Am fost yoghin într-o viaţă anterioară... Eu vreau să fac yoga, dar nimeni nu mă înţelege... Vreau să le spun oamenilor să aibă mai multă grijă de pisici, să le înveţe să se comporte asemenea lor, să le dea cîte ceva de făcut, cît le stă în putere, pentru a deveni şi ele folositoare celor din jur". Un alt exemplu de interviu - ca să nu ne îndepărtăm de tărîmul culturii - e cel cu Mircea Eliade. Departe de a limpezi "cearta intelectualilor", Mircea Eliade se pierde în explicaţii inutile despre dragostea lui cu Maitreyi: "Episodul Maitreyi a fost pentru mine o vrajă care m-a cuprins instantaneu şi m-a pătruns ca o otravă persistentă pînă la sfîrşitul zilelor mele". Nici Zamolxis, zeul dac, nu se sfieşte să dea declaraţii picante despre extratereştri: "Au venit de mai multe ori maşini din cer. Ştiam că sînt mesagerii altor ţinuturi. I-am văzut şi îndeaproape. Erau blînzi, prietenoşi, foarte urîţi la chip, nu semănau cu noi decît foarte puţin, foarte mici de statură (pe lîngă daci, care erau înalţi cît brazii, musafirii le ajungeau pînă la genunchi)". Mai găsiţi pe site interviuri cu Elena şi Nicolae Ceauşescu, cu Lady Di sau cu spiritul lui Dumitru Tinu. Eu unul cred că m-am scos citind o mărturisire de ultimă oră a lui Osama Bin Laden: "Mă găsesc în cea mai întunecată regiune cosmică, un spaţiu abisal, unde ajung cele mai rele şi mai de temut fiinţe de pe planeta numită Pămînt. Încă mai stau la Dreapta Judecată a Înalţilor Demnitari Cosmici, unde mi se dezvăluie toate greşelile şi faptele criminale de care sînt acuzat". Abia aştept să-i sun pe băieţii de la FBI & CIA ca să le spun unde se află teroristul şi să umflu recompensa.

Evident, doamna Nina oferă îşi oferă pe site serviciile contra unei sume, bănuiesc, confidenţiale: "Cei care doresc să beneficieze de consiliere parapsihologică sînt rugaţi să îşi comunice numele real şi să manifeste sinceritate". Doamna Nina, îndrăznesc să vă rog ceva, da' nu mai spuneţi nimănui. Mi-amintesc vag că într-o viaţă anterioară mă chema Dostoievski. Fedea, îmi ziceau prietenii, parcă. Dar nu mai ţin minte ce Doamne-iartă-mă făceam ca să-mi cîştig traiul. Nu puteţi afla dumneavoastră? Sau măcar ajutaţi-mă şi pe mine c-un necaz. Pe scurt, de vreo două săptămîni mă dor măsele de mor. Am şi probleme cu spatele. Pe zi ce trece mă simt din ce în ce mai nemuritor. Nu mă puteţi pune şi pe mine în legătură cu unu' Ghilgameş, fost rege, care se zice că avea nişte leacuri numai bune să trăieşti non-stop?

Miercuri, 22 decembrie 2004

Nu ştiu cum de am ajuns în casă cu o pană pe cap - pana unei vrăbii? pana lui Forest Gump? pana lui Robin Hood? ce pana mea? Am observat-o în oglinda din baie. Am scuturat-o în chiuvetă şi am deschis robinetul. A plutit o vreme pe vîrtejul format şi apoi s-a dus pe canalizare. Mi-am reamintit o mai veche problemă: pe ce criterii se învîrte apa, la scurgere, de la drepata la stînga sau invers? Simplu, mi-a explicat cineva. Există o aşa numită forţă Coriolis care hotărăşte asta, în funcţie de emisfera în care te afli. De la stînga la dreapta în emisfera nordică şi invers. Sau invers. Oricum, e totuna.

Prins de forţa Coriolis a întîmplărilor din emisfera mea, am plutit la suprafaţa lor, m-am lăsat purtat de ele. De Sărbători, visez să mă dau la fund şi să scriu. Lucruri de poveste tot am văzut. Ca să nu mai zic de oameni care se cer povestiţi.

O bătrînă, la 10 noaptea în staţia de tramvai. M-a întrebat cît e ceasul şi dacă mai sînt ceva şanse să nu mergem pe jos acasă. Mai sînt, i-am zis. A schimbat repede subiectul, privind cu mişună maşinile în intersecţie. "Ce cap îţi trebuie ca să conduci o maşină! Cum de nu se ciocnesc?!" I-am explicat că nu-i mare lucru să o faci. Totu-i să urmăreşti cum trebuie semafoarele. "Şi semafoarele astea, ce chestie! Ce cap au avut oamenii ăia care le-au făcut!" Apoi bătrîna mi-a confirmat o teorie: cînd doi străini leagă o conversaţie mai lungă, ei ajung, nu ştiu de ce, la discuţii filosofice. "Acu' numai de-ar fi sănătate. De-ar fi mai bine. Ce zici?" Am asigurat-o că o să fie mai bine. "Că poţi muri din picioare. Doamne ce l-am mai plîns pe fotbalistul ăla care a murit pe teren!" Vorbea de un tînăr fotbalist care a murit prin primăvară la Campionatul mondial de fotbal pentru juniori, dacă nu mă înşel. Mi-a arătat cu mîinile desfăcute, cu încetinitorul, ca la reluare, cum a căzut fotbalistul pe teren. "Doamne, cît l-am mai plîns!" Dumnezeule, ce viaţă! am filosofat şi eu în gînd. Nici nu ştii cine plînge pentru tine într-unul dintre cotloanele lumii. S-a apropiat un tramvai. "Îl luăm pe ăsta?" Deja parcă ne cunoşteam de-o viaţă. Nu ştiu cum a venit vorba de maică-sa. Mai trăieşte? am scăpat eu o întrebare neghioabă. "Cum să nu? Are 86 de ani. Stă în Ungheni, pe malul Prutului, cu frate-miu Lică... A lucrat la Banca Agricolă. Frate-miu, nu mama... N-am mai văzut-o de vreo zece ani... E-o babă nebună. Să vezi ce-a păţit vara asta - că mi-a spus frate-miu Lică... S-a apucat de curăţenie pe marginea şanţului. A cules nişte spraiuri şi le-a pus pe foc. Cînd au prins a bubui, mama era la poartă. S-a aruncat pe burtă, cu gîndul că i-ar au început să ne bombardeze ruşii. Mergea tîrîş prin curte, să n-o vadă cu binoclu ruşii de peste Prut. Babă nebună, ce mai?!"... La coborîre, mi-a spus un "la revedere" cald, ca şi cum nu mai e mult pînă mîine cînd de vom întîlni din nou.

Fază tot de tramvai. Într-o duminică dimineaţă, chior de somn, aşteptam în staţie împreună cu Ralu. Cînd s-a apropiat tramvaiul, a început să-mi sune în cap o muzică de liturghie. Uşile au pufăit şi am urcat. În tramvaiul gol mirosea a tămîie. Vatmanul asculta pînă la "Are you nuts?" slujba de duminică. N-aş putea jura că dăduse cu tămîie, dar cel puţin mie aşa mi s-a părut. Ne-am aşezat pe scaune, luînd automat au aer evlavios, simţind nevoia să ne facem, automat, cruce. Mi-era şi jenă să mă duc să cumpăr bilet. Totuşi, ştiind cît de neortodocşi sînt controlorii, mi-am luat inima în dinţi şi am păşit spre micul altar improvizat de vatman. Mi-a întins, vădit deranjat, binecuvîntarea pentru călătorie în schimbul a cinşpe mii de lei. La coborîre, am urmărit biserica volantă punîndu-se în mişcare. Mi-am închipuit că după prima curbă se va înălţa către cer ca-n filmele lui Kusturica.

Şi o ultimă fază tot de film. Un stop cadru din mersul tramvaiului: în faţa mănăstirii Golia, o pisică moartă. Un pui de cîine maidanez, viu, culcat lîngă ea. La un metru mai încolo, doi preoţi stînd de vorbă.

Atît. Mă dau la fund. La mulţi ani, fraţilor! Forţa Coriolis să nu fie cu voi!

2007 / 2006 / 2005 / 2004 / 2003

Vineri, 21 ianuarie 2005

Psst! Psst!... Te-ai săturat să te trezeşti luni dimineaţa şi să te duci la serviciu? Simţi c-ai ajuns la capătul răbdărilor să te tot cheme doamna la şcoală şi să-ţi spună că ăla micu' priveşte pe pereţi la ora de mate şi îşi bate colega de bancă? Te-ai săturat să faci piaţa, să duci gunoiul, să speli vasele, să suporţi aglomeraţia şi mîrlănia controlorilor din tramvai, să priveşti emisiunea "Surprize-Surprize", s-aştepţi calificarea echipei de fotbal a României la Mondiale? Vrei un loc spaţios, curat şi îngrijit, cu iluminare nocturnă, cu pază 24 de ore din 24, cu servicii complete de întreţinere, cu locuri de parcare generoase, cu alei aerisite, mărginite de bănci şi copaci, cu grupuri sanitare igienice şi personal calificat care îţi răspunde la toate problemele tale?... "Psst!... Vrei servicii funerare de calitate? Vino la Eternity Memorial! Acum... Pentru toate întrebările tale există un singur răspuns: Cimitirul Municipal Constanţa!"

Ce-am văzut pe www.cimitirul.ro mi s-a părut, iniţial, că e glumă. După ce-am citit motto-ul dintre ghilimelele de mai sus, am deschis repede secţiunea "Despre noi", ca să văd cine-s autorii poantei. Am găsit o pagină "în lucru" şi o poză cu un tip care bate cuie într-un sicriu. Am revenit la pagina de start şi m-am convins că totul e pe bune. Administraţia Cimitirului Municipal Constanţa ne oferă, copiind mult visatul model occidental, un "cimitir civilizat". După lectura generoasei oferte, am rămas cu mai multe nedumeriri. De ce i-ar trebui unui mort "iluminare nocturnă", "pază 24 din 24 de ore" sau "grupuri sanitare igienice"? Simplu. Personalul calificat al cimitirului m-a dumirit în celelalte secţiuni ale site-ului. Pentru că publicul-ţinţă al campaniei propuse de Eternity Memorial îl constituim noi, cei care ne purtăm zilele de azi pe mîine. Trebuie să recunoaştem că au fost nevoiţi să aleagă un segment de piaţă mai larg. Morţii cu morţii! Suportă mult mai uşor "political incorrectness"-ul situaţiei. Oricum, pentru a nu îi neglija întru totul, Eternity Memorial le rezervă "serviciile de toaletare post-mortem": "îmbălsămare" - fără alte precizări, bănuiesc că au un catalog din care poţi să-ţi alegi modelul favorit; "spălat, bărbierit" - în special pentru bărbaţi (interzis bărboşii!); "fardare, îmbrăcare" - în special pentru femei. Dacă n-ai apucat să te epilezi, asta e!; "urcare, coborîre la etaj" - dacă stai la bloc; "furnizare de sicrie şi alte accesorii" - a se vedea tot în catalog, în funcţie de sezon; "transport pe braţe la maşina mortuară şi de la maşina mortuară la locul înmormîntării" - în cazul în care ai visat la o înmormîntare romantică.

"N-am eu bani pentru o aşa moarte", poţi gîndi. Ei bine, te înşeli! După ce ai trăit bezmetic o viaţă, cu planuri şi obiective nerealiste, ai acum şansa să mori organizat, fixîndu-ţi un dead-line rezonabil, de care te poţi ţine pînă la capăt. Planifică-ţi moartea! "O înmormîntare este un eveniment care necesită multă pregătire şi organizare. " Eternity Memorial s-a gîndit la toate şi îţi dă şansa să-ţi eşalonezi bugetul prin "Planul funerar Eternity". Îţi poţi alege produsele şi serviciile dorite, cu rate în lei, pe o perioadă de 5 ani de zile, fără girant, chiar şi FĂRĂ AVANS. Doar cu buletinul. Formalităţile de la primărie, sanepid şi procuratură, actul medical constatator al decesului, certificatul decesului, concesiunea locului de veci, adeverinţa de înhumare - probleme, mă?! Stai fără grijă! Se ocupă Eternity Memorial, marcă înregistrată.

Minunate condiţii. Să mori de dragul lor, nu alta!

(din Suplimentul de cultură, nr. 9, 22-28 ianuarie 2005)

Joi, 12 mai 2005

N-are rost să povestesc acum de-a mărunţelul ce-am făcut între timp. Întîmplările ar putea fi trecute la categoria "probleme tehnice". Cu accesul meu l-a site, cu serviciul. Am fost în service o perioadă. M-am rezolvat.

Dacă băieţii de la www.reea.net mi-au oferit o casă virtuală, cei de la www.neomedia.ro mi-au dat un laptop. Ca să-mi port casa în spate. Ca să ma conectez la Internet fără probleme. La sediul lor. Cu laptopul în rucsac, calc o ţîră mai cu importanţă pe stradă. În tramvai, trag cu coada ochiului la vecinul de scaun şi-l privesc cu îngăduinţă. Îmi vine să-i dau cu cotul şi să-i zic: "Nici nu bănuiai că stai lîngă un tip cu laptop, nu-i aşa?!". Spălatul laptop-ului, seara, a devenit una dintre preocuparile mele favorite. Acum să nu creadă cineva că-s aşa de primitiv încît să-l spăl la duş. Nu. Cu vată şi spirt, pe masa din bucătărie.

În casa mea şi a Ralucăi n-am dovedit să trag conexiune Internet, pentru simplu motiv că eu, bărbat descurcăreţ, nu ştiu cum se cheamă adresa la care stăm. Pe bloc, la intrare, nu scrie, aşa că ar trebui să caut nu-ş-ce contract de închiriere. Apoi să găsesc adresa celor de la cablu, să fac nişte cereri etc. Prea complicat. Oricum, zilele astea o să rezolv problema. Numai să-mi treacă greaţa de formalităţile presupuse de calcularea impozitului pe venit global. Şi totodată - să nu uit - mă voi înscrie şi la şcoala de şoferi.

După ce-am părăsit punctul de lucru al băieţilor de la www.polirom.ro, m-am trezit într-un birou al Editurii Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. N-avem încă site, dar e treaba mea să-l fac. Aştept calculatorul SF pe care l-am comandat. Mi-a fost aprobat de Senat, e şi o firma care a cîştigat licitaţia. Numai să mi-l aducă. E pe drum şi conexiunea Internet. Mai precis, peste drum, de unde urmează să fie tras un fir pînă la fereastra mea.

Luni, 8 august 2005

Mi-au crescut pletele. Mi-am luat o brăţară de piele de la tîrgul olarilor. Am revenit la aspectul meu de om neserios. Am realizat asta, cînd un cetăţean amabil a scos capul pe fereastra maşinii şi-a urlat după mine "Băiii, pletosuleee!" (fără motiv, aşa doar de plăcerea conversaţiei). Nu m-a mai enervat ca pe vremuri.

Cu brăţara de piele stîrnesc confuzii. Aproape zilnic mă opreşte cineva pe stradă ca să mă întrebe cît e ceasul. La început, mă uitam pe mobil şi dădeam ora exactă. Acum mă uit atent la brăţară şi scot ora "exactă" din burtă. Sper să nu piardă nimeni vreo întîlnire importantă sau trenul din cauza mea.

Ne-am mutat din nou. Ralu e nostalgică după vechiul apartament. Eu nu. Aş crede că-s defect sentimental, dacă n-ar fi o explicaţie logică: am schimbat prea multe locuinţe ca să regret vreuna. Ca să nu mai zic că asta e cea mai faină (două camere aproape de centrul oraşului). Cel mai mult îmi place bucătăria. E mare şi are o acustică mişto, prilej să-mi reiau lecţiile de chitară clasică. Şi balconul e super. E poziţionat excelent pentru a arunca pungi cu apă (etaj trei, deasupra străzii principale), numai că nu mă lasă Ralu. Mă consolez cu peisajul.

Vineri, 30 septembrie 2005

E fain cu pletele mele, dar mai am şi probleme. A venit un cerşetor la mine şi mi-a zis: "Tanti, îmi dai şi mie un ban?!!". Nasol. Auzi! Tanti!! Putea măcar să mă numească doamnă.

