2007 / 2006 / 2005 / 2004 / 2003
mergi direct la ultima actualizare

Argument

Întii m-am gîndit să scriu acest jurnal pentru a face băşcălie pe seama zecilor de jurnale aşa-zis "intime", pe care le-am citit de-a lungul vremii. Atît de "intime" încît, la lectura fiecărui paragraf, este vizibil că persoana care a scris epatează la fiecare frază, citînd copios din marii filosofi ai lumii. Apoi, numindu-mi jurnalul "intim", mai aveam un alt motiv de başcă: a scrie live pe Internet înseamnă să ai un număr aproape nelimitat de cititori virtuali. În realitate, nu te citeşte mai nimeni.

Că poate ieşi chiar o treabă serioasă din chestia asta, m-am gîndit în seara în care am tîrît din mijlocul străzii un cîine vagabond călcat de o maşină. Cîinele îmi tăiase calea şi a vrut să traverseze în fugă. Izbitura maşinii l-a proiectat vreo zece metri în aer, iar el a rămas chelălăind în mijlocul drumului. Am vrut să-l iau de-acolo, crezînd că nu are decît un picior rupt. Pînă pe trotuar mi-a murit în braţe. Şi-atunci am simţit pentru o clipă suflul concret a ceea ce înseamnă să dai colţul. Pe bune. Asta ar fi un lucru "intim", pe care nu-l poţi povesti la nimeni. Există, în viaţa fiecăruia dintre noi, o mulţime de lucruri intime, unele sumbre, altele comice de-a dreptul. Cum ar fi bucuria stupidă de-a găsi un stilou în parc. Cum ar fi scîrba care te cuprinde după ce-ai stat în faţa la televizorului, fără să te oblige nimeni, ca să priveşti un meci de divizia B. Sau plăcerea unei replici, prinse în fugă, pe care un aurolac o dă amicului său: "Ţi-aduci aminte cînd eram şi noi săraci?!". Despre toate aceste lucruri vreau să scriu.

2003

Miercuri, 15 ianuarie 2003

Azi mi-am văzut site-ul cu ochii, mulţumită băieţilor de la www.reea.net (le fac din mînă cu această ocazie!). Nu se putea o zi mai potrivită pentru a începe acest jurnal. Ieri m-am mutat la o nouă gazdă (nici nu mai ştiu a cîta în ultimii 14 ani). O nouă viaţă, pot zice.

Avantaje:
1. am scăpat pentru eternitate - vai, ce-mi place cuvîntul "eternitate", în cazul de faţă! - de vecinii mei ticăloşi de la vechea gazdă. Împărţeam cu doi tineri căsătoriţi o căsuţă cu două camere, un hol, o bucătărie, o baie, cîţiva şoareci şi mii de furnici. Au fost singurii oameni din viaţa mea cu care nu am găsit nici un fir comun de vorbă, nici o cale de conversaţie, în afară de facturile la întreţinere (calculate şi răs-calculate aberant, pînă ajungeau la concluzii de genul că ei, două persoane, trebuie să plătească 37,2 % din factura de la gaz, pentru că au o cameră cu trei metri pătraţi mai mică). În rest, feţe încruntate fără motiv, uşi trîntite intenţionat la miezul nopţii, cauciucurile bicicletei, sparte, cablul de la televizor, rupt, hîrtia igienică, trîntită în budă... M-am jurat că la plecare: a) trag tipului un pumn în faţă, iar femeii, un şut în fund; b) le sparg toate farfuriile de la bucătărie; c) le rup cablul de la televizor; d) le înfund cu gumă de mestecat gaura de la uşa pe care o încuiau şi cînd se duceau la baie... Am pierdut ore întregi în ultimele luni închipuindu-mi tot felul de scenarii răzbunatoare... Azi, cînd m-am dus să-mi iau ultimele lucruri, mi-am zis: "Ia mai dă-i în mă-sa de tîmpiţi! O să mă răzbun scriind despre ei". Am încuiat uşa de la intrare şi am aruncat cheia într-un boschet, simţind mai mult ca niciodată frumuseţea eternităţii care ne desparte...
2. am apă caldă. La vechea gazda nu exista decît o ţeavă cu apă rece, care îngheţa atunci cînd temperatura scădea sub zece grade.
3. am cablu şi chiar funcţionează (mă rog, cablul ca obiect nu e al meu; mi l-a împrumutat noul vecin de cameră. Al meu nu mergea).
4. nu mai aştept tramvaiul ca să merg la serviciu.
5. nu trebuie să-i mai găsesc gazdei (un flăcau de 35 de ani, bondoc şi bleguţ din fire) ceva de lucru. Era un tip cu studii superioare (cum se recomda; absolvent de IS), care nu ştia să facă nimic decît să-mi dea telefon ca să mă întrebe cînd îi dau banii pe luna viitoare. Să nu uit: mai cocheta cu o firmă de asigurări (de la care cîştigase anul trecut 300.000 lei) şi încerca să mă convingă cu un contract. În caz de mor, zicea el, cu nonşalanţă.
5. noua gazdă (o femeie de vreo patruzeci si cinci de ani) este vorbăreaţa. Am încredere în oamenii vorbăreţi. Ştii de unde să porneşti ca să te întelegi cu ei.