Mîine seară, la opt şi jumatate, începe la Antena 1 serialul "Animat Planet Show", la care contribui cu scenarii, împreună cu Luci. Spre deosebire de literatură (unde nu-i ca-n filme, băi ninja!), să scrii scenarii pentru o parodie animată e o adevarată distracţie. Mai ales în echipă cu cineva. Mai ales cînd ştii că vocile pesonajelor vor fi interpretate de Divertis, iar întregul proiect aparţine celui mai bun grup de umor din România. Nu mai spun că ideea e să descoperim situaţii comice în comportamentul vedetelor care - har Domnului! - se fac zilnic de rîs la televizor. Băsescu, Tăriceanu, Năstase, Vanghelie, Becali, Sandu, Dragomir, Andreea Marin, Fizz, Adelin Petrişor – vedetele noastre par reîncarnari venite din lumea lui Tom şi Jerry, Pantera Roz sau Willie Coyote.

De vreo două luni, mă întîlnesc în fiecare week-end cu fratele Teo şi stabilim un cadru. "Ce se-ntîmplă azi?" "Păi, azi e tornata." "Aşa, şi?" "Familia Manole e luată de tornada şi se întoarce în timp pe vremea dinozaurilor." "Şi cum arată dinozaurii?" "Să vedem." "Mai întîi avem doi dinozauri care discută despre Glaciaţiune: Ion Iliescu şi Silviu Brucan." "Apoi familia se întîlneşte cu un dinozaur mai mic care-şi numără ouăle: Adriaaan Năăstaaaseeeee."... Perfect! E plină România de dinozauri....

Am terminat şi romanul căruia i-am schimbat pe parcurs titlul - "Sariţi în aer, porci occidentali" a devenit "Trimisul nostru special". Dar porcii rămîn în romanul care o să apară către sfîrşitul anului.

Luni plec în Franţa, la Lille, la invitaţia asociaţiei "Printeps Roumain". Înţeleg că o să mă întîlnesc acolo cu Angelo Mitchievici şi Cristian Mungiu. Abia aştept, că n-am prins pînă acum nici măcar un pod de flori, ca să calc şi eu în afara graniţelor, fie şi în Republica Moldova.

Joi, 13 octombrie 2005

Am aflat azi dintr-o carte de la editura universităţii că există o specie de melci prădători. La o prima impresie, nu mi-i pot imagina decît prădîndu-şi casele unul altuia. Ce animal poate mai încet decît melcul? Ş-apoi ce naiba ar fi de furat din casa unui melc? Televizor, frigider, vreo cratiţă? Mă gîndesc că, undeva în sinea lor, unii melci prădători musai produc perle.

Luni, 24 octombrie 2005

Am tot povestit eu prietenilor cum a fost prin Occident, dar la un moment dat am obosit. Vreo cîţiva au fost total dezamăgiţi, pentru că n-am vrut să le suflu măcar o vorbă. Pentru aceştia, plasez aici un articolaş pe care l-am scris pentru revista Şapte seri (nu e mult, dar e ceva):

Occidentul, în şocuri

E cam aiurea sa-ţi dai cu părerea despre Occident numai după ce ai vizitat timp de o săptamînă cîteva oraşe din Franţa şi Belgia, dar nu mă pot abţine. Atît acolo, cît şi abia întors acasă am primit aceeaşi întrebare: "Îţi place Occidentul?". Am avut doar un singur răspuns: "Ţi-ar plăcea să trăieşti într-un muzeu?". Mie unuia nu. Însă "muzeul" arăta frumos.

Cred că primul şoc a fost unul "aerian", înainte de aterizarea la Bruxelles. Am căutat în van o singură suprafaţă neparcelată, iregulară. Dedesubt, totul arăta ca un puzzle uriaş pe care nu puteai decît să-l admiri, la care nu mai era de adăugat nici o piesă.

Alte şocuri:
- librăria "Le Furet" din Lille, de mărimea unui mall de pe la noi;
- mitingul socialist din centrul Lille-ului (a se citi "comunist"; părea o manifestare de 23 august cu pancarte şi pliante care mai de care mai roşii şi mai stupide, gen TRĂIASCA LUPTA PENTRU PACE!; de altfel, cîtiva francezi mi-au explicat cît de valoros e comunismul, numai că noi n-am fost în stare să-l facem cum trebuie);
- catedrala St. Maurice din Lille cu un exterior grandios şi cu un interior de hală proletară, în care erau afişe promoţionale pentru sezonul de reduceri la Carrefour;
- cimitirul Pere-Lachaise din Paris – un "oraş", cred, cu cea mai mare îngrămădeală de locuri de veci ale vedetelor; l-am ratat pe Jim Morisson, dar l-am întîlnit pe George Enescu;
- numarul chinezilor din Paris;
- mîrlania de la Ambasada României la Paris; un nene care nu stia franceza a ieşit să spună că e închis din cauză de Tăriceanu, deşi pe uşă scria că au program cu publicul chiar în acel moment;
- Bruges-ul, în întregime, mai fain decît ţinuturile din poveşti;
- refluxul - apa care se retrage chiar sub ochii tăi - de la Marea Nordului;
- emigranţii români, de toate tipurile, de la sublim la ridicol; nu pot uita o „profesoar㔠(naiba ştie ce preda) care mi-a trîntit în faţă replica: "Pentru noi, francezii, Bucureştiul nu există".

Dincolo de toate aceste şocuri, evident, sînt oamenii pe care nu am putut să-i cunosc decît parţial. Iar aceştia nu trăiesc în "muzeul" văzut de mine.

Marţi, 8 noiembrie 2005

În jurul clădirii de la serviciu să tot fie vreo douăzeci de cîini, dar nu ei sînt problema. Ei doar mă latră. Pe holul de la intrare s-a aciuat de curînd un hibrid între vulpe şi şobolan, pe care colegii îl numesc, cu entuziasm, cîine. L-aş descrie mai amănunţit dacă aş apuca să-l vad ca lumea. Stă pitit în cotloane numai de el ştiute, scoate un gîjîit de tebecist şi, deodată, mă trezesc apucat de încălţări (mai sus nu ajunge!). Apoi dispare săgeată, în neant. I-am dus de mîncare, dar nu iese decît cînd nu sînt atent...

Joi, 9 noiembrie 2005

Corcitura a dispărut. Probabil vreun şobolan mai tupeist s-a prins că un intrus i-a călcat teritoriul şi a pus chuhuahua boschetară pe fugă. Pe de altă parte, s-ar putea să fi intrat în hibernare. Iese la primăvară, o dată cu ghioceii.

Exact acum o săptămînă mi-a ieşit, în cele din urmă, romanul: Trimisul nostru special. Cineva m-a întrebat de ce scriu atît de puţin la jurnal. Simplu - las deoparte problemele tehnice -, am scris o carte. şi cumva mi s-a descărcat bateria. Cînd deschid o pagină albă, aud un ţiuit asemănător cu avertismentul de la celular: "battery empty". Aştept reacţiile, pentru reîncărcare. În ce mă priveşte, simt că e prima carte pe care am stăpînit-o pînă la final. Adică a ieşit - bine, rău - exact ceea ce am vrut. În Cuiburi de vîsc habar n-aveam ce fac. Am povestit cu poftă, la întîmplare. În Ce se ştie despre ursul panda am luat-o la un moment dat pe arătură şi m-am oprit undeva pe cîmp. Însă în Trimisul nostru special am înotat voiniceşte pînă la mijlocul lacului - conştient că, dacă mă duc la fund, ăla-s, s-a zis cu mine! - şi m-am întors nevătămat în locul unde mi-am lăsat hainele. Acum rămîne să scriu o carte cu care să trec lacul, pe malul celălalt. Deja uneori mă furnică vîrfurile degetelor să mă apuc de un alt roman - devin mai rău ca Sandra Brown -, dar mă abţin.

Padre face başcă de mine, atenţionîndu-mă cu Eclesiastul: "Scrisul de cărţi e fără de sfîrşit". Privind înapoi la ultimii cinci ani din viaţa mea aş zice că, mai degrabă, "Vînzarea de cărţi e fără de sfîrşit". Semn bun pentru un om de marketing, destul de nasol pentru un om obosit. Uneori te mai şi saturi. Faptul că vinzi Biblii nu te face neapărat credincios. Ba din contră. Am momente în care mă simt ca un fost luptător în Vietnam ajuns paznic de noapte la poarta unei fabrici. Nici în Vietnam nu m-aş întoarce, dar nici n-aş mai sta paznic.

Hai că mi-am pierdut buna dispoziţie. Mai bine privesc partea bună a lucrurilor. Adevărul e că recent am repurtat o victorie măreaţă asupra angajatelor de la poştă. Mă priveau de sus din cauza scrisului de mînă urît, cu care completam formularele de expediţie a coletelor. Pînă m-am prins eu că trebuie să scriu cu majuscule. De-atunci îmi zîmbesc.


Simbata, 19 noiembrie 2005

Se trezeste pe la patru dimineata si spune: "Uite, m-am trezit!". Se imbraca si spune: "Uite ma-mbrac". Cumva, daca il auzi din patul tau cald, te enerveaza. Isi comenteaza fiecare miscare, fiecare gest, mai putin crucile din fata icoanei, facute rapid, incit degetele impreunate deseneaza mai degraba un cerc imaginar in dreptul pieptului decit semnul consacrat al credintei. Adica n-ai sa-l auzi niciodata zicind: "Uite, ma rog!". Doar ti-l poti inchipui comentind. Cu capul plecat pentru citeva secunde, schiteaza un fel de scuza: "Doamne, m-as ruga mai mult, da' pierd trenul!". Maninca ceva pe fuga, apoi priveste ceasul si pleaca spunind: "Eu ma-ntorc diseara". Iese trintind poarta si tuseste zgomotos, ca si cum ar incerca intunericul cu degetul, sa vada daca nu mai este cineva pe drum, cu care sa mearga pina la gara.

"Acum e boierie", ti-ar spune. "Acum este sosea, o placere sa mergi". Inainte era noroi mai sus de bocanci. Pina la sosea, vreo patru kilometri, n-aveai cum strabate fara cizme, la vreme de ploaie. A prins el timpuri si mai si, la inceputul navetei, cind nu erau nici macar punti peste santuri. "Acum e boierie. Am sosea pe la poarta!", ti-ar spune. Are si autobuz care trece pe la poarta, dar, de cele mai multe ori, prefera sa mearga pe jos opt kilometri pina la tren. Abonamentul la autobuz costa aproape o jumatate din salariul lui pe o luna. "Mersul pe jos e sanatate curata", ti-ar mai spune.

Azi nu e nimeni. Au facut "astia" sosea, au pus autobuz, dar navetistii au cam disparut. Pe timpul lui Ceausescu, de exemplu, erau peste zece navetisti. Se intilneau la iesirea din sat, recunoscindu-se unul pe altul in noapte pe baza unui sistem de fluieraturi. Fiecare navetist cu fluieratura lui specifica. "I-auzi-l. Asta-i Marin!". Formau din mers o gasca. Dar abia cind se mai lumina de ziua stiau cu exactitate citi sint.

Insa azi e singur. Grabeste pasul, de teama sa nu piarda trenul. Si-a dezvoltat un ritm propriu, un fel de fuga retinuta, incit sa para ca merge, cind, de fapt, el alearga. Parcurge cu pasul lui topait cei opt kilometri si se gindeste. Dumnezeu stie la ce se gindeste. Nu-ti spune niciodata. Cind vorbeste, formuleaza propozitii precise, cu mesaje concrete. Asta pentru ca problemele lui sint extrem de concrete. "De unde/cum fac rost de bani pentru cutare chestie?!", de exemplu. Cind nu vede nici o solutie concreta, o rezolva sec: "Las' ca ne descurcam noi!". Oricum, n-ai sa scoti in veci de la el vreo chestie metafizica. Nu ca n-ar avea si astfel de dileme. "La cite belele sint pe lumea asta, ar fi o indiscretie inutila sa-ti rostesti si gindurile tale ascunse", pare sa spuna tacerea lui.

Cind trenul opreste in gara, ocheste din fuga vagonul in care e controlorul si se urca in capatul opus lui. Pina la statia de tranzit nu ajunge la el. Apoi coboara la urmatoarea si fenteaza din nou controlorul. Isi cumpara bilet doar cind "e control civil" si, daca acesta nu ajunge sa-i composteze biletul, spune inciudat: "Mi-am luat bilet degeaba!". Nu ca i-ar face o plecere deosebita sa insele CFR-ul, dar suma biletelor pe o luna, dus-intors, ar duce la un sfert din salariul lui. Asa ca alege "blatul" sau merge "cu nasul". Nasul nu se supara. "Cistiga si el o piine de aici". De cind cu Uniunea Europeana, nasul e controlat de bani la intrarea si la iesirea din tura, dar nu-i o mare problema. Vine cu nevasta sau un copil de-al lui, ca sa ia mita de la navetisti. Astfel, nu numai ca are un salariu fix, ci si "angajati" care traiesc de pe urma lui.

Daca gaseste loc in tren, se azaza, isi sprijina cotul de genunchi, pune capul in palma si adoarme intr-un minut. Uneori sta asa si nu doarme, doar se preface, cit sa nu se lege de el controlorul. Ajuns in Iasi, o apuca pe jos pina la serviciu, doi-trei kilometri. "Mersul pe jos e sanatate curata". Nu-i place sa cheltuie bani de-aiurea. Uneori reuseste performanta de a nu cheltui mai mult de o suta de mii de lei (10 RON) pe saptamina. Mincare are de acasa.

A muncit in toate zonele din Iasi. Practic, nu prea exista o strada pe care sa nu-ti arate macar un bloc la care sa nu fi muncit. A participat la constructia a tot felul de cladiri. "Am facut si vreo doua facultati", ii place sa se laude in gluma. Are vreo cinci calificari. Practic, daca ii dai materiale, un plan si timp, ar putea construi singur o casa, de la fundatie si pina la acoperis, de la casa scarilor, pina la faianta din baie si gresia de pe hol. Dupa Revolutie, a ramas sa munceasca cu fostul lui sef, care si-a facut propria lui firma de constructie. Il plateste cu salariul minim pe economie, dar e om bun, "piinea lui Dumnezeu". Il mai invoieste uneori pentru munca la cimp, ii ofera o slujba sigura. Prin alte parti nu l-ar mai angaja nimeni. Mai are noua ani pina la o pensie la care viseaza ca la un concediu in paradis. E convins ca vor da "astia" o lege ca sa iasa mai repede.

Se schimba in salopeta, isi pune fesul pe cap si munceste: mortar, faianta, scari, mozaic etc. Si aproape tot timpul vorbeste. Lucruri concrete: "Mai trebuie ciment! Termin azi camera asta! Faianta e sfarimicioasa! Ai vazut meciul de aseara!? Am doi copii grozavi!" etc. Dupa fix opt ore, uneori zece, se schimba de salopeta si isi reaia pasul lui topait, fuga lui retinuta, incit sa para ca merge, cind, de fapt, el alearga. Sa nu scape trenul. Aceleasi fente cu nasul - si la intoarcere. Odata, soldati cu pusti de razboi, insotiti de ciini-lupi, au oprit trenul in mijlocul cimpului, sa controleze de biletele oamenii din trenul supra-aglomerat. "Am fost singurul care a scapat!", se lauda el, dupa ce a sarit din mersul trenului, a fentat soldatii si ciinii, alegind peste cimp. E mindru ca si cum ar fi scapat de la Stalingrad.

Cei opt kilometri de la intoarcere ii parcurge de obicei cu o ocazie: o caruta, o masina, o remorca. O fi mersul pe jos sanatate curata, dar si ce-i prea mult strica. Acasa, maninca ceva pe fuga si trebaluieste prin curte, comentindu-si fiecare miscare: "Am numarat gainile! Aia roscata parca-i nebuna. S-a culcat in strujeni... Am taiat lemne pentru miine!" etc. Apoi se stringe in casa, se mai uita la vesnicul TVR 1 si discuta cu sotia despre cum o sa faca rost de bani: "Las' ca ne descurcam noi!". Se schimba de haine: "Eu ma culc de-acum. Noaptea vin, noaptea ma-ntorc!". Pe la 11 stinge lumina si se baga in pat, nu inainte de a-si desena cercul imaginar in dreptul pieptului, cu capul plecat pentru citeva secunde, schitind un fel de scuza: "Doamne, m-as ruga mai mult, da' miine dimineata ma trezesc la patru!".

De patruzeci de ani - cu exceptia concediilor, a invoirilor si a sarbatorilor legale -, cam asa arata schema zilei de lucru a tatalui meu.... Si eu ma ocup de literatura!

Simbata, 26 noiembrie 2005

Cind spun Gaudeamus 2005 - tirg de carte desfasurat intre 23 si 27 noiembrie 2005, la Pavilionul Romexpo, Bucuresti -, imi rasuna in cap un gingle pus la dispozitie de generosii organizatori din Radiodifuziunea Româna. Si nu fac inutile figuri de stil, nu ma scufund in adincurile memoriei pentru asta. Imi rasuna la propriu, pentru ca scriu live in standul cu numarul 13 al Editurii Universitatii "Alexandru Ioan Cuza". Gingle-ul se intimpla asa: te afli sub cupola uriasa a pavilionului, ratacesti printre carti, fie ca ai venit sa le cumperi, fie ca ai venit sa le vinzi. Un suav fond sonor curge domol din niste boxe ascunse vederii, invaluind activitatea de marketing, nici prea tare - incit sa-ti distraga atentia, nici prea incet - incit sa adormi cu cartea in mina. Si, brusc, maestrul de sunet de la statia de amplificare da sonorul pina la "are you nunts?" si intra on air cu gingle-ul: Gaudeamus igitur... In cazul de fata, cunoscutul cintec care ne epuizeaza resursele de latina pe la diverse ocazii suna mai degraba a declaratie de razboi decit a semn de bucurie. Toate sufletele aflate sub cupola tresar in cor si au nevoie de citeva secunde bune ca sa-si revina din sperietura... Sa ne bucuram, asadar! Bucurie pe care o inteleg cind, dupa gingle, este anunta o lansare de carte, nu si atunci cind domnul Georgescu e avertizat sa-si mute masina din parcarea de-afara. In fine, trebuie sa auzi ca sa crezi.

Un tirg de carte n-are cum sa fie altceva decit un tirg. Cu bune si rele, cu aglomeratie, cu zeci de mii de carti, cu nelipsitii mici si necesara bere. Am vazut lansari la care asistau doua doamne si patruzeci si opt de scaune, incit mi-l si inchipuiam pe Eugen Ionescu, citiva pasi mai incolo, rostind: "Eu v-am spus!". Am vazut lansari cu sute de oameni inghesuiti sa-i intilneasca pe Neagu Djuvara, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Cristian Tudor Popescu, Robert Turcescu, dar si pe Leonard Muha sau pe Andreea Marin. Zina surprizelor si-a descoperit vocatia de scriitor si a oferit publicului, pe linga o carte, un sfat extrem de practic: "Daca vreti sa va schimbati viata, mergeti in Kenya!". Cu alte cuvinte, daca nu aveti piine, de ce nu mincati cozonaci?! Am vazut o bataie, ca la ajutoare, pe carti cu horoscoape oferite gratis. Am vorbit cu cititori profesionisti, cu pasionati ai lecturii, dar si cu oameni care nu stiau ce cauta pe acolo. E suficient sa stai citeva ceasuri in tirg ca sa-si dai seama cit de falsa e problema dezinteresului fata de carte. Intrebarea nu e "cine mai citeste astazi?", ci "ce se mai citeste astazi?". As spune ca de toate.

Sa ne bucuram, asadar!

Duminca, 10 decembrie 2005

Vineri am sarit din autobuz in mijlocul unei gasti de baieti care bat tobele. Trebuie sa auzi ritmul ala dracesc si poti sa-i intelegi pe salbaticii care ating extazul in timp ce lovesc cu batul o piele de vitel intinsa pe un cadru rotund de lemn. Adica n-o sa te mai mire deloc ideea ca poti astfel vorbi cu ploaia, cu ninsoarea, cu tornada, cu aurora boreala sau cu orice alte fenomene meteo.

Bine, frustrarea mea era mare, pentru ca ceilalti reuseau sa stabileasca o astfel de comunicare. De regula, cind ma apucam eu sa bat toba, nu reuseam sa intru in discutie cu cei care ma ascultau. Ma sfatuiau, dind din mina a lehamite, sa ma las pagubas. Sincer, a fost o vreme cind banuiam ca totul se tragea de la faptul ca nu aveam toba personala. Bati tu intr-o tigaie cu lingura, exersezi izbind cu rigla pe coperta unei carti cartonate, dar nu e acelasi lucru cu a cistiga mestesug, antrenindu-ti abilitatile de comunicare pe o toba adevarata.

Cu vreo luna inainte de Anul Nou, in satul parintilor mei se declanseaza frenezia tobelor, imediat dupa ce da seara. Ritmul tobelor ma chema si pe mine in noapte. Inhatam la brate doi-trei snopi de strujeni si plecam catre punctul de intilnire. Ne adunam pe cimp vreo douazeci de baieti si incingeam cite un foc care se putea vedea de pe luna. Cel putin asa credeam noi. Cine avea toba, o batea miscindu-se in jurul flacarilor, cine nu - cazul meu - sarea prin foc dintr-o parte intr-alta a intunericului. De fiecare ma intorceam acasa mai negru ca un drac, cu genele pirlite si cu frustrarea ca n-am toba. Dupa rugaminti de vreo citiva ani, tata s-a sesizat ca ar fi cazul sa-mi faca si mie una.

De doua lucruri ai nevoie, o bucata de lemn din ulm si o piele de vitel. Ulm se gasea numai in padure si nu puteai sa tai un copac pentru a face o toba. A trebuit sa astept ca hazardul sa arunce printre lemnele de foc ale parintilor mei si o bucata de ulm. Cind am gasit-o, am privit-o mai mindru decit Michelangelo care vedea in blocul de marmura statuia lui David - "In bucata asta de ulm zace o toba". A cioplit-o tata cu toporul, pina a obtinut un fel de scindura. Pina aici a fost usor. Dar cum sa indoi scindura si s-o transformi intr-un cerc perfect pe care sa-l inchizi, prinzindu-l in cuie? Hotarit lucru, presupunind ca as fi trait cu tata de la inceputul lumii, pentru noi roata ar fi ramas si acum in stadiul de proiect. Tot ce-am putut obtine a fost un oval cumva patratos pe care, din lipsa de altceva, l-am considerat foarte bun. Ne mai trebuia o piele de vitel. N-am gasit-o, dar un vecin ne-a oferit cu generozitate o piele de porc, belit cu prilejul Craciunului. Ce are?! Tot piele e! O saptamina ne-am chinuit sa intindem pielea pe cadrul oval din ulm. O trageam cu clestele si o prindeam in tinte. Ne apropiam de finalul capodoperei. Dupa ce am barbierit pielea, trebuia sa mai astept doua zile pina sa bat toba, dar n-am inteles prea bine motivul. Mi se parea ca asteptarea asta ar fi un ritual inutil. Drept care, am decis sa incalzesc toba si s-o iau la bataie. In apropierea focului, pielea s-a intins la maximum si singura bubuiala pe care am obtinut-o a fost cea a cadrului oval din lemn de ulm, care a plesnit in doua locuri.

In drumul din statia de autobuz pina acasa, mi-am amintit faza. Cum am deschis usa casei, am si rabufnit: "Tata, imi faci si mie o toba?!".

Simbata, 17 decembrie 2005

Am o si eu o mare nedumerire. In scurt timp, pe 15 ianuarie, se implinesc trei ani de cind scriu la acest jurnal. Ceea ce banuiam - mai in gluma, mai in serios - ca va fi o aventura "intima" pe Internet s-a transformat in povestea mea cu maxima audienta. Am primit semnale ca am cititori in tari despre care nu stiu nimic. Numarul mailurilor venite catre mine mine, al comentariilor si al mesajelor de pe forumuri despre jurnalul meu a trecut - si nu exagerez cu nimic si nici nu ma laud - de o mie. In ultimele luni, aproape ca nu exista o zi in care sa nu am reactii. Iar saptamina asta a ajuns la mine un mail care m-a pus pe ginduri. Citez:

"foarte frumos ce scrieti dumneavoastra, am vazut notele extrabiografice si am trecut repede fara sa citesc peste
anul nasterii ca sa nu stiu inca ce varsta aveti si sa nu-mi stric
bunatate de avant.

pentru a fi foarte sincera si pentru a putea avea calitate
de document voi cita din mailul catre acelasi prieten care mi-a dat linkul:
Ťe chiar tare. pun pariu ca romanul e de cacat. simt.
mi-am amintit cat de teribil de mult imi place sa citesc,
cat de legata de carti sunt - trup si suflet, cat imi plac
cuvintele, cat imi plac personajele, cat imi plac niste virgule si niste sfarsituri de fraza.ť

asadar pentru aceasta va multumesc. si pentru scriitura
desigur, si pentru umor si pentru ca mai am destule pagini de citit.
sper sa ma insel cu romanul. imi cer scuze daca am fost
vulgara sau in vreun alt fel uracios. nu aceasta era intentia. nu va multumesc ca am maine cursuri de la opt la sase si tot citesc la jurnalul dumneavostra si rad. si maine cu acesti ochi care vor fi carpiti de somn - pun pariu ca o sa fiu cu atat mai
nerecunoscatoare."

Ma refer la fraza asta - "pun pariu ca romanul e de cacat". Vreau sa spun ca eu nu fac mari diferente intre a scrie "literatura" si a scrie "jurnal". Nu sint elitist intr-o parte si popular intr-alta. Am mereu in minte acelasi "cititor ideal", indiferent daca scriu articole, povestiri, roman sau jurnal intim. Difera doar povestile pe care le spun, iar, la urma urmei, si acestea se aseamana, pentru ca toate pornesc de la mine si de la felul meu de a privi lumea. Si-acum, marea nedumerire: ce mecanism face ca un cititor pasionat al jurnalului meu sa puna pariu - fara sa citeasca macar un rind - ca "romanul meu e de cacat"? Ce-i face pe sute de oameni sa stea cu ochii beliti in ecranul calculatorului si sa-mi citeasca pe nerasuflate un jurnal mai lung decit o carte de 300 de pagini si, in acelasi timp, sa nu fie tentati macar sa-mi deschida un roman? Sa fie compromisa ideea de literatura? E una dintre ipotezele mele de lucru. Sa functioneze la cititor senzatia ca se transforma intr-un fel de My Big Brother? Ar fi o auto-pacaleala. Si jurnalul e pina la urma tot o fictiune controlata de mine. Sa fie vorba de bani (jurnalul e moka, pe cind cartile mele costa)? Habar n-am. Vreau sa fiu inteles bine: nu fac o drama din situatia asta, nu rog pe nimeni sa ma citeasca, nu-s nemultumit de niciun om care ma citeste, care-si da cu parearea. In schimb sint foarte curios. De ce, domnule, de ce? Ii rog pe toti cei care imi citesc cu placere jurnalul - si care n-au citit niciuna dintre cartile mele - sa faca un efort si sa ma lamureasca la flazarescu@yahoo.com. Mersi.

2007 / 2006 / 2005 / 2004 / 2003

Duminica, 1 ianuarie 2006

Nu-mi plac Sarbatorile. Stau si ma gindesc bine daca mi-au placut vreodata. Poate. Cumva ma deranjeaza faptul ca vad pe fetele tuturor - de la cei pe care ii iubesc si pina la trecatorii oarecare - datoria de a fi fericiti. Aproape o luna intreaga este ratata din cauza pregatirilor. Casele sint darimate, reconstruite si proaspat vopsite. Covorul trebuie sa fie musai festonat. Trebuie sa-ti iei haine noi. Vin Sarbatorile! Iti trebuie porc, brad, globuri, bani pentru cadouri. Musai sa ai pe masa cele mai bune bucate. Trebuie facute anchete si bilanturi. In tot acest timp, la fiecare pas, simt cum comerciantii isi freaca palmele de bucurie pentru incasarile pe care le vor avea. Vin Sarbatorile!

Daca miine cind ies din casa mai vad pe undeva vreun Mos Craciun, vomit. M-am saturat de filmele cu Mos Craciun, de stirile cu Mos Craciun venit de sub apa, din aer, din mall, din autobuz, din tren, din Parlament. In genere, o sa fac din nou varsat de vint daca mai aud vreo citeva zile cuvintele "Mos Craciun" si "Sarbatori".

Nu cred in oameni buni sau fericiti doar cu prilejul Sarbatorilor. Cred in oamenii buni si fericiti din zilele oarecare de miercuri sau de luni dimineata. Ii tin minte pe cei care mi-au oferit o felie de cozonac intr-o joi dupa-amiaza cind eram rupt de foame. Ca eu sa fiu bun si fericit, astept revenirea la normalitate. Ma entuziasmez la gindul ca de marti incep zile obisnuite, cind capul imi duduie de idei, cind imi revine cheful sa zimbesc tuturor, sa ma apuc de facut ceva. De-abia astept sa fac un cadou, sa maninc cu pofta, sa discut fireste cu cei dragi si cu oamenii oarecare, sa scriu, sa citesc un ziar, o carte, sa vad stirile in zilele obositoare de lucru. Cu alte cuvinte, sa simt ca traiesc.

Duminica, 15 ianuarie 2006

Memoria calculatorului meu pastreaza un mesaj - singurul, de altfel, din cele citeva zeci pe care le-am schimbat in timp -, pe care l-am primit in data de 16 octombrie 2003. Incepea cam asa: "Domnule Lazarescu, sau Florine, sa nu ma adresez birocratic, am scris si io o carte....". Omul zicea sa-i pun "o pila la Polirom" - "Cartea e buna si, de fapt, cuvintul pila e abuziv folosit". Dorea sa faca si o oferta pe cale oficiala, dar, de siguranta, constient de cum merg lucrurile in Romania, a solicitat si un sprijin colegial, "tinind cont ca unii critici spun ca am fi colegi de generatie si ne baga in niste pomelnice de prin reviste". Si mesajul se incheia asa: "Zi-mi si mie numarul tau de telefon sa vorbim mai pe viu". Semnat: Sorin Stoica.

Stiam de Sorin, cum bine spunea, din niste "pomelnice" de prin reviste. Mai mult, imi ramasese in minte o cronica la cartea lui, Povestiri cu injuraturi. Erau prinse acolo niste citate din povestiri, mici, e drept, dar sunau atit de bine incit ma facusera sa exclam cu invidie: "Bai, sa vezi ca asta-i mai bun decit mine". Si eu nu-s invidios de felul meu. I-am scris, am vorbit, ne-am intilnit pentru prima oara prin noiembrie, in acelasi an, la tirgul de carte Gaudeamus. Mi-a pasat romanul sau Dincolo de frontiere, pe care l-am citit pe tren, la intoarcerea de la Bucuresti, pe nerasuflate. De foarte putine ori am avut sentimentul sigur ca dau peste un scriitor tinar pe care sa pot paria ca va conta in literatura romana. Sorin Stoica a fost unul dintre ei.

M-a atras la scrisul sau felul in care folosea "io" in loc de "eu". Ii dadea statut princiar, un fel de "Io, Mihai Viteazul...". Era constient ca-i un scriitor foarte bun, fara a fi nici o clipa arogant cu asta. L-am intrebat de povestea acestui "io": "De fapt, chiar asa vorbesc oamenii. 'Eu' pronunta doar indivizii bolnavi de importanta".

Sorin nu avea nevoie de nici o "pila". Scrisul sau, fie si citeva pagini, e o suficienta carte de vizita pentru orice om care se pricepe cit de cit la literatura. Intr-o tara normala, editurile ar fi trebuit sa se bata pentru el ca sa-l publice, criticii, ca sa-l descopere, publicul, sa-l citeasca. Din nefericire, n-a fost deloc asa. Turbez de nervi la gindul ca a trebuit sa moara ca numele lui sa fie pomenit pe scrolul unei televiziuni sau ca sa aiba parte de elogii in presa.

Ne-am mai intilnit de citeva ori, ne-am mai scris. Totdeauna pe fuga. De fiecare data, lasam totul pentru o discutie in tihna, la o bere. Imi amintesc cu ciuda cum incheiam cu vorba mea pacatoasa: "Las', frate, avem o viata inainte". Uite ca el n-a mai avut.

Memoria mea il pastreaza viu pentru mine. Imi place sa cred ca Sorin Stoica a scris suficient pentru pentru a ramine in constiinta noastra. Evident, ar mai fi avut multe de scris, dar despre viata, ca si despre moarte, nu poti niciodata sa spui totul.