Dezavantaje:
1. la noua gazdă (o pensiune cu trei etaje, pe care o împart cu vreo douăzeci de studenţi) e mai frig în cameră.
2. în curte există un cîine-lup (blînd, pîinea-lui-Dumnezeu), care nu latră decît la mine. Dimineaţă am ieşit în vîrful picioarelor, privind în stînga şi în dreapta, şi am rupt-o la fugă spre poartă. A ieşit naiba ştie de unde şi a năvălit după mine, lătrînd înnebunit. Azi nu m-a prins.

Joi, 16 februarie 2003

Pe cîine îl cheama Lucky. De ce l-o fi chemînd aşa, treaba lui. Şi eu m-am simţit "lucky". De ieri dimineaţă nu l-am mai văzut. Am înţeles că noaptea doarme în casă. Treaba lui.

Cînd veneam la serviciu, m-a strigat un domn de la capătul scărilor care urcă spre liceul "Negruzzi".
- Tinere!
Nu mă mai consider chiar tînar, în plus, domnul era destul de departe (vreo douăzeci de trepte).
- Eu?!
- Dumneata. Îmi dai şi mie cartea?
- Care carte?
- Aia.
Într-adevăr, pe la jumătatea scărilor era o carte roşie, cartonată.
- Mi-a scăpat, m-a lamurit el, şi nu pot să cobor din cauza poleiului. Am căzut de vreo două ori.
Dacă ar fi cazut, logic era să fie cu cîteva trepte mai jos. Am urcat şi i-am dus cartea. Nu minţise. Avea pantalonii rupţi într-un genunchi. Mă intriga faptul că nu m-am uitat la titlul cărţii. Atît.

Vineri, 17 ianuarie 2003

Aseară, în timp ce umblam bezmetic printr-o alimentară, memoria afectivă mi-a fost brusc deşteptată de imaginea unei banane verzi. Mi-am amintit cum, în copilărie, am aşteptat să se coacă o banană. O cumpărase tata, după vreo doua ore de stat la coadă. Mi-a explicat că, de fapt, bananele sunt galbene şi că-s mai bune coapte. Am pus-o pe fereastră şi o cercetam cu sufletul la gură de cîteva ori pe zi. Singura evoluţie a fost că s-a veştejit. După o săptămînă, am mîncat-o aşa. Am hotarît atunci că bananele nu-s cine ştie ce chestie. Acasă (deja numesc acasă noua mea gazdă!), ca o coincidenţă stranie, am auzit la ştiri că în zece ani e posibil să nu mai existe banane. Bananierii sînt atacaţi de o ciupercă letală.

Duminică, 16 februarie 2003

Lucrez în draci la un catalog de noutăţi. Nici n-am timp să respir.

Miercuri, 19 februarie 2003

Am început să respir, da' nu e bine. Am reuşit să buşesc toate fonturile de pe site-ul meu. Grea mai e treaba asta cu alfabetizarea filologilor într-ale calculatoarelor...

Joi, 20 februarie 2003

Traduc în româneşte Manual de supravieţuire pentru cei sensibili. It's a living! vorba lui Bugs Bunny. E şi ăsta un mod de a trăi pentru cei (in)sensibili ca mine.

Marţi, 25 feburarie 2003

Azi, cînd am ieşit din editură ca să-mi cumpăr ţigări, am văzut o veveriţă care trecea strada pe zebră. Semn că nu mai există veveriţele de-altădată. Nu se mai sperie de aglomeraţie. În plus, au şi un comportament civilizat.

Joi, 27 februarie 2003

Vine panda/ Bine-mi pare!

După lupte seculare, care au durat cîteva luni, azi am aflat că îmi va fi publicat la Polirom romanul Ce se ştie despre ursul panda. Probabil că asta îmi va mai tăia din senzaţia de copil de mingi, pe care o trăiesc atunci cînd pregătesc lansările lui Manolescu, Patapievici, Cioroianu, C.T. Popescu, Mălăncioiu etc. O stranie coincidenţă face ca acest lucru să se întîmple exact la un an după ce am terminat de scris romanul. Aveam notat la sfîrşitul manuscrisului pe care l-am predat: 27 februarie 2002. Atît.

Duminică, 2 martie 2003

Aseară pe la 11, fugea după mine un aurolac: "Domnu'? Imi dai şi mie un foc?". I-am răspuns generos: "Uite-ţi dau bricheta asta ţie". "Di pi tot?!", a căzut întrebarea lui uimită. "Di pi tot", exact asta era formula pe care o foloseam şi eu în copilărie, in loc de "pentru totdeauna". Îmi mai reamintesc astfel vreo cîteva faze faine cu aurolaci:

1. Muntele Rarău, ajunul Revelionului 2002, pe o cărăruie aflată la 15 km distanţă de civilizaţie. Mă opresc să-mi aprind o ţigară. Apare de niciunde un aurolac: "Da si mie un ban". Hai, că la restaurant, pe strada, mai înţeleg. În creierii munţilor nu-mi pot imagina ce căuta un aurolac.

2. Astă vară, mă plimbam cu iubita şi a venit un aurolac la noi, cu celebrele cuvinte: "Dă şi mie un ban". Eram amîndoi lefteri. Fumător înrăit, m-am gîndit să-i ofer totuşi ceva: "Ia nişte ţigări". "Mersi, nu fumez", a venit prompt răspunsul lui.

3. Tot noaptea, pe o stradă lăturalnică, m-am oprit să-mi aprind o ţigară. "Dă şi mie una", a cerut unul dintre aurolacii omniprezenţi. I-am întins tabachera. N-am văzut înfăţişare mai princiară ca a aurolacului care a întins mîna şi s-a autoservit. Nu era cine ştie ce tabacheră, dar arăta frumos. Din păcate, am pierdut-o. Sau mi-a furat-o cineva în tramvai.

Mint, totuşi, în privinţa înfăţişării princiare. Printr-un concurs de împrejurări greu de închipuit, am ajuns cu cîţiva ani în urmă să-l colind pe regele Mihai. Venise pentru a sărbători Crăciunul la Iaşi, invitat de primar la o petrecere cu VIP-uri locale. Simirad n-a mai reuşit să adune bani de petrecere, aşa că săracu' rege a rămas cu familia într-o săliţă destul de modestă din căminul teologic, unde fusese cazat. Ne dusesem în gaşcă să-l colindăm pe directorul căminului şi ne-am trezit la masa regelui. Nu trebuia să fiu regalist ca să mă şocheze tabloul de epocă pe care l-am văzut acolo: regele într-un capăt al mesei şi regina în celălalt, cu un pahar de vin în mîna ridicată, în faţă unei plăcuţe (ca alea cu REZERVAT, de la restaurant), pe care scria ALTEŢA SA REGELE MIHAI, iar gaşca noastră de colindători, într-o parte, cîntînd de mama focului. Mă rog, era acolo toată eticheta de care n-aveam habar decît din cărţi, o etichetă pe care am călcat-o în picioare cu inocenţă, ciocnind cu regele, apoi cu bodyguarzii şi pe urmă cu regina şi membrii familiei. Şocant, pentru că oamenii ăia chiar nu aşteptau pe nimeni, erau în intimitatea lor şi, totuşi, totul avea un aer atît de princiar, de oficial. Vreau să spun că abia asta a fost o chestie într-adevăr princiară, văzută de mine.