Marti, 31 ianuarie 2006

Desi ma tenteaza, n-am de gind sa vorbesc despre japonezul care a murit muscat de un ciine la Bucuresti. Sint doar doua zile de cind s-a intimplat "tragedia", "rusinea" etc. si deja am citit la fel de multe articole despre boschetarul ucigas cite despre matusa lui Nastase. Cind veti citi aceste rinduri, probabil ca toate articolele la tema ar putea fi adunate intr-un volum de o mie de pagini. Totusi, pornind de la aceasta intimplare nefericita, mi-am amintit o discutie cu un prieten de-al meu, purtata imediat dupa Revolutie. Zicea el: "Bai, Romania o sa fie o tara civilizata, cind o sa vedem masini decapotabile pe strada". Uite ca s-a inselat amarnic prietenul meu. Decapotabilele au aparut, civilizatia se lasa asteptata. La rindul meu, va propun citeva teste imbatabile pentru a verifica gradul de civilizatie al romanilor, certificate de propria mea experienta, dupa cum urmeaza:

a) testul pletelor - daca nu suferiti de calvitie, lasati-va plete. Cind observati ca lungimea parului a trecut de umeri, iesiti sa duceti gunoiul. La scara blocului sau in parcul de linga tomberon va exista "gasca de la bloc" si veti fi interpelat cu replici gen "Alooo! Fetita!" sau "Mama, da' ce ciumegi sintem, ce plete misto avem!";

b) testul cu chitara - cumparati-va o chitara, apoi iesiti cu ea pe strada, purtind-o linistit in mina sau atirnata in husa, la spate. De fiecare data - dar absolut de fiecare data - veti observa un disperat care scoate capul pe fereastra masinii si urla la tine cit il tine gura: "Uaiiiiii, chitaristuleeeee!". Ori, mai simplu, apasat, cu obida, iritat de prezenta ta pe strada: "Chitaristuleeeeeeeee! Te bag in ma-ta!";

c) testul controlorului de la SNCFR - luati-va un bilet, cu pret destul de piperat, la Sageata Albastra. Controlorul cursei, dupa ce va composta biletul, va intreba soptit: "Va trebuie? Mi-l puteti da mie la coborire?". Refuzati-l. Enervat, se va duce sa se intinda chinuit pe scaunele incomode ale Sagetii. Cind veti fi aproape de a intra in hipotermie, mergeti la controlor si rugati-l sa deschida, daca se poate, caldura. Veti primi o replica gen: "Ce vrei, uai, nu-ti convine?! Mergi cu avionul!".

Cind nici una dintre aceste situatii nu se va mai intimpla inseamna ca Romania va fi ajuns o tara civilizata.

Miercuri, 15 martie 2006

Cind m-am dus sa-mi cumpar un pachet de tigari si doi covrigi, vinzatoarea de la chiosc mi-a deschis cu greu gemuletul. Era cufundata in lectura. Citea Hegel, Prelegeri de istoria filosofiei. Fara comentarii. Ma gindesc doar ca acum vreo saptamina l-am facut pe bietul Padre "snob" pentru mai putin de-atita. Omul a fost marcat. A cugetat indelung - "a meditat gindind la multe", vorba unei poetese doctor -, drept care mi-a trimis pe mail urmatorul mesaj:

Draga prietene,
Am meditat in ultimele zile la snobilitudinea care ma caracterizeaza si pe care, imi amintesc, ai definit-o foarte bine. Asta e! Prin venele mele curge singele snobil al stramosilor mei... Dar nu stiu daca voi fi vreodata la inaltimea lor, daca, de exemplu, voi lua si eu vreun Snobel pentru creatia mea sau daca nu cumva voi ramine doar un snobody intre atitia altii... Inspirat de succesul tau in cartuunistica, ma gindesc sa incerc macar o parodie in domeniu, de exemplu, un serial Snooby-Doo... Poate asa te voi convinge ca ma simt mai bine in tagma ta, decit in cea a snobletii in care m-a aruncat destinul.

Da, prietene! Oh, ce mult imi lipseste prezenta ta care imi evoca simplitatea si cumintenia taranului nostru (pierduta pentru mine!): snoba de teracota in care trosnesc lemnele, snobii de griu cu care taranul roman isi hraneste animalele dupa ce le snobeste in bataie, povestile si snoabele spuse seara pe prispa casei...
Chiar acum, cind iti scriu aceste rinduri, afara ninge, iar eu imi amintesc, ca un blestem al conditiei mele, cuvintele poetului: Snow, snow, snow ... Ah, si cind ma gindesc ca sportul de iarna preferat este snobordul...
Dar ajunge! Adio.
Te imbratiseaza al tau prieten,
Snobiescki

Noaptea trecuta am citit Jurnalul lui Sorin Stoica. Scrie asa cum joaca Ronaldinho fotbal. Mereu cu un zimbet pe fata, bucuros de jocul in sine, si tocmai de aceea, aproape de fiecare data, da gol. Iti place sa-l vezi fie si cum da pase, cum fenteaza magic, elegant, o neagra realitate, lasindu-te masca. O sa-mi fac tricou cu el. Ma si vad incurajindu-l intr-o virtuala galerie, fie ea si de la Doftana Banesti (echipa de suflet a lui Sorin), urlind din toti plaminii: "Cine nu sare/Cine nu sare/Ori este gabor/ Ori e prost de moare...". Cine nu-l citeste/ Cine nu-l citeste...

Joi, 16 martie 2006

Am uitat sa spun o chestie: hibridul dintre vulpe si sobolan de la serviciu, chuhuahua boschetara care era sa ma muste pe 8 noiembrie 2005 si in multe alte dati anterioare, a reaparut din neant dupa vreo citeva saptamini.

Am inceput si eu sa devin mai tolerant, sa inteleg de ce unii dintre colegii mei il numeau, cu entuziasm, ciine. Dupa ce-am scris in jurnal despre el (o fi vreo legatura?!), am descoperit ca e capabil de o imensa afectiune, de nebanuit pe vremea cind rinjea pofticios la bocancii mei. Pur si simplu sare de bucurie cind ma vede, se izbeste cu capul de picioarele mele, face tumbe etc. La scurt timp a inceput sa-mi faca vizite, la etaj. Urca scarile si ma asteapta la usa, ma insoteste prin cladire, dind dintr-un ciot de coada.

Trebuie sa-l mai imping cu piciorul prin crapaturi, pe sub scari, sa pretind ca nu-l cunosc, cind e vreun om prin preajma, sa nu ma fac de cacao. Se comporta de parca ar fi al meu. Oricum, e cea mai simpatica - si urita in acelasi timp - creatura pe care am vazut-o vreodata. Iti trebuie tupeu, nu gluma, pentru a-ti invinge teama ca, daca il mingii, ai luat de la el ciuma sau lepra. Eu mi-am invins-o. Mi-a devenit cu atit mai simpatic cu cit vorbesc aproape zilnic cu cite o persoana terorizata de muscatura lui. Dar el, saracul, nu e capabil de asa ceva. La cum arata, ar ramine fara dinti, ca albina fara ac, in urma unui atac mai hotarit. De altfel, din acest motiv, cred ca nici nu risca sa manince. Nu-mi vine alta idee de hrana pentru el decit supa cu paiul. Cred ca traieste doar forta cimpului sau bioenergetic, dintr-o aura, cind neagra, cind roz.

Ultima lui victima e prietenul meu Alex Savitescu, care isi preda cursul de jurnalism in cladire. L-am vazut extrem de nervos: "Bai, tu stii javra aia nenorocita de la intrare? Nu stiu ce are cu mine". Las' sa se teama, ca si eu m-am temut.

Luni, 8 mai 2006

La coltul blocului meu e un magazin de jucarii ciudat: "Trei ursuleti". Nu stiu ce-nvirt patronii pe-acolo, dar am rezerve mari ca scot vreun ban din afacere. N-am vazut niciodata un client inauntru. Doar cite o vinzatoare fantomatica. Este una care sta intinsa uneori pe caloriferul din vitrina. M-a si speriat odata. Parea un manechin care s-a miscat brusc.

O explicatie pentru lipsa cumparatorilor ar putea fi faptul ca au lucruri foarte scumpe. Mi-am facut curaj si am trecut pragul celor "Trei ursuleti", pentru a-i lua un cadou nepoatei mele. Un tricou de doua palme costa cit o pereche de blugi pentru mine. Pai, la banii astia, mai bine ii cos eu un tricou nepoatei mele, folosind materialul a doua-trei batiste (are vreo citeva luni; si asa cred ca i-ar iesi prea larg). Pina la urma i-am cumparat o caciula si cred ca meritam sa fiu declarat clientul anului.

Luni, 17 iulie 2006

A cazut o macara. Una care chipurile lucra la o constructie de linga cladirea in care se afla biroul meu. S-a rupt cam de la vreo 3-4 metri inaltime, a blocat o strada laturalnica, prinzind si coltul unei case de peste drum. Au aparut SMURD-ul, niste baieti de la descarcerare, politia si, evident, televiziunile (abia diseara, la stiri, o sa inteleg ce s-a intimplat linga mine!). Pina una alta, din ceea ce vad de la o ferestra din hol, n-a patit nimeni nimic. Un coleg care vine de afara imi zice ca macaragiul tocmai coborise in pauza de masa (acum, ca a avut norocul asta chior, banuiesc ca se deja a luat o masina de ocazie, vreun maxi-taxi, spre manastire). Probabil ca se va alcatui o comisie, va urma o ancheta si va fi pedepsit vreunul dintre muncitorii care, in fata camerelor de filmat, lucreaza de zor - cu un chef de nebanuit in zilele anterioare -, alergind prin ploaie, ca si cum nu s-ar fi intimplat nimic.

Vineri, 1 septembrie 2006

Credeam c-am innebunit.

De cind m-am intors din concediu, imi zanganesc niste clopotei in cap. Zanganesc e mult spus. In fapt, suna suav, odihnitor, imbietor-transcedental. Bine ca nu aud voci! - m-am consolat. Dar daca nu fac ceva - m-am gindit -, pina la voci care sa ma strige din lumea suava a clopoteilor nu mai e mult.

La serviciu e bine. N-aud decit muzica din casti. Pe strada, iar nimic dubios, in afara de senzatia ca sint urmarit de cineva de sus, pe care o am uneori. Problema apare numai acasa (lu' Ralu nu i-am spus ca sa n-o sperii; la o adica, cind e dragoste la mijloc, se poate trai linga un om care aude clopotei, daca acesta nu insista sa-ti povesteasca despre ei).

Alaltaieri, lucrurile s-au agravat. Am inceput sa-i aud si pe-afara. La miezul noptii, am ramas fara tigari pe la jumatatea articolului pe care il scriam pentru "Suplimentul de cultura". Nonstopurile de linga blocul meu sint inchise la ora aia, asa ca m-am dus pina in gara. Am avut noroc, acolo este un nonstop care se inchide pe la unu. Si la iesirea si la intrarea in scara, suav clopoteii sunau. Cum sa-i spun asa ceva lu' Ralu?

Si azi dimineata m-am linistit. Cind sa ies din scara, m-a apucat iar senzatia aia ca ma urmareste cineva de sus. Totodata, am auzit si clopoteii. Am ridicat ochii, hotarit sa-l iau la rost pe ala de sus si am vazut, in balconul alaturat de al meu, atirnind niste tinichele din alea indiene sau chinezesti, tuburi metalice, naiba sa le ea, chestii care se lovesc una de alta ca sa produca o atmosfera misterioasa.

Poftim mister!

Marti, 19 septembrie 2006

M-a stirnit un topic de pe site-ul lui Andrei Gheorghe, "Amintiri din copilaria altora":

Prima zi de scoala pentru Colonelu. Taica-su, colonel pe bune, nu-si pierdea vremea cu patetisme. L-a dus pina la careul din curtea scolii si l-a predat invatatoarei, pe post de suport pentru un buchet de flori. I-a ordonat sa se descurce singur si-a plecat acasa.

O fi fost emotia despartirii sau intilnirea cu atita popor - Colonelu e o tira agorafob si astazi -, nu mai tine minte. Cert e ca l-a taiat brusc o pisare din aia de-ti vine sa-ti innozi picioarele. In clasa, s-a asezat in ultima banca, cu privirea tinta la o margareta (eu i-am zis ca toamna nu prea e anotimpul margaretelor, dar Colonelu o tine pe-a lui). Sub margareta, abecedarul si cartea de mate. A ascultat ca de pe cealalta lume vocea invatatoarei, povestindu-le duios copiilor despre lucrurile minunate pe care le vor invata la scoala.

La un moment dat s-a auzit si el strigat, dar a fost lasat in pace, pentru ca avea deja ochii in lacrimi. Ca sa-si faca de lucru, Colonelu si-a bagat cartile in ghiozdan, l-a pus in spate si a inceput sa framinte intre degete coada margaretei. La prima pauza, s-a dus sageata pe usa. Mai intii, cu ritm de vitezist etiopian, apoi de marsaluitor etiopian - nevoit sa-si tina genunchii lipiti -, ajungind la blocul lui de simplu etiopian. Nu mergea liftul. Si el statea pe la etajul sapte.

Nici nu mai stie cum de-a urcat scarile. A inceput sa bata cu pumnul in usa. Apoi cu margareta. El spune ca-si aminteste precis cum s-a dilatat timpul, cum zburau petalele din margareta, in relanti. Intr-un sfirsit, usa s-a deschis si in cadru a aparut taica-su. Iar Colonelu s-a pisat pe el.

Luni, 16 octombrie 2006

Cancer, frate! Dimineata abia mi-am putut desclesta ochii de bruma. Citeva perechi de pinguini si vreo doi-trei ursi polari au aparut din nou in apartamentul nostru, zgribulind pe sub pat, pe la colturi, in pragul hipotermiei. Mi s-a lipit mina de coada ibricului, cind sa-l pun pe aragaz. Am dezlipit-o cu bricheta. Pina sa fiarba apa de cafea, m-am barbierit frumos cu apa oparita de la robinet, apoi m-am dat cu un rahat de after-shave, numit Mennen. Baietii astia de la Mennen au avut ideea nastrunica de a inventa - pentru confortul sporit al pielii, pentru o senzatie autentica de barbat cool - un after-shave mentolat, cu un puternic efect racoros. Dar pe sticluta nu scrie asta. Sau n-am vazut eu. Daca ar fi scris, oricit de barbat cool mi-as fi dorit sa fiu, as fi sarit peste after-shave.

M-am dat cu el si fata mi-a inghetat pe loc. Noroc ca eram linga buda, pentru ca altfel m-as fi pisat instantaneu pe mine de frig. Nici nu-mi venea sa misc capul, ca sa nu fac curent. Senzatia de cool m-a urmarit pina la serviciu, transformindu-se intr-un tremurici generalizat, pina in virful degetelor de la miini si de la picioare. E tocmai ceea ce-mi lipsea intr-o zi mohorita de luni, cind as fi dispus sa ma angajez si ucigas platit, numai sa nu mai fiu nevoit sa vin la o slujba cu program fix. Sa lucrez cam asa: "Matale imi faci comanda, imi lasi vreo doua zile la dispozitie si n-ai tu treaba. Rezolv eu problema, dar la ora care-mi convine mie. In nici un caz luni dimineata, cind e frig si eu vreau sa mai dorm o ora in plus".

Miercuri, 8 noiembrie 2006

E prea cald ca sa fie bine!

Prin primavara, baietii au darimat centrala cladirii in care am biroul, ferm convinsi ca mai e mult pina la iarna, au ei timp s-o faca la loc. N-au avut. De cind a dat frigul, vin imbracat cu geaca mea pentru inaltimi de peste 2000 de metri, perfect potrivita pentru zapezile de pe Kilimanjaro, dar cam deplasata pentru biroul meu de la etajul unu. Redactez carti cu manusile pe mina. Nu-mi scot gluga de pe cap decit atunci cind mai trece vreun autor sa intrebe in ce stadiu se mai afla cartea lui. Discutam, mai scoatem cite o virgula de locul nepotrivit, mai inlocuim cite un cuvint, mai eliminam din text cite un turture de gheata. De regula, autorul sta pina il ia cu frig. Adica dupa vreo doua pagini.

De citeva zile, s-a oplosit in biroul nostru o mita. De fapt, Manu, colega mea de birou gasit-o la usa si a oplosit-o, dindu-i de mincare. Sincer, n-o inteleg pe mita asta. O fi avind ea mincare moca la noi, dar aici e mai frig decit afara. Singura explicatie este ca se teme de ciinele din tipografie, hibridul dintre vulpe si sobolan (care, apropo, si-a imbogatit palmaresul de muscaturi; cred ca are la activ vreo trei profi, un conf si vreo cinci lectori; am pierdut sirul asistentilor universitari pe care i-a muscat).

La inceput, m-am gindit sa scot coolerul de la calculator, ca poate se incalzeste, dar n-am voie sa-l desigilez. Ne-a imprumutat cineva o aeroterma care topeste, rind pe rind, prizele de la prelungitor. Deocamdata e bine. Mai avem vreo doua prize.