Vineri, 21 martie 2003

Zilele trecute m-a sunat un prieten din timpul facultăţii. Dincolo de prietenie, un personaj straşnic: cînd îl văd, îmi apare în minte tristeţea cu care a povestit că i-a murit un crap din iazul de acasă. Îmi şi închipui iazul: cîţiva metri pătraţi de apă, două-trei sălcii, patru crapi bătrîni şi sute de peştişori în care dau iama broaştele ţestoase. Habar n-am dacă broaştele ţestoase mănîncă peşte, dar aşa mi-a spus el. A venit în Iaşi cu un regizor din Bucureşti, pentru a organiza un festival de film aici. I-am găzduit vreo două zile la mine. Am dormit şi pe jos, ca-n vremurile bune, şi tot ca-n vremurile bune am stat de vorbă pînă la 5 dimineaţa: starea filmului românesc, starea literaturii române, starea naţiunii, am aşteptat împreună, la o bere, începutul războiului din Irak. Regizorul - alt personaj straşnic - mi-a propus să-i scriu un scenariu de scurt metraj. Am început: văd deja decorul, cadrele (de fapt vreau să prind totul într-un singur cadru), animatorii. Îmi mai trebuie o melodie care să se suprapună ritmului povestirii.

Sîmbătă, 22 martie 2003

Azi am descoperit pe Internet un instrument foarte util de traducere automată (în mai multe limbi!) a unui text sau chiar a unui întreg sit. Iată cum sună în traducere automată începutul jurnalului intim de faţă:

În franceză: Intii m-suis le pentru de jurnal acest de scriu de gindit SA par pe seama zecilor de jurnale asa-zis-zis "intime" de bascalie de visage, soin de pe le-suis vremii de lungul du citit De-un. Atit De "intime" incit, paragraf de fiecarui de lectura de La, persoana de ca de vizibil d'este s'inquietent un fraza de fiecare de La d'epateaza de scris, lumii du filosofi AI de marii de vacarme de copios de citind. Apoi, numindu-mille jurnalul "intim", aveam un alt motiv de basca de mai: un scrie "vivent" virtuali numar d'inseamna SA AI un aproape nelimitat de cititori d'Internet de pe. Dans le realitate, nimeni de mai de citeste de te de nu.

În italiană: Intii m.-sono pentru di jurnal piu acest di scriu gindit sa un il pe seama zecilor de jurnale asa-zis-zis "intime" del bascalie della faccia, cura del pe le-sono vremii del lungul del de-a-un del citit. Atit de "intime" incit, paragraf di fiecarui di lectura della La, persoana di ca del vizibil del este si preoccupa un fraza del fiecare della La di epateaza di scris, lumii di filosofi IA di marii di din di copios del citind. Apoi, numindu-miglio jurnalul "intim", aveam ONU alt motiv de basca di mai: uno scrie "vive" virtuali numar inseamna il sa l'IA l'ONU aproape nelimitat de cititori del Internet del pe. Nel realitate, nimeni di mai del citeste del te di nu.

În germană: Intii m-sind gindit sa scriu acest jurnal pentru ein Gesicht bascalie PET Seama Zecilor de Jurnale Asa-zis-zis "intime", PETOBACHT Le-sind citit De-ein lungul vremii. Atit De "das incit intime", La lectura fiecarui paragraf, este vizibil Ca persoana interessieren sich ein scris epateaza La fiecare fraza, citind copios Din marii filosofi KI lumii. Apoi, Numindumeile jurnalul "intim", mai aveam un alt Motiv de Basca: ein scrie "leben" PET Internet inseamna sa KI un numar Aproape Nelimitat de Cititori virtuali. Im realitate nu te citeste mai nimeni.

Regret nespus că nu pot reproduce traducerea în chineză, coreeană sau japoneză. Situl meu nu suportă asemenea caractere.

Joi, 27 martie 2003

Mîine împlinesc 29 de ani, aşa că e mai bine să mă apuc de statistici şi rapoarte de pe acum. Simt nevoia asta cretină - dar banală - de a mă întreba ce naiba am mai facut în ultimul an. În primul rînd am slăbit. Aşa spun ceilalţi. Ar mai fi un semn faptul că toţi cunoscuţii la care mă duc în vizită mă întreabă în primul rînd dacă nu vreau ceva de mîncare. Se şi exagerează. Tata exclamă de fiecare dată cînd mă vede: "Bă, da' ce-ai mai slăbit!". Urmînd o logica elementară, dacă era aşa cum crede tata, acum ar trebui să arăt ca un schelet. Am văzut şi oameni mai slabi ca mine, nu la televizor, ci printre prieteni.

Bine, ar mai fi şi posibilitatea să intrepretez acest "ai slabit" prin raportare la inspiraţia mea, la felul meu de-a fi etc. etc. Mă îndoiesc însă că tata s-ar referi la literatură. În toată viaţa lui a spus, cred, o singura frază legată de literatură. Atunci cînd a fost întrebat de un reporter ce crede despre apucăturile mele scriitoriceşti, a luat un aer manolescian şi a răspuns: "Eu cred că tot ce scrie el e adevărat, că, dacă n-ar fi adevărat, n-ar mai scrie". Atît. Şi el, spre deosebire de alţi critici literari, chiar nu-şi trădează crezul. Rîde cu poftă şi de povestirille în care l-am făcut personaj şi în care, evident, i-am mai atribuit şi faze întîmplate doar în imaginaţia mea. Nu se îndoieşte nici o clipă de adevărul lor. Merita văzut pe trenul Iaşi-Paşcani, cu revista Vatra în mînă, citind colegilor de navetă despre cum a fost el cu televizorul la reparat.

Aşadar, 29 de ani. O vîrstă frumoasă, respectabilă. Cea mai frumoasă vîrstă pe care mi-o închipui este la 30 de ani. Suficient de tînăr ca să nu-ţi fi pierdut entuziasmul, acea inconştienţă de a crede că frumuseţea vieţii tale e abia la început, destul de matur ca să dai în mă-sa toate lucrurile care nu merită.

Vineri, 28 martie 2003

Emoţionante mesaje de felicitare de la adminul unor situri pe care am cont. Mi se oferă cadou liste cu tipe născute în aceeaşi zi cu mine, reduceri la schiuri, o carte de credit gratis la una din băncile din sudul Americii... Într-adevăr emoţionant mi se pare următorul mesaj de pe situl meu:

situl e fain realizat,simplu si la obiect,imi place mai ales explicatia din jpegul de mai sus ( eu ---> ) e super.. la viata mea am citit numai carti de colorat(volumul 1,volumul2,trilogii etc..) si pot spune ca,referitor la continut,situl tau ma incanta din nou...pana acu ai 2 bile albe!! oricum sa nu te-astepti sa-ti cumpar cartea..sunt lefter :) . Semnat: un gigel oarecare

Miercuri, 2 aprilie 2003

Cel mai mult mă enervează la jurnale atunci cînd autorul se apucă de povestit vise. Se ştie, marii scriitori au totdeauna vise pe măsură: inorogi care-şi dau părerea despre sensul vieţii, fluturi abstracţi, gheparzi în carouri, superbe metafore povestite în superbe cuvinte. Mie nu prea mi se întîmplă aşa ceva încît am ajuns să mă îndoiesc de faptul că aş fi cît de cît un scriitor care promite. Eu visez găini, greieri, cîini care rîd, greşeli pe reclama Polirom trimisă la România literară, cataloage depaginate, uşi de tramvai etc. etc. Îl visez de nenumărate ori pe paznicul de la iazul din satul meu, fugărindu-mă cu motocicleta. Visul nu are nici o explicaţie genială, nici un sens profund. Pur şi simplu, paznicul ăla chiar m-a fugărit cu motocicleta, de nenumărate ori, pe vremea cînd mai trăia încă. În faţa viselor mele, taica Freud ar strînge nedumerit din umeri. Îi povesteam unui amic că visez peşti, destul de des, iar el mi-a explicat savant că trec prin nu'ş'ce fază a sexualităţii reprimate. Să creadă ce vrea. În naivitatea mea, consider în continuare că visele cu peşti mi se trag de la zecile de zile petrecute în copilărie, pe malul bălţii, privind nemişcat, ore întregi, pluta de la undiţă.