Si totusi e prea cald ca sa fie bine. Am inteles ca la minus cinspe grade nu trebuie sa mai venim la serviciu. Putem lucra acasa. Din pacate, nu s-a ajuns nici macar la minus zece. Stau cu geaca mea de alpinist pe mine, cu manusi si cu gluga pe cap si-s total nemultumit de temperatura din birou. Doar minus cinci grade?! Asta-i frig?!

Joi, 7 decembrie 2006

Azi m-am cam electrocutat cu fierbatorul. Ce bungee-jumping, ce sarituri cu pararasuta, ce roller-coaster? Daca vrei adrenalina, bagi degetele in priza. Sau fierbatorul. Sa vezi cum te bucuri pe urma de viata. M-am infierbintat de nici nu mi-a mai trebuit cafea. Cert e ca de-acum stiu cum sa ma incalzesc pina se termina de reparat centrala.

Saptamina trecuta am fost la doua festivaluri de film din Spania, in Gijon si in Bilbao . Frumos, placut, nimic de zis, dar tot mai bine e acasa. A fost pentru prima data cind la intoarcere, pe Otopeni, am resimtit pina si Bucurestiul ca fiind acasa. Imi venea sa imbratisez oamenii pe strada. Singurul motiv pentru care as mai fi ramas ar fi fost soarele spaniol. Dar trece ea si iarna asta.

2007 / 2006 / 2005 / 2004 / 2003

Simbata, 27 ianuarie 2007

Azi am incheiat negocierile cu Dudu, un tip care imi hacuise siteul. Intelegerea noastra suna cam asa: el ma lasa in pace sa-mi vad de ale mele pe-aici, cu conditia sa-i postez din cind in cind unele filmulete facute de el. E ok. Nu-l mai intereseaza literatura mea, iar mie oricum imi place filmul. Asadar ii patrez primul lui filmulet (mai jos) si imi vad linistit de siteul meu, caruia i-am actualizat toate sectiunile.

Duminica, 28 ianuarie 2007

Urasc sa ma trezesc cu noaptea in cap. Nici nu mai tin minte cind am avut - daca a fost vreodata cazul! - o dimineata in care sa deschid ochii cu bucurie. Dar sa fiu trezit la sase dimineata, dupa ce m-am culcat la patru, si sa mai fiu si bucuros e greu de inchipuit. Ei bine, s-a intimplat. M-a sunat Radu Jude, taman de la Rotterdam, sa-mi spuna ca filmul nostru, "Lampa cu caciula", a fost premiat la Sundance, unul dintre cele mai prestigioase festivaluri de film din lume, general recunoscut ca cel mai bazat din Statele Unite. Eu unul eram bucuros ca fusese primul film romanesc ever selectat acolo, dintre 4400 de scurtmetraje din intreaga lume. Dar sa cistige premiul juriului la sectiunea de scurtmetraj international nici un mistic-optimist ca mine n-a fost in stare.

In fine, acum consider ca am razbunat definitiv zecile de drumuri pe care le-am facut impreuna cu tata, carind televizorul la reparat. Si, la o adica, indiferent daca voi reusi sau nu sa mai scriu un scenariu misto de film, o sa pot lauda toata viata - ca Al Bundy, care a dat patru touch-down-uri intr-un singur meci - ca am facut unul de premiu la Sundance.

Luni, 29 ianuarie 2007

Azi am cistigat primii bani adevarati, cinstiti, platiti in euro, pe literatura. Nu-i cine stie ce avere, dar e prima data cind n-am motive sa ma simt umilit ca scriitor roman. O editura franceza a platit pentru copyright-ul de la Trimisul nostru special tot atit de mult cit plateste o editura romaneasca pentru copyright-ul unui scriitor occidental bun. Deci is multumit. Brusc, ma simt mai european.

In Suplimentul... de simbata am povestit faza urmatoare: "o cersetoare de cartier, suna pe la usi, inainte de Craciun, pentru a capata ceva de mincare. Mama prietenului meu ii deschide, ca o cunostea, o invita pe hol si o roaga sa astepte, pina sa-i aduca un pachet din bucatarie. Cersetoarea intreaba daca poate sa mearga la baie. Primeste incuviintarea. Intra acolo si nu mai iese. Nici dupa vreo cinci-zece minute. Cum e si firesc, stapina casei a crezut ca femeia patise ceva, ca o fi cazut, ca o fi murit in baie. A batut la usa si, cum n-a primit nici un raspuns, a intrat peste ea. Isi facuse griji degeaba: cersetoarea se spala pe cap". Azi m-a oprit un cunoscut pe strada si m-a intrebat daca eu am mai "inflorit" povestea, ca nevasta-sa nu prea poate sa creada una ca asta. A trebuit sa ma jur pe cuvintul de onoare ca n-am "inflorit".

Realizez ca am eu ce am cu cersetorii si aurolacii... Vineri, in trenul Bucuresti-Iasi, unul care se tira pe jos a deschis usa compartimentului si s-a rugat sa-l credem "pe cuvint de onoare" ca-i orfan (Teodorovici poate depune marturie). Joi, cu o zi inainte, in Piata Rosetti din Bucuresti, m-a abordat o cersetoare tocmai cind primeam restul de la un chiosc de ziare. Am refuzat-o politicos. Eu nu dau bani cersetorilor necunoscuti si, in orice caz, doar alor mei, din Iasi ! S-a retras linistita si a inceput sa completeze integrame, intr-o revistuica pe care o tinea pe palma. Cred ca era atit de saraca incit nu-si permitea sa piarda vremea pina la aparitia urmatorului client de la chiosc.

Vineri, 2 februarie 2007

Aseara am fost la crisma. Ma rog, un bar, o cafenea, ceva de genul asta, in care n-am mai apucat sa calc de mult . O chestie in care stiam ca au vin fiert misto. Totul era neschimbat, numai ca adaugasera, conform noilor norme europene, o sala pentru nefumatori. In sala rezervata fumatorilor, ca sa prinzi un scaun liber, trebuia fie sa dai palme, fie sa astepti cuminte in picioare, sa ochesti pe unul care da semne ca vrea sa dispara din peisaj. In sala de nefumatori, batea vintul. Nimeni, nici bunica... Noii veniti aruncau o privire dezinteresata spre sala goala, apoi intrau la fumatori, sa dea palme sau sa astepte in picioare.

Joi, 8 februarie 2007

Mi-am fixat o intilnire in fata Bibliotecii Centrale, la trecerea de pietoni. Musai sa ma duc dupa om, ca nu stia cum sa ajunga la mine la birou. Apoi noi avem la intrare ciinele ala mic, urit si rau si nu vroiam sa pateasca persoana in cauza vreun necaz. In fine, ma postez in intersectie, linga stilpul de la semafor, si scot o tigara. Trece un nene si-mi cere si el o tigara. Ii dau, ca era amarit. Apoi mai vine un nene amarit, cu o foaie A4 in mina, pe care o tinea strins la piept, si ma intreaba daca nu stiu unde s-a mutat Oficiul Fortelor de Munca. Ii zic, de ce sa nu-i zic? Ba chiar i-am explicat in detaliu. La inceput nu pricepea, n-avea nici un reper. Noroc ca mi-a dat prin cap ca nu mai fusese de mult prin Iasi. "Da' unde era bazarul pe vremea lui Ceausescu, stiti?". I s-a luminat fata. "E alaturi!", i-am spus.

Cunostinta mea intirzia sa apara. De-o parte si de alta a trecerii de pietoni - foiala. Oameni grabiti isi incrucisau drumul cu masini la fel de grabite, in functie de culoarea semaforului. Doar eu aveam o pozitie oarecum fixa la rascruce de masini si de oameni. Am avut brusc impresia ca doua persoane de culoare - un tip si o tipa - se tot holbeaza la mine. Patrulau pe o distanta de vreo 20 de metri, stinga-dreapta, si din cind in cind se uitau insistent la mine. Raminind locului de fiecare data cind se facea verde, paream probabil la fel de ciudat precum imi pareau si ei mie, patrulind prin preajma. "Or fi vrind si ei o tigara", mi-am zis. "Poate chiar doua". Dar ei nu aratau deloc amariti, asa m-am gindit sa le spun ca nu fumez. Dar daca m-au vazut mai devreme nu doar fumind, ci si dind o tigara? Adica stau in intersectie, dau tigari si informatii la trecatori, iar pe ei pur si simplu ii refuz? Daca ma acuza ca-s rasist? "Bine, domnule, le dau si lor doua tigari, daca imi cer", mi-am zis. Si m-am intors cu spatele.

Apoi vad alti ciudati care nu treceau la culoarea verde: doi copii, cu ghiozdane in spate, erau prinsi cu o mina de stilpul semaforului si se invirteau in jurul lui. "Oameni fara griji, fara treaba!", m-am gindit. Ridic ochii, largesc cadrul, si-mi dau seama ca cei doi scolari nu se invirteau de nebuni la semafor. Erau filmati de un cameraman de la TVR Iasi. Il cunosteam, ca ma filmase de mai multe ori si pe mine, dar niciodata pe post de fiinta din decor, cum se intimpla acum. A mutat camera de pe cei doi copii si a indreptat-o spre mine ca pe o teava de pusca. M-a nimerit. Prea tirziu sa ma mai feresc. Si fara rost, as zice. Cred ca am aparut in reportajul despre cei doi plozi (pe care tocmai il realiza TVR-ul) la fel de des ca si stilpul de la semafor. As fi vrut sa dispar din cadru, dar cum sa plec daca fix acolo imi dadusem intilnire? In ciuda faptului ca m-am indepartat cit am putut, am fost nevoit sa mai asist la filmari, am suportat chiar si niste prim-planuri, pe linga privirile celor doua persoane de culoare. Probabil ca, de fapt, nu vroiau tigari, ci le stirnisem invidia: prea ma dadeam in spectacol la televizor.

Miercuri, 13 iunie 2007

M-am tot codit sa mai scriu la jurnal pentru ca aveam prea multe de scris, de povestit. Gindul ca nu-mi pot permite sa stau pentru asta citeva ceasuri la calculator ma bloca ori de cite ori ma asezam in fata foii albe. O prostie. Asa nu mai apuc sa scriu nimic. Rezum pe scurt ce-am facut intre timp si trec mai departe (eventual o sa revin pe parcurs):

- am parasit si punctul de lucru de la Editura Universitatii "Alexandru Ioan Cuza". Sint free-lancer - in varianta optimista, somer - in cea pesimista. Depinde cum vrei sa vezi lucrurile. Am ajuns la un moment in care perspectiva unui serviciu cu prezenta obligatorie, mort-copt, luni dimineata (& celelalte dimineti) ma face sa exclam: "I 'm too old for this shit!". Sper sa supravietuiesc si asa;

- am fost la Lisabona, Leipzig, Zurich, Basel, Berna, Viena, Timisoara. Frumos!;

- am scris contracronometru, intr-o saptamina, un scenariu de lung metraj dupa Trimisul nostru special, pentru un superconcurs din SUA. Am pierdut concursul, da' macar am incercat. Ori, si mai bine, am cistigat un scenariu pentru care urmeaza sa ma bat ca sa-l realizez.

- am inceput sa scriu la o noua carte;

- acum doua zile am inceput scoala de soferi. Am caietel si pix, ma prezint constiincios la toate orele si scriu cite trei ceasuri dupa dictare. Ma simt de parca m-as fi intors in liceu.

Cam atit, pe scurt. Dar sa spun ce m-a adus din nou in fata foii albe:

Aseara, emisiunea lui Turcescu a fost intrerupta de o stire despre un copil cazut intr-un put de noua metri. Vreo 50 de oameni se chinuiau sa-l scoata, sapind o groapa paralela. Imaginile alea ramase live, intr-o fereastra, alaturi de Turcescu si Hurezeanu care dezbateau politica externa m-au facut sa-mi fie inca o data greata de nesimtirea lumii in care traim. Nici n-am mai putut sa ma mai uit. Am mai vazut pina pe la unu noaptea frinturi de reportaje in care se anunta ca pustiul din put nu mai da semne de viata. M-am rugat pentru el, dar am fost convins ca a murit.

Miercuri, 20 iunie 2007

Grea scoala asta de soferi. Ieri am terminat legislatia si azi am avut prima testare. Is lemn, tataie! Abia am adunat 17 puncte. Cind mi-a dat chestionarul corectat, instructorul m-a privit ca pe-o rima, ca pe-un baietas din ala care n-a facut altceva decit sa-i confirme impresia lasata din prima, cind s-a asezat pe ultimul rind din spate: "N-ai o treaba cu cartea, loaza!".

Dar ceva tot am invatat de la orele astea de teorie. De exemplu, am inteles ca legislatia rutiera de la noi e facuta in asa fel incit, practic, nici macar o maicuta posesoare de permis auto - oricit o fi ea de neprihanita - n-o poate respecta. E suficient sa stai zece minute intr-o intersectie ca sa observi cinspe contraventii si patru infractiuni. Dar, teoretic, se poate invata. Dovada ca au luat permis toti nebunii pe care-i poti intilni in trafic. Totul e sa fii dispus la toceala, sa uiti de logica cu care te-a inzestrat mama ta ori uzul ratiunii si sa patrunzi in lumea minunata, tainica, a judecatii de politai, exprimata intr-o spectaculoasa limba de lemn.

Nici nu ma gindesc ca inca nu m-am asezat vreodata pe scaunul soferului. Sper ca la momentul cind ma voi urca la volan sa-l descopar pe Barichello din mine.

Gata-i, nu mai merge. Trebuie sa ma pun cu burta pe carte.

Miercuri, 27 iunie 2007

Am condus masina! Bine, doar intr-o parcare din zona industriala, de unde fugeau din calea mea, ca potirnichile, copiii cu biciclete si femeile cu bebelusi in carucioare, dar important e ca am condus. Adica am apasat eu singur ambreiajul, am bagat in viteza, am deschis motorul si am accelerat - nu mai stiu in ce ordine, ca eram un pic emotionat si putin baut (eu l-am avertizat pe instructor ca am tras o bere in timp ce imi smulgeam parul din cap cu legislatia, dar el mi-a spus ca n-are-a face).

Masina - un jaf de Cielo - totusi a pornit. Mai intii am mers ca OZN-ul, apoi hai sa zic ca am reusit sa tin cit de cit o linie dreapta. Instructorul - un mustacios de treaba - m-a asigurat ca asa-i prima data si ca, in scurt timp, o sa invat s-o stapinesc. Mira-m-as. Cel mai mult ma enerveaza pedala de acceleratie. Daca-ti scapa ceva mai apasat talpa piciorului pe ea, pleci de pe loc din pusca, ca-n desenele animate.

Luni, 9 iulie 2007

Vineri dimineata am coborit sa-mi cumpar tigari si m-am intilnit doamna Felicia, mama lui Bris. N-o vazusem de mai bine de jumatate de an in carne si oase, in schimb, timp de citeva luni m-am uitat la ea si la Bris, aproape zilnic, la televizor, in cadrul unui show matrimonial, numit "Nora pentru mama". Am avut o senzatie oarecum ciudata. Daca pe Bris mi-l puteam inchipui de la un moment dat si incercind sa candideze la presedintia tarii, pe ea n-as fi crezut-o in stare sa mearga la o astfel de emisiune.

A ramas asa cum o stiu de prin clasa a unspea - vioaie, pontoasa, intepata, vorbareata, tipul profei de romana rea la note si buna la suflet -, desi au mai trecut ceva ani intre timp, desi acum e cumva vedeta. Cica atunci cind iese in oras opresc masinile linga ea pe strada, scoate capul cite un total necunoscut si o striga pe nume. La piata, se face coada in jurul ei. Vecinii de peste drum, desi o abia o recunosteau inainte de show, au asteptat-o cu flori, masa si tot tacimul, la intoarcere. Astea-s avantajele aparitiei pe "sticla". Poate si dezavantajele - de la o vreme, sigur incepe sa te enerveze sa fii strigat de-aiurea sau sa vezi oameni disperati sa schimbe citeva vorbe cu tine pentru ca te-au vazut la televizor.

Domna Felicia a scris o carte despre experienta de show (alta supriza; Bris stiu ca scrisese una dupa ce s-a intors din America, dar pe ea, din nou, nu mi-o puteam inchipui cu asemenea preocupari). Am intrebat-o, in gluma, de ce nu-si face si blog, daca tot a intrat in show-biz. In citeva ceasuri, a aparut si blogul. Ma uit acum pe el (http://feliciabris.wordpress.com) si vad ca s-a declansat o adevarat nebunie. Au mai multe comentarii si intrebari decit apar pe blogul lui Adrian Nastase. Iar pe ei nu-i prea injura lumea. Sint tentat sa-i sun pe doamna Felicia si pe Bris si sa le propun sa-si faca un partid "Nora pentru mama". Dar mai bine nu. Exista riscul sa-i pierd prin toamna in Parlamentul European.

Marti, 28 august 2007

Cinci mii de lei - atit costa o rima in Delta la Sfintu Gheorghe. Pai, la banii astia, cred ca rimele cu pricina erau personalizate, aveau fiecare cite un nume tatuat pe coada. La banii astia, as avea pretentia ca rima sa aiba oaresce relatii cu anumiti pesti barosani din balta, sa negocieze cu ei, sa-i abureasca, sa-i atraga fix in undita mea. Imi si inchipui o posibila intilnire...

Mi-o si inchipui tremurind de spaima in apa, privind cu disperare la pluta, intrebindu-se daca, in caz de ceva, am s-o scap... Tocmai apare un pestan... Da neglijent din aripi, trece pe linga ea, adulmeca apa si se intoarce... Tan-taniaaa!... Pestele fluiera golaneste: "Oooo, da' ce frumusete avem noi aici! Singurica, singurica?!"... Rima, timida: "Singurica, domnu' peste!"... "Da' cine esti tu, bunaciune? Te cunosc de undeva?", intreaba el... "Posibil, sint o rima de cinci mii de lei", sperind sa-l impresioneze. "Ciiit? Ai zis cinci mii de lei?! Incredibil! De cind ma stiu - sa tot fie vreo trei ani - n-am auzit asa ceva! Neam de neamul meu n-a intilnit o rima de cinci mii de lei"... "Asa merge azi lumea de pe uscat, astea-s regulile pietei. Cererea stabileste pretul ofertei", ii explica rima. "Apoi, eu unul nu pot intelege o asa lume. Nu vreau s-o cunosc. Scuza-ma, te-as minca, dar la cite parale faci, ma demoralizezi, ma distrugi psihic. Hai pa!"...

Si oricum, daca ar fi intrat in posesia unei asemenea rime valoroase, cred ca as fi stat de vorba cu ea, ne-am fi imprietenit si n-as mai fi avut inima s-o agat si cirlig si s-o trimit in apele tulburi ale Dunarii, prada pentru cine stie ce nenorocit de peste care sa-i curme, din prostie, viata inainte de vreme. O rima de cinci mii de lei merita sa moara de batrinete.

Miercuri, 5 septembrie 2007

M-a prins dimineata scriind un articol despre Romania post-revolutionara pentru un ziar din Germania. Dupa ce m-am injurat zile intregi pentru prostia de a-mi asuma o asa responsabilitate (vad fetele eventualilor cititori circotasi - atit romani, cit si germani - care au ei o teorie prescisa, de neschimbat, despre Romania), dupa ce ca nu stiam cum si cu ce sa incep, am terminat avind sentimentul ca as vrea sa spun mai multe. In fine, am stat destul de concentrat citeva ore bune, incit sa uit de recenta drama a vietii mele: am picat examenul de la scoala de soferi. Dar macar l-am picat spectaculos, adunind 42 de puncte de penalizare in 300 de metri (erau suficiente 21 de puncte, ceea ce inseamna ca am picat dupa vreo 10 metri de condus)...

Dupa prima sedinta de conducere, am zis ca-i o banalitate. Tre' sa fii prost ca sa nu-ti iei carnetul. Apoi am vazut ca nu-i chiar asa de banal sa frinezi brusc in fata pietonilor zabauci care-ti rasar din tufisuri si travereseaza in fuga (eventual le crapa inima de spaima si ramin inmarmuriti, cu ochii ca niste faruri holbate la tine), ca nu-ti vine tocmai la indemina sa raspunzi la/ sa pui intrebari gen: "Un' te bagi, ba, vaca?! Nu te uiti?!" si pe urma sa te cocosesti la ala, prin parbriz, cu levierul sau cu bita de base-ball. Pe la sedinta a zecea, dupa ce-am ucis cu cu singe rece motorul, de vreo cinspe ori, intr-un ambuteiaj, am inceput sa am unele indoieli ca o sa iau carnetul. Dupa ultimele trei sedinte: "Shumacher, tata! Sa iau eu sala, ca n-am probleme la strada!"... Parcari in rampa cu spatele, intersectii naspa, schimbat viteze cu lejeritate de maestru. M-am surprins - si pe mine, si pe instructor - cit de bine conduc.

Si-am luat sala. Nu fara emotii. Tremura pancreasu-n mine cind descifram chestionarul ala care, din cauza miilor de miini prin care umblase, arata ca un jaf de manuscris descoperit parca pe plaja de la Marea Moarta. Greu de inchipuit prin ce chinuri am trecut analizind o pozuca din care reiesea clar ca-i acces interzis, insa te punea in mare dilema sa recunosti daca banda rosie taie o motocicleta sau un moped. Am pariat pe motocicleta, desi n-as fi bagat mina in foc ca desenul poate sugera bine mersi si un moped...

..........................!!! continuarea povestii, in numarul din noiembrie al revistei Esquire, careia i-am acordat exclusivitatea pe text pentru citeva luni, apoi il pun la loc aici!!! ................................................

Joi, 11 octombrie 2007

Cred ca de-acum trebuie sa ma tin de scris, de cintat la chitara, la frunza, la orice, ca nu m-a facut mama cu noroc sa iau carnetul de sofer nici macar dintr-a doua incercare. Am cazut din nou la strada.

Daca prima data nu-mi dadeam nici eu nota de trecere la cit de varza am fost, azi chiar m-am surprins si pe mine cit de bine am condus - parcari meseriase, nu tu motor oprit in trafic (specialitatea mea), nu tu tremurici al piciorului pe ambreiaj. Atit doar: chiar inainte de a reveni la locul unde ma si vedeam fericitul posesor al unui permis, am apreciat ca am suficient timp sa traversez o intersectie, trecind "la mustata" prin fata unei masini care avea prioritate (cum, de altfel, face orice sofer din viata reala). Am avut timp, n-am cauzat nici o problema "prioritarului" (n-a trebuit sa frineze, sa reduca viteza etc., vazindu-si linistit de drum), numai ca examinatorul a considerat, dupa manual, ca "i-am luat fata" aluia prea din scurt. M-a picat pe motiv de neacordare a prioritatii, dupa ce mi-a spus prieteneste ca, daca eram atent inca 10 secunde, imi dadea carnetul. In fine, incep sa ma indoiesc ca exista un Dumnezeu al oamenilor cu inima de sofer.

Baietii de la revista Esquire s-au oferit sa publice povestea mea despre cum am cazut prima data la scoala de soferi... Daca o tin tot asa cu examenele, ma tem ca o sa fie nevoiti sa-mi de-a o rubrica permanenta.

Joi, 29 noiembrie 2007

Sincer, si oarecum patetic, trebuie sa recunosc ca am ajuns la un soi de scirba fata de scris. Scirba de tastatura calculatorului, de foia alba din fata, de orice rind in plus, de orice fraza care ma face sa deschid word-count-ul si sa vad daca mi-a iesit numarul de semne pentru a rasufla linistit ca m-am apropiat de sfirsitul articolului, al scenariului etc., la dead-line.

Cind iau legatura cu o persoana (si-s din ce in ce mai multe!) pe care o suspectez ca mi-ar putea solicita "un text" - fie acesta chiar si un banal e-mail, imi vine sa-i urlu, preventiv, in fata, precum Moromete cind au venit sa-i ia foncirea: "N-am, ba! De unde sa va dau, daca n-am ? N-am!". In ultima vreme, am inceput sa-mi incalc chiar si principiul pe care l-am respectat ani de zile - acela de a raspunde totdeauna tuturor persoanelor (ne)cunoscute care imi scriu pe mail.

Am capatat o stare de paranoia, senzatia ca sint victima unei "hartuiri textuale" (ca sa nu mai zic ca imi vine sa calc in picioare mobilul care-mi suna, in unele zile, mai des decit cel de la biroul de informatii al Garii de Nord).

Am inceput acest jurnal mai degraba ca un autist pasionat de scris decit ca un obsedat de trafic, de glorie. N-am raspuns - si nici n-am vrut neaparat sa mi se raspunda, sa fiu comentat - aici. Fac o exeptie si tin sa-i anunt pe cei care-mi transmit mesaje de genul "de ce mai ai acest jurnal, daca nu-l actulizezi precum adevaratii bloggeri?" ca n-am scris niciodata ca sa fiu blogger, ca "sa se rida"/ sa plinga/ sa ma laude/sa ma injure eventualii cititori. Totdeauna am facut-o de placere, cind am avut timp - iar acesta e un principiu pe care n-am sa-l incalc niciodata (in paranteza fie spus, il provoc pe orice blogger impatimit sa-mi arate un blog-jurnal in limba romana care sa fie inceput inainte de al meu - 15 ianuarie 2003). Ii invit pe toti cititorii nemultumiti de mine sa-i citeasca pe Elena Udrea si Adrian Nastase (plus zecile de mii de bloggeri adevarati), care actualizeaza zilnic.

E cinci dimineata si abia mi-am terminat, in ultima clipa, articolul pentru "Supliment...", cu senzatia ca l-am scos din fund, nu din inima. Si, cu aceasta confesiune, am terminat-o cu "morocanosenia".

Duminica, 2 decembrie 2007

Trebuie sa spun ca magazinul de jucarii de la coltului blocului meu, "Trei ursuleti", a dat, in sfirsit, faliment. Cum am mai zis, imi parea extrem de ciudat. Nu vedeam niciodata vreun client inautru, nici macar vreun copil ratacit care sa se holbeze, cu o acadea in mina, la jucariile extrem de scumpe din vitrina.

Intre timp, in locul lui a aparut un magazin de scutere si motociclete. De-atunci, de dimineata si pina seara, sint cel putin doi-trei "copii" - mare parte, trecuti de 20 de ani -, care stau inmarmuriti, cu ochii in vitrina. N-au nici ei cite o acadea in mina, dar absolut toti saliveaza. Aproape ca te astepti ca dintr-o secunda in alta sa se trinteasca in fund, sa dea din picioare si sa urle: "O vreau, o vreau!".

Trebuie sa stii ce fel de jucarii vinzi sau, mai bine zis, oamenii mari sint mai dispusi decit copiii sa-si cheltuie banii pe jucarii scumpe.

Joi, 13 decembrie 2007

Luni am fost acasa, la parinti, si m-am intors asa, cu un fel de lesin existential. Mi-a murit un ciine. Mi-a povestit tata cum l-a ingropat, pe ascuns (la tara nu prea se ingroapa ciinii, de obicei sint aruncati la girla; l-a intrebat un vecin ce trebaluieste pe-acolo si tata i-a raspuns: "Nimic, mai curat locul asta de ierburi"), in fundul gradinii, pe locul unde a fost odata casa bunica-mii.

Aveam doi ciini. Pe unul, care traieste, nu-mi amitesc in clipa de fata cum il cheama (alta chestie de lesin existential). Pe asta mort il chema Traistuta. Tin minte cum ni l-a adus cineva ca sa scape de el, intr-o sacosa, laudindu-l ca-i ciobanesc autentic. Mama a ris si mi-a spus uitindu-se a paguba la el, dupa ce l-am luat: "Asta nu-i ciobanesc cum nu-s eu popa. Sa vezi ce traistar iese din el!" ("traistarul" fiind un ciine fara capatii, un fel de boschetar de la tara, care traieste lipsit de stapin, furind traista cu mincare a oamenilor care muncesc la cimp). Atunci i-am pus numele Traistuta, ca era mic. Traistar n-a ajuns niciodata.

Daca e sa fiu sincer, lesinul nu e neaparat din cauza mortii lui Traistuta. Nu-s genul care sa-si boceasca porcusorul de Guineea, pestisorul gasit cu burta in sus in acvariu si nici macar un ciine cu care obisnuia sa se joace si sa vorbeasca, un ciine care iti recunoaste vocea de la distanta, pe un intuneric ca smoala, si-ti sare fericit in brate, chiar daca nu te-a vazut de un an de zile. Nu, pur si simplu, mi-am dat seama de intrebarea mea idiota, cind mi-a spus mama ca a murit: "Da ' cine l-a otravit?". "Pai, mama, nu l-a otravit nimeni. Avea peste cincisprezece ani. A murit de batrinete. De vreo luna nici nu mai minca nimic, tremura pe picioare, parca iti cerea sa-i dai un par in cap, ca sa-l scapi de chinuri". Mie mi se parea ca-l avem de maximum cinci ani. In realitate, cred ca eram la liceu cind l-am adoptat.

De bocit, am bocit doar cind mi-a murit primul meu ciine, Haiduc, pe care l-am avut in copilarie. Si el a murit fix la fel, refuzind sa mai manince, tremurind pe picioare, cerindu-ti parca sa-i dai un par in cap, ca sa-l scapi de chinuri. Acum am doar un fel de lesin existential.

2008 2007 / 2006 / 2005 / 2004 / 2003

Joi, 17 ianuarie 2008

Am descoperit pe la zece seara ca n-am zahar pentru cafea. Nu ma-mpac deloc cu genul sugar-free, dar la nonstop-ul din gara nu ma duc la ora asta nici mort. Poate doar pentru tigari. Insa de-astea am. As bea si cucuta fara zahar decit sa-mi misc acum fundul pina acolo.

Cind scuturam a paguba punga goala, am intrebat-o pe pe Ralu: "N-avem si noi un vecin de la care sa imprumutam o lingura de zahar?". Evident, am apelat la socri, cu care stam la acelasi etaj, usa in usa, dar alta-i povestea: Ne-am dat seama ca, in afara de parinti, nu cunoastem nici un vecin din scara asta mare, de zece etaje. Si ne-am mutat de ceva anisori aici. Nici macar Ralu, care a copilarit in bloc, nu se mai intilneste cu cineva cunoscut.

Eu imi amintesc din copilaria ca nu prea cred sa fi existat batatura sau casa prin sat (si Doroscani-ul meu e destul de marisor) prin care sa nu fi calcat. Cu varii motive: schimb de saminta de flori, de rasaduri, prins de ploaie cind ma intorceam de la cimp, cumparat lemne, stat de vorba, batut mingea cu vreun tovaras. De vecini, nici nu mai zic. Stiam cu exactitate si locul in care isi fac rindunele cuib. Daca le-as avea cu pictura, as putea reconstitui cu destula fidelitate interiorele a zeci de case de atunci: toalele de pe jos, carpetele de pe perete, mobilier, televizor, radio, icoane, poze de nunta (de fapt, multe dintre ele niste tablouri cu rama de aluminiu, desenate "ca-n realitate" de nu stiu ce mester portretist pe care nu l-am mai prins).

Si mai bine imi amintesc povesti pentru citeva sute de sezatori despre fiecare vecin in parte, fie el copil, barbat, femeie, ciine, cal, porc sau drac de gaina motata care sare gardul si ne maninca stratul de flori. As putea categorisi povestile pe grade rudenie, pe betii, pe batai, pe sinucideri, pe chefuri, pe nunti si inmormintari, pe relatii de cuplu, pe legaturi mai mult sau mai putin bolnavicioase etc. Cum sezatorile s-au cam dus, i le mai povestesc lu' Ralu sau prietenilor. Pe unele le scriu si-ncerc sa le adun intr-o carte. Da-n scris parca n-are acelasi farmec. Nu poti da din miini, nu poti imita vocile care iti suna in cap, nu vezi pe fetele celor carora le povestesti placerea sau plictiseala.

Greu sa-l descrii pe Arbiru, care povesteste cum dorme el la perete. Dincolo de perete, afara, e legata scroafa. Greu sa arat indignarea de pe fata omului, cind, la cutremurul din '77, s-a trezit buimac si a inceput sa urle: "Haat! Hat! Mincate-ar lupchii!" - crezind ca se scarpina scroafa de perete. Cine de pe lumea asta se mai poate lauda ca i-a strigat "hat! mincate-ar lupchii!" unui cutremur de 7 grade? Sau ce pot spune, fara sa cad in banc, despre ciinele lui Arbiru, care venea la el intins, fara sa se implice in conflicte conjuncturale cu alte javre, pina la cimp, trimis in misiune cu un bilet legat de git pe care scria: "Vino acasa ca-i gata mincarea"?... Ma rog, incet-incet, incerc...