Recent am avut un vis oarecum promiţător: visasem că un cunoscut m-a rugat să-l rezolv cu promovarea pe Internet a unei afaceri cu tablă. A doua zi i-am povestit cunoştinţei mele, în glumă, ciudăţenia. Omu' a părut luat ca din oală. Credea că-mi bat joc de el. Chiar avea o afacere cu tablă, dar nu ştia de unde-am aflat eu. Pură coincidenţă. Părerea mea.

Aseară am încercat să mă culc mai devreme, pentru că de luni bune, visez cu ochii deschişi să prind vreo două zile de somn neîntors. După şase ore, m-am trezit - vorba lui C.T. Popescu - ca din cavou, cu ochii umflaţi, cu gustul scîrbos al ţigărilor pe care le-am fumat ieri. Am aprins becul. Am privit în tavan. Produceam clorofilă. Vegetam. Am stins lumina şi am încercat să adorm. Nimic. Gînduri şi imagini de toate felurile - banale, extrem de banale - au început să-mi apară: golul Danemarcei marcat de la 40 de metri, faze din camera Big Brother, o mîţă care mi-a tăiat calea, lista cu lansările pentru Bookarest, corzile de chitară pe care le-am primit cadou etc. etc. Toate aceste gînduri-imagini au început să circule în viteză, ca nişte maşini pe o autostradă cu mai multe benzi. Vehicule care respectă regulile de circulaţie, supravegheate de sus de elicopterul poliţiei. Apoi, brusc, o asemenea maşină derapează de-a curmezişul autostrăzii, provocînd o coliziune în lanţ: şutul tras de danez la poarta noastră sparge un geam de la casa Big Brother, mîţa apare năucă în mijlocul autostrăzii, maşinile explodează pentru că a căzut peste ele elicopterul poliţiei.

Am sărit din pat enervat, fără nici o şansă de a adormi sau de a visa ceva profund. Spălat, îmbrăcat, făcut/baut cafea, venit la serviciu. Maşinile şi-au reluat mersul ordonat pe autostradă, supravegheate atent de elicopterul poliţiei.

Duminică, 6 aprilie 2003

Ieri a apărut la noi Patericul (nu-i fac reclamă! m-am săturat de certurile pe care le-am avut săptămîna asta, pe o listă de discuţii, pe tema cui şi de ce fac eu reclamă; deşi îmi apare acum brusc un drăcuşor care mă întreabă: "Eşti în stare să faci reclamă Patericului?". Să vedem cum ar suna: "Cumpăraţi apoftegmele sfinţilor părinţi, într-o traducere nouă, integrală, realizată de Cristian Bădiliţă! Numai la Polirom!". Sau: un afiş cu un pustnic care exorcizează pe cineva cu Patericul de la Polirom. Piei satană! Dacă vede şefu' ce-am scris aici, mă trimite la mănăstire, în pustie...). L-am aşteptat cu nerăbdare pentru că am urmărit îndeaproape munca de redactare, făcută de un prieten de-al meu, preotul Ioan-Florin Florescu. Am şi discutat mult despre asta, ba chiar ne-am provocat reciproc să realizăm în paralel un studiu despre dracii din Pateric. El, pe latura teologică, eu, pe partea lumească: dracul ca personaj literar. Există la un moment dat o povestire cu o ceată de draci care încearcă să-l facă pe-un pustnic să rîdă. Şi nu găsesc altă soluţie decît să lege nişte crengi pe care le tîrăsc, alergînd, în preajma avvei. Pustnicul chiar izbucneşte în rîs, iar dracii jubilează. "Proştilor - le zice avva -, eu nu rîd de glumele voastre, ci de halul în care aţi ajuns, ca să mă ispitiţi!" Dracilor din Pateric li se potriveşte perfect zicala românească: "nimic nu fac, dar nici nu stau degeaba".