Spune mult despre relatia cu vecinii nostri faptul ca de prin optzeci si ceva noi nici nu avem cheie la casa. Prin optzeci si ceva inca aveam. Am incuiat frumos si am plecat impreuna cu parintii la bunicii din partea mamei. Cind ne-am intors dupa doua zile, am gasit broasca rupta si usa intredeschisa, tinuta asa de un scaun. Am dat scaunul deoparte si am intrat ca Alice in Tara Minunilor. Nu parea ca lipseste nimic. In schimb, patul arata ca si cum cineva tocmai a sarit din asternuturi si ar fi rupt-o la fuga. Iese mama afara si trece o vecina, care o intreba sec: "Ce mai faci?". "Ce sa fac - zice mama. Uite cred ca mi-a spart cineva casa". "Aaaa... Acum ai aflat? Stai linistita, n-au fosti hotii. A fost Maria lu' Lupescu. Iar au apucat-o nabadaile".

Ciudat om mai era Maria asta lu' Lupescu. Rar femeie mai gospodina ca ea. Chiar imi amintesc ca facea niste placinte grozave. Linistita, la locul ei. Isi vedea de treaba, aveai cu cine discuta la gard, de la cine imprumuta o lingura de zahar. In general, nu iesea din vorba barbatului. Atit doar, ca o data la doi-trei ani, fara de veste, spargea lacatul de la magazia in care tinea barbat'su butoiul cu vin, se imbata lemn, lua toti banii din casa si pleca in lume. De obicei, lumea ei insemna ruta Iasi-Pascani si garile dintre aceste orase, pe unde isi cheltuia banii pe bautura, apoi cersea cu baticul pe ochi, spunind ca-i vai de capul ei, nenorocita, are un baiat care si-a prins mina la strung si trebuie operat. Stiu ritualul, de fiecare data facea la fel. Venea veste despre ea de la cite vreu navetist, care inainte de ajunge acasa trecea pe la Lupescu si-l tinea la curent: "Azi am vazut-o in gara la Pascani... Azi, la Budai...". Lupescu nu se pierdea cu firea, ba chiar se comporta firesc, spunindu-ne si noua ce-a mai auzit de femeie. Isi vedea linistit de carul lui cu boi, de munca (era un om extrem de harnic, graitor fiind faptul, de exemplu, ca se trezea noaptea si sapa in gradina, cu lampionul de la car). In cele mai multe cazuri, cind nu mai reusea sa scoate bani de bautura, Maria se intorcea singura acasa. Lupescu ii tragea o mama de bataie, cu biciul, pe care femeia lui o primea ca pe un fel de indulgenta, straduindu-se sa nu tipe in gura mare, ca nu cumva s-o auda vecinii si sa se faca de ris in sat. Si apoi, pentru urmatorii doi-trei ani, lucrurile isi intrau pe fagasul lor firesc.

De unde sa stim noi cind am plecat de-acasa ca tocmai se implinisera doi-trei ani de cind Maria lu' Lupescu nu mai fugise in lume? Si, de fapt, nici nu mai ajunsese in lume. Sparsese lacatul, luase banii, dar bautura a lovit-o repede, n-a mai avut putere decit sa sara gardul, sa ne sparga noua brosca si sa-si petreaca un week-end de vis, stiindu-ne plecati. De vis, doar in privinta cazarii si a bauturii, punind pe drojdie o damigeana de vreo douascinci de litri de vin, pe care ai mei o plasasera in "camera de dincolo", ca sa nu inghete in beci. Cu mincarea, Maria n-a nimerit-o. N-a gasit mai nimic acatarii, de gatit nu cred ca avea chef, asa ca a trebuit sa se multumeasca cu un borcan de magiun. Dupa ce a terminat vinul si magiunul, si-a dat probabil seama ca trebuie sa ne intoarcem acasa si nu stiu de ce n-a mai vrut de lume, preferind sa treaca direct la biciul lu' Lupescu.

In fine, mama si tata se bagau unul pe altul la inaintare care sa se duca sa faca scandal. Am inceput sa facem basca de ceea ce ni se intimpla. Ne-a scos din incurcatura insusi Lupescu, care a intrat pe usa, cu clanta pe care o rupsese nevasta-sa in mina, s-a asezat in genunchi in fata icoanei, si-a facut citeva cruci, s-a intors intre mama si i-a spus lu' tata: "Nu ma nenoroci, Pavele! Nu te duce sa spui la militie!". Mama s-a apropiat de Lupescu si i-a dat un scaun. Au urmat momente bune de tacere jenanta, dupa care tata a preluat conducerea discutiei si i-a spus raspicat: "Uite ce-i, badie Nicu, mi-e imi dai vinul si magiunul inapoi, si nu ma duc la militie". Cum sa te duci la militie, doar noi o stiam pe Maria?

Dupa ce ne-a mai spart casa, Maria n-a mai avut decit o singura plecare in lume si pe urma s-a linistit, de batrinete. Sint 17 ani de cind badia Nicu - caruia eu ii ziceam din totdeauna "mos" - a murit calcat pe cap de un bou. Venea cu carul incarcat de porumb, de la cimp, si a cazut intre boi. Umbla vorba pe la tara ca "animalu' nu calca niciodata pe om", dar se vede ca nu-i totdeauna adevarata. Eram acasa, invatam sa dau la facultate, cind au venit doi oameni si l-au asezat, carindu-l intr-un tol, pe prispa. Au fugit vecinii si i-au aprins o luminare. Eu n-am avut curiozitatea sa ma uit de aproape. Am doar imaginea asta, vazuta peste gard, de la mine din curte, a unui om intins pe prispa, cu o luminare aprinsa intre degete, inconjurat de vecini. Dupa vreun ceas, a aparut si nevasta-sa, nu stiu pe unde umbla, a descuiat usa si l-au bagat in casa.

Culmea e ca Maria traieste si astazi. Dupa ce a murit barba'tu, a baut citiva ani la liber, moale si des, aproape fara sa se mai imbete, pina unul dintre baietii ei - ala din povestea cu mina prinsa la strung - a iesit la pensie si s-a mutat la tara, ca sa aiba grija de casa si gradina. La scurt timp dupa venirea fiului, Maria s-a senilizat si nu a mai iesit niciodata din curte. Pina acum citiva ani, inca o mai vedeam stind la soare cit e ziua de lunga, pe prispa, in locul in care l-am vazut eu pe barbat'su cu luminarea in mina. Acum sta nemiscata in pat si probabil viseaza sa fuga din lume.

In fine, din optzeci si ceva, noi n-am mai incuiat usa si nici nu ne-a mai spart nimeni casa. Cheia s-a pierdut. Nu ne mai temem de hoti. Si ca sa inchei cu vecinii - mi s-a facut somn si oricum povestile astea imi par ca pot merge la nesfirsit, haotic, din una intr-alta -, tot ce vroiam sa spun e ca, de la faza ca nu-mi stiu vecinii de scara, mi-am amintit de o casa singuratica, asezata la jumatatea drumului dintre satul meu si gara. Un loc care ma fascina, pe malul lacului, de partea cealalta, linga o livada. Il tin minte de pe vremea cind tata ma cara pe umeri, iar tineam un pistol de plastic in mina si trageam focuri imaginare in aer, chiuind, la indemnul mamei. Apoi, ori de cite ori treceam prin zona ii spuneam lu' tata ce frumoasa e casa si il intrebam daca ii stie pe oamenii care locuiesc acolo. Imi raspundea de fiecare data - ar face-o si acum, nu am dubii, daca n-ar exista un pacatos de autobuz din cauza caruia nu mai mergem impreuna pe jos pina la gara - cu aceeasi replica, ca si cum asta ar fi suprema instrainare de lume: "E frumos, e bine, da' omu' asta nici n-are de la cine imprumuta o lingura de zahar".

Simbata, 8 martie 2008

Trei faze petrecute intre timp:
Intii una cu ghiocei. Pe la sfirsitul lui februarie. Veneam acasa si am trecut pe linga un batrin vai de capul lui, care tinea in mina citeva legaturi cu ghiocei. Un mod onest de a nu cersi, mi-am zis. Mi s-a facut cumva mila de el. Un "S" de la Superman mi s-a aprins pe piept si m-am intors cu gindul sa-i curm umilinta indurata pe marginea drumului. I-am zis eroic: "Hai ca vi-i cumpar eu pe toti. Cit face?". Mosul mi-a dat buchetul din mina, apoi a dezvelit un cos de linga el, in care se aflau vreo doua tone de ghiocei. "S"-ul a devenit "s". I-am cumparat doar ghioceii pe care-i avea in mina.

Doi. Imi ia mult sa zic toata povestea si cum de s-a intimplat. Cert e ca, acum citeva zile, cind am ajuns la serviciu, am fost informat de un coleg ca a incuiat un ciine de rasa in birou la mine. "Te deranjeaza? E doar pentru citeva ore." Ei, as! Iubesc ciinii. Cind sa descui usa, am realizat ca am uitat sa-i cer colegului - care disparuse intre timp - citeva detalii esentiale, gen cum il cheama pe ciine, ce rasa e, cam ce dimensiuni are, cit de pacifist de este, cu ce comenzi poate fi potolit etc. Cit am invirtit cheia in incuietoare, nu mi-a fost greu sa-mi inchipui ca dincolo de ea, in birou la mine, se afla un pit-bull feroce, din ala care n-are jena sa se arunce la jugulara tigrului, extrem de dezamagit ca a fost lasat singur. Si hop! apar eu, un necunoscut. Mi-am scos rucsacelul, l-am bagat la inaintare si am intrat, cu nervii intinsi la maximum, in birou. Nimic. "Hei!", am strigat. De sub un fotoliu a iesit - tiris, tremurind, cu urechile fluturindu-i ca un steag alb - un soricar. Sa tot fi avut vreo patru kile si trecut bine de a doua tinerete.

Trei. Pentru prima data anul acesta, mi-am permis o vizita de citeva ore acasa la parintii mei. In autobuz, un fost tovaras de joaca din copilarie incepe sa-mi povesteasca. Cum lucreaza el in constructii, ce salariu are, cum il fraiereste pe sef, tragind mita de coada la serviciu, "da ' cind e de scandal, fac in trei zile treaba pe o luna" etc. I-am reamintit ca ultima data cind l-am vazut era paznic la o crescatorie de peste. "O, asta era acum patru ani. M-au dat afara". "Pai, cum?". "Era iarna. Si mi-a dat unul o sticla de tuica sa-l las sa traga la peste. L-am lasat, ca ce peste prinzi iarna? Ei, sa vezi ca stia el ce stia. S-a dus la opust, a dat drumul la apa si a intins o plasa. In citeva minute, si-a umplut un sac si-a plecat. Mie nu-mi trecuse prin cap asa ceva. Am tras o fuga pina acasa si m-am intors cu tata, cu caruta. Am umplut noi vreo citiva saci cu peste - pe alese, numai de la trei kile bucata in sus - si tata a plecat sa-i duca. Si, cind incarcam eu alti saci, apare politia. Cred ca magarul ala care furase ii daduse de stire. M-au batut de m-au frint, da' am scapat. La un moment dat, m-am prefacut mort, iar politia a fugit: 'Hai, ba, ca l-am omorit pe asta!'. Am stat ce-am stat, facind-o pe-a mortul si-apoi am sters-o. Da' a aflat patronul de paguba - c-a scapat tot pestele din crescatorie pe la opust - si m-a dat afara. Nu s-a gindit ca ia pinea de la gura a doi copii", a tinut sa mai precizeze el, moralizator... Ma rog, nu stiu cit de adevarata o fi fost povestea. Cert e ca am remarcat la el un soi de voiosie - un fel de "ah! ce viu m-am simtit cind am luat bataie - cind spunea cum a luat pumni peste fata, pina la singe. N-am sa inteleg niciodata bucuria, vitalitatea, cu care povestesc - in general - oamenii de la tara ca s-au taiat intre ei cu coasele, ca si-au spart capetele cu pari smulsi direct din gard, ca au rupt cu dintii halci de carne din trupul adeversarului.

Marti, 15 aprilie 2008

Iarasi trec printr-o perioada cind imi simt viata ca pe un glont care-mi suiera pe linga timpla. Nu ma omoara, dar nici nu prea ma lasa sa traiesc normal. Scot capul din transeu, il bag la loc. Mai atac, mai inaintez, mai am victorii de duzina. Merg tiris inainte. Si, cumva, am ajuns nici sa nu mai intereseze obiectivele stabilite de generali, cucerirea redutelor si alte prostii. Mi-a intrat un soi de spaima in oase, un stres - inexplicabil, uneori - ca nu mi-am terminat treaba, ca mai am o groza de lucruri de rezolvat, chiar si atunci cind frec menta. Nu ma mai intereseaza sa cistig bani, glorie, sa am realizari mari ori mici si mijloci, materiale ori spirituale, ci doar timp liber in care sa stau sa ma uit fara vreo grija, ore in sir, la bec. Ca la razboi, telul meu e sa scap.

Ma predau. Dezertez. In primul rind de la emisiunea radio, care mi-a kilarit toate week-end-urile de anul acesta. Dincolo de o multime de chestii misto - care tin de provocarea inedita de a realiza impreuna cu Teodorovici 8 ore de live, saptaminal, pe Radio Iasi FM -, n-am avut niciodata senzatia mai acuta ca locul meu e in alta parte. Dincolo de timpul kilarit, in fiecare secunda on-air la radio, m-am simtit ca si cum as fi fost imbracat intr-o rochitica de balerina, pe o scena din mijlocul unui stadion arhiplin, in situatia de a dansa cu gratie. Si culmea timpeniei mele e ca nu m-a fortat nimeni. Eu singur, ca prostul, am fost tentat sa ma arunc la citeva piruiete pe scena si am semnat, in noiembrie anul trecut, un contract pe sase luni. O alta culme e ca n-am auzit prea multe huiduieli - ba chiar multe aplauze -, dar senzatia jenanta de om imbracat in rochitica de balerina, care se da in spectacol, a ramas. Duminica viitoare, va deveni doar o amintire.

Miercuri, 16 aprilie 2008

Am ajuns la concluzia ca e vremea sa-mi cumpar macar o noua pereche de blugi. Am, per total, doua perechi pe care mi le-am luat relativ recent din Franta (nu stiu ce-a fost in capul meu cind am facut-o, probabil m-am lasat furat de peisajul parizian; sint cam larguti - nici nu mi se vad adidasii noi din cauza lor -, cam ca ai lupului din "Nu zaiet, pagadi!"; ca sa nu spun ca ma si string un pic subsuoara), plus alte doua achizitionate in precambrianul superior - daca nu ma insel, o pereche am primit-o cadou la majorat - prin care am inceput sa simt adieri de primavara intre picioare. Daca as avea fund in pantaloni, poate ca as parea sexy cind ii port, dar e peste poate, din cauza burtii de somalez care incepe sa se revolte impotriva curelei.

Si poate ca inca nu m-as fi hotarit sa-mi cumpar o pereche noua de blugi, daca nu as fi fost in situatia de a observa ca Ralu mi-a spalat, la vreme de seara, toate cele patru perechi deodata (tin sa remarc, in trecat, ca Ralu spala bani; in toate hainele aduse de la uscat gasesc o multime de bani spalati). Dar sa revin la blugi: m-am gindit ca - in caz de incendiu, de cutremur ori de amic care ma cheama pe neasteptate la o bere - am de ales intre pantaloni scurti, pijama, trening, costumul de ginerica si costumul de nas.

Asa ca ieri seara, intorcindu-ma de la slujba, m-a apucat o revolta din aia caracteristica lu' tata - "ca doar nu muncesc pe surcele!" - si m-am decis sa sparg o suma nu conteaza cit pe un set de haine noi. Mi-am si facut planul: minim doua perechi de blugi, una de raiati, o geaca (asa, ca sa fie, ca din astea am vreo cinspe) si-o sapca. Chestii serioase, de firma, sa ma tot tina, nu porcarii. Intii, m-am oprit vreun sfert de ora pe la un magazin de genti. Caut si o geanta pentru camera video. Am gasit vreo trei modele ok, dar pina la urma nu m-am putut hotari. Ma arunc asa, din prima, ca prostul? Mai bine cercetez piata. Apoi, am nevoie fix in clipa asta de geanta pentru camera video? Eu caut blugi misto.

Am intrat la geci. Asa, de curiozitate. La Killtecul lu' peste. Dar ce, am putut sa ma uit? Magazinul era gol, suiera vintul, se rostogoleau si cactusi prin el. M-au luat in primire doua domnite care pina atunci probabil turbasera de plictiseala si abia asteptau sa ma declare clientul saptaminii. Si-au inceput turuiala, vrajeala, de nu mai vedeam nimic. Ma dispera atitudinea asta de vinzator de bazar, care trage de tine de rupe hainele, ca sa-ti prezinte superoferta. Lasa-ma, nene, sa casc gura in legea mea, ca nu-s idiot. Intreb, daca am vreo problema. Nu sari la mine cu un zimbet semicretin de cum intru in magazin, ca ma pierzi de client. In fine, am vazut vreo doua modele care aratau ca si cum ar fi fost croite dintr-o fata de masa in combinatie cu o plasa de tintari, m-a atras un model de iarna (dar ce sa fac cu el, ca am asa ceva?), am pipait cu un aer de connaisseur o cirpa de hanorac si am tulit-o afara.

Am ramas fixat pe hanorace. Numai niste porcarii. In zece magazine, n-am vazut nici macar un model simplu, pe care sa nu scrie ca pe banner sloganul firmei producatoare. Mersi, dar eu nu-s reclama ambulanta, pe banii mei. Mersi, dar chestii din astea, care in loc de dragoni chinezesti au litere de-o schioapa, gasesc si la chioscul de unde-mi cumpar tigari. Si-s de cincizeci de ori mai ieftine. Cit m-am uitat la hanorace, am gasit o pereche de adidasi care-mi placeau. Nu i-am luat, ca din astia am. Si-nca faini.

Totusi eu cautam blugi. Si-am gasit. La preturi care-ti spun fatis: "Esti bou? Atunci da banii pe prostii! Cumpara-ma!". Las deoparte pretul, dar, in douazeci de magazine a' lu' peste, am gasit doar trei-patru modele de blugi. Nimic clasic. In genere, modelul "Nu zaiet, pagadi!" - plus varianta "Nu zaiet, pagadi!" cu buzunare - sau prespalati, rupti in genunchi, la buzunare ori in cur. Mersi, din astia am acasa (ba chiar acum o asa pereche pe mine).

Dupa vreo trei ceasuri de umblat, m-am dat batut. Mi-am cumparat doua pachete de tigari si m-am intors acasa. Diseara, intru in primul magazin de oameni normali si-mi cumpar in cinci minute o pereche de blugi obisnuiti.


Miercuri, 11 iunie 2008  

Sa tot fie vreo doi-trei ani de cind am oplosit prin casa noastra un fel de planta. Pentru mine are un trecut destul de intunecat, o chestie de telenovela, ceva de genul ca a gasit-o tata socru parasita linga un garaj sau pe holul unei frabrici, tocmai cind vroia s-o arunce nu stiu cine. De fapt au fost doua - surori?! habar n-am -, pe una a luat-o el, pe cealalta am adoptat-o eu si cu Ralu. Ca sa fiu sincer, eu mai degraba am tolerat-o: atita timp cit nu ma trezeste la cinci dimineata, nu se cere afara la plimbare si nu face mizerie prin casa, n-am nimic nimic cu un suflet de planta, fie ea si ingrozitor de urita, asa cum mi s-a parut de la inceput. Ii zicem planta pentru ca nimeni nu m-a putut - si nu s-a putut - dumiri ce este de fapt. Aspectul ei de copacel scheletic, spinos, cu niste frunze galbejite te putea lasa sa crezi ca - o data ingrijita - ar putea deveni trandafir chinezesc, lamii, ficus, orice. Mie chiar imi placea sa-i prezic lu' Ralu ca intr-o buna zi planta noastra se va inviora si va prinde, eventual, fluturi, musculite sau alte insecte, dupa puterile ei.

Desi ramasa intr-o zona a incertitudinii de specie si gen, planta tatalui socru macar a dezvoltat cu timpul un frunzis stufos ce promitea aparitia vreunei flori si - de ce nu? - chiar a unui fruct. Ma rog, putea purta fara jena epitetul "ornamentala". Planta noastra - cu toata grija pe care i-a purtat-o Ralu - a continuat sa ramina somaleza, o intimplare vegetala crescuta parca la marginea desertului Gobi, intr-un soi de moarte clinica eterna, singurul ei semn de viata fiind caderea cite unei frunze dintre putinele pe care le avea la inceput. De multe ori mi s-a facut mila de ea, am pledat pe linga Ralu sa-i deconectam perfuziile si m-am oferit generos s-o duc eu insumi la gunoi. Ralu nici n-a vrut sa auda.

In ultima vreme, am avut o multime pe cap, de la faptul ca mama a trecut prin niste dureri cuplite generate de o piatra la rinichi - trebuind sa umblu cu ea prin spital - si pina la zecile de treburi cotidiene pe care - si atunci cind nu le am date de altii - mi le inventez ca un prost. In fine, numai la planta noastra de linga fereastra nu m-am mai uitat eu. Si azi ma cheama Ralu si-mi arata un lucru cumva infricosator: planta noastra s-a inviorat brusc, si-a inverzit frunzele, i-au mai crescut niste ramurele, s-a inaltat binisor si - incredibil - a facut o floare alba. Evident - cum altfel? - una la fel de dubiosa ca si planta mama, o combinatie intre salcim, frezie si liliac, dar e totusi o floare. E cel putin interesant!

Vineri, 26 septembrie 2008

Pe la 5, in fata spitalului CFR, doi oameni in pijama incercau sa dea jos o nuca din copac. Habar n-am de unde facusera rost de o prajina atit de lunga (numai buna de undita) si de ce insistau asa doar pe una singura, evident cam tare (greu de doborit). Dupa mine, era mai simplu sa arunce cu batul, la nimereala, la gramada. Peste poate sa nu cada ceva.

Oricum, ideea e ca m-a surprins vitalitatea, bucuria cu care faceau asta, ca niste copii care si-au lasat ghiozdanul pe marginea drumului, gasindu-si mai degraba un prilej de joaca decit o ocupatie cu scop precis. Adica parea cumva ca nu conteaza vinanul, ci vinatoarea. Acum, daca ma gindesc bine la ceea ce se stie despre mincarea de spital, exista o mica sansa ca oamenii cu pricina sa fi facut asta de foame. Ma indoiesc, totusi. In ultima vreme am tot fost prin spitale si parca n-ar mai fi conditii atit de nasoale, incit sa iesi la vinatoare pentru a-ti completa prinzul.

Apoi m-a mai surprins lejeritatea cu care doi oameni in toata firea (cred ca si intregi la minte) se manifestau public doar in pijama. De altfel, e o conventie general acceptata. Daca esti sanatos si iesi in oras, sa zicem, imbracat la costum, dar cu pantofi sport si cu un rucsac in spate, mai toti se intreaba cum poti umbla in halul asta pe strada. Daca esti un bolnav internat in spital, nimeni nu se mira ca iesi la cumparaturi in pijama prin centrul orasului. Sau la batut de nuci.

Vineri, 3 octombrie 2008

S-ar putea sa ma fi bagat ca prostul in nu stiu ce experiment. Pe post de cobai. Si-nca n-ar fi mare lucru, daca mi-as fi dat seama de la inceput. Adica sa-mi fi zis cineva cam asa: "Fratioare, uite am nevoie miine pe la prinz de tine, pentru un experiment artistic. Fa-ti rost de-o scindura de vreo doi metri, vii pe jos cu ea pina in centrul orasului, faci de vreo citeva ori ca avionul prin statie, rotindu-te ca si cum ai vrea sa decolezi, apoi te izbesti de usile primului tramvai oprit, tinind scindura pe orizontala, insistind sa urci in el. Cazi, evident, in cur, apoi te ridici si urli multimii inmarmurite: VIATA NU VA MAI FI NICIODATA LA FEL!".

"Bun, si in ce consta experimentul artistic?", l-as intreba eu. "Ei, si tu, bizon mai esti, chiar nu pricepi nimic din arta avangardista! - mi-ar putea raspunde el. Inca mai faci parte din artistii demodati care se asteapta ca opera lor sa aiba un sens?! Cita aroganta! Cit egoism! Cit narcisism stupid! Nu conteaza sensul pe care il dai tu actului artistic, ci al publicului", m-ar dojeni el. "Si ce sens are sa fac ca avionul printr-o statie din centru, sa ma izbesc cu o scindura de usile de unui tramvai stationat, sa cad in cur si sa zic VIATA NU VA MAI FI NICIODATA LA FEL?". "Ramine de vazut - imi va raspunde el. Nu vom cunoaste niciodata reactia publicului la un asemenea act artistic, daca nu il incercam". Mai de rusinea ignorantei mele, mai din prietenie, din curiozitate, in conditiile descrise anterior, dupa ce m-am scarpinat indelung dupa ureche, as putea zice: "Ok, frate, ma bag. Ne vedem miine la prinz in statia de tramvai. Da' faci tu rost de-o scindura, ca eu nu prea am de unde".

Dar nu. Cred ca in cazul de fata m-am bagat din prostie intr-un experiment (posibil) de genul acesta si mor de ciuda ca n-am realizat de la inceput. Acum nu stiu cit timp, am primit un telefon de la o cunostinta a unui amic bun, specialist in happeninguri si felurite performancesuri (pe bune, omul chiar e tare, superapreciat in domeniu, are expozitii, manifestari prin toata lumea. Are idei si experimente originale care, atunci cind le inteleg rostul, ma dau pe spate). De-aia cind m-a sunat cunostinta lui ca sa ma invite la o manifestare artistica am fost, din start, de acord. Mi-a zis in graba ca trebuie sa prezint, alaturi de zece ieseni, o carte favorita, sa spun o poveste, sa ma bag in vorba la o discutie relaxata. Ok, doar sint scriitor, sint cunoscut, ma cheama lumea peste tot, ce ma-sa!? am gindit. Normal ca m-a invitat si pe mine sa spun o poveste. Normal ca nu-i problema sa particip la asa ceva.

Ei bine, cu toate treburile pe care le am pe cap, m-am dus ieri seara la o intilnire preliminara, ca sa vad ce trebuie sa performez mai exact. Pin-aici toate ok. Am intilnit acolo un grup de prieteni (scriitori, critici), citiva colegi de-ai amicului avangardist, plus artistul strain care va conduce "experimentul" la care am fost invitat. Hoopa! Aici mi s-a aprins un beculet. "Experiment" deci, nu eveniment cultural in dulcele stil clasic. Artistul coordonator ne-a explicat pe indelete proiectul sau. N-am priceput o boaba. Bun, prezentam cite o carte favorita, spunem cite o poveste, mai schimbam cite o vorba intre noi (noi zece ieseni plus alti patruzeci de artisti internationali). Dar pe linga asta, n-am inteles nici cit negru sub unghie ce va face artistul coordonator. Bun, sta si el de vorba cu noi. Dar ce altceva? Ca doar nu o sa modereze discutia noastra si asta-i tot actul artistic. Cica o sa ne arate cartile lui favorite si ne va spune si el o poveste. Bun, dar asta faceam si in copilarie, la mama acasa, pe malul santului, si nu ne-a banuit nimeni de performance. In ochii artistului exista o doza de mister pe care n-am reusit sa-l patrund. Acum, cautindu-i numele net, misterul s-a adincit si mai mult. Coordonatorul nostru e o celebritate, s-a manifestat prin toate colturile lumii, sint zeci de mii de pagini pe net despre opera lui. Dar tot n-am inteles cu ce se ocupa. Bun, e artist celebru. Dar ce face exact?!

Cu ani in urma, calatoream cu vagonul de dormit la Bucuresti. Pe patul de sub mine, a venit si s-a asezat un tinar cetatean de treaba. Din vorba in vorba, pina sa ne luam somn, am aflat ca e artist. La intrebarea mea lamuritoare mi-a precizat: sculptor. Cica tocmai se intoarcea de Iasi, unde a avut o expozitie. Si in ce-ti place sa sculptezi, in lemn, in metal? am mai lungit eu discutia. Mi-a tras o privire de Cristofor Columb care tocmai a dat peste un canibal: "Domnule, eu nu sint sculptori din aia cum stii tu. Am depasit de mult faza. Eu nu sculptez in - weeaaah - lemn sau metal. Eu expun". Adica? am sarit eu cu o alta intrebare de canibal. "Simplu - m-a dumerit el. Ies pe scena si povestesc, expun conceptul original al unei sculpturi. Asta-i totul. Restul, sa dai cu daltita si cu ciocanul, e treaba de calfa". Nu m-am putut abtine sa nu-l intreb daca nu cumva se teme ca, in situatia data, oricine asculta conceptul original ii poate subtiliza sculptura. Ba mai mult, m-am uitat roata prin compartiment si l-am intrebat daca are sculptura la el, s-o vad si eu. Parea ca a adormit instantaneu, dar sint convins ca n-a inchis un ochi tot drumul, de frica sa nu-l infulece canibalul din patul de deasupra.

Avind asemenea experiente cu avangarda, cred ca-i firesc sa ma astept la unele surprize legate de performance -ul la care trebuie sa particip. Ma tem ca experimentul e altul. Simt eu ca povestea pe care trebuie s-o spun conteaza foarte putin. Simt eu ca ala nu-i artist celebru degeaba, ca va face el si altceva in afara de a ne prezenta carti si de a ne spune povesti de viata. Nu mi-e greu sa-mi inchipui urmatoarea scena. Stam noi zece ieseni pe scaun, in fata noastra publicul, mai vorbim una-alta si hop! sare artistul, ne inconjoara cu o fringhie sau cu o panglica pe care exista o eticheta cu un inscris de genul: REZERVATIE DE ARTISTI PROVINVINCIALI sau BASTINASI ROMANI DONDANIND IN JURUL FOCULUI LIPSA sau DRAMA EST-EUROPEANILOR CARE N-AU DE LUCRU. Ne trage-ntr-o poza si pe urma circulam in toate marile expozitii ale lumii, contribuind la sporirea gloriei artistului avangardist. Sau poate va arunca pe brusc cu fumigene, ca sa testeze reactia publicului la un posibil atac terorist, evidentiind astfel insingurarea contemporana si fricile subconstientului colectiv.

Asa ca nu mai am odihna pina dupa experiment.


23 decembrie 2008

Ieri am asistat la un show de Craciun oferit unor copii cu probleme sociale. Un cor le-a cintat colinde, o trupa de baieti emotionati - jazz. Cit şi-au scos baietii instrumentele de pe scena, a intrat un Mos Craciun la fel de emotionat (tremura mantia pe el), care nici nu stia unde sa se aseze. Cineva a strigat "un scaun pentru Mos Craciun", avind acelaşi ton al vocii din "Regatul meu pentru un cal!". Vreo doi copii au inlemnit, tot de emotie, altii aratau doar curiozitate.

Mos Craciun şi-a tras scaunul linga brad, a anuntat ca urmeaza sa-i vina doua ajutoare cu surprize şi cadouri, a tot privit in gol spre usa deschisa, apoi s-a ridicat cam rupt de nervi şi s-a dus sa vada ce naiba-i fac ajutoarele de nu mai apar. Sincer, eu ma asteptam sa fie vorba fie de reni, fie de spiridusi, dar pina la urma au intrat doi clovni, pe nume Trilu şi Lilu. Trilu& Lilu au invitat copii pe scena, la dans. S-a facut. La un moment dat, Trilu a anutat un numar de magie prin care-l va hipnotiza pe Lilu. S-a facut. "Acum, copii - a zis Trilu, Lilu va executa tot ce-i porunciti voi, adica putem face ce vrem cu el". Liniste stinjenitoare. "Hai, copii, ce vreti sa facem cu Lilu, n-are nimeni nici o idee?!". Pina la urma, i s-a aprins beculetul unui copilas: "Sa-i scoatem ochii!". Trilu s-a cam blocat: "Nu, nu asa, hai mai bine sa-i poruncim lui Lilu sa fie o pisicuta". Ala micu, nimic, "sa-i scoatem ochii!". Nu s-a facut.

Şi apropo de inocenta, mai bine zis de adevarata candoare a Sarbatorilor, tot saptamina asta am mai vazut culisele unui spectacol de Craciun pentru persoanele proaspat eliberate din penitenciar. Genul acela de manifestari care au legatura cu "reintegrarea in societate". In culise erau pregatite cadouri pentru acestia, in saci transparenti de plastic. Nu m-am putut abtine sa nu arunc o privire. Pe linga multe altele, in fiecare sac era si cite un baton de salam. Nu ştiu de ce, dar asta m-a emotionat.

continuare pe
http://florinlazarescu.wordpress.com

Inapoi acasa...