Şi, cu ocazia asta, îmi amintesc o povestire a părintelui Florescu, desprinsă parcă din Pateric: pornise dinspre mănăstirea Sihăstria, prin pădure, şi s-a rătăcit. A umblat multă vreme, bezmetic, pînă cînd, din senin, i-a apărut în cale un călugăr cu un picior de lemn, ca al piraţilor din cărţile de aventuri. L-a binecuvîntat şi l-a chemat în chilia lui, săpată în coasta unui deluşor. I-a povestit viaţa lui de călugăr şi de om "oarecare" (am înţeles că avea un tic verbal cu cuvîntul ăsta): că el nici nu merită să stea într-o mănăstire, că e un păcătos care nu trăieşte decît cu nădejdea de a se întoarce Dumnezeu cu faţa înspre el. A povestit cum, prin anii '50, comuniştii au dat o lege prin care toţi tinerii călugări din mănăstiri să fie integraţi în societate. Aşa a ajuns portar de spital. Aşa s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit cu o femeie din lume. Cînd i s-a născut primul copil, cînd nevasta i-a spus, biblic, "iată fiul tău!", a avut revelaţia păcatului de a fi revenit în pustia lumească. I-a zis nevestei: "Uite cum facem, că eu te-am încurcat degeaba, stăm împreună pînă împlineşte copilul 18 ani şi atunci eu mă retrag în cealaltă pustie". Şi aşa a făcut. (Nu mai ţin minte ce i s-a întîmplat cu piciorul, cînd, cum şi de ce i-a fost amputat.) Florin l-a întrebat de ce are nevoie să-i aducă din lume, pentru că are de gînd să-l mai caute. Călugărul "oarecare" cel cu un picior de lemn i-a spus că n-or să se mai vadă niciodată. Totuşi îşi dorea ceva "de afară". Zice: "Frate, cînd lucram eu la spital, erau la magazin nişte cutii de tablă, cu măsline din alea mari verzi. Crezi că se mai găseşte acum aşa ceva?". Nici nu ştiu în ce cuvinte să caracterizez ultima amintire legată de lume a călugărului "oarecare" cel cu un picior de lemn: măslinele alea mari, verzi. Călugărul i-a dat lui Florin o bucată de pîine şi i-a zis: "Ţine-o tot aşa, pe sub deal, şi pînă termini de mîncat ai să dai de drum". Peste un an, Florin s-a întors cu măslinele verzi. Nu a mai găsit nici drumul, nici chilia, şi nici călugărul.

Marţi, 8 aprilie 2003

Am fost şi am pregătit standul nostru la Tîrgul Librex. M-am întors să-mi închid calculatorul care-şi cînta, în lipsa mea, Recviemul lui Mozart. Sînt rupt de foame, dar am găsit nişte napolitane pe birou şi m-am gîndit să mai scriu în jurnal, mai ales că azi am primit un mesaj în care cineva mă întreba de ce nu merg mai departe. Uite merg. Vorba lui J. Walker: "Whatever your journey is, keep walking". Sper să-mi fi amintit corect. Hai, c-am început să vorbesc în reclame...

Luni, 14 aprilie 2003

Nu ştiu în ce măsură merit asta, dar pot spune că am ajuns să mă bucur de prietenia istoricului Alexandru Zub. Cine vrea o imagine concretă a ceea ce înseamnă biblioteca din Numele trandafirului sau Paradisul lui Borges, tre' să vadă cum arată biblioteca lui Al. Zub de la institutul Xenopol. Sînt adunate acolo cărţi din toate domeniile, de citit pentru cîteva zeci de reîncarnări. Ce mă sperie este că Al. Zub îmi dă senzaţia că le-a citit pe toate, dacă nu cumva şi ceva pe deasupra. Mă mai sperie asiduitatea cu care fişează tot ce citeşte, convingerea lui că fişele vor fi de folos cuiva. Aş vrea să-l văd pe îndrăzneţul care s-ar apuca să parcurgă nu cărţile, ci fişele cărţilor citite de Al. Zub. De fiecare dată cînd mă duc la el, stau pe un scaun aplasat la un colţ de masă (singurul loc liber din încăpere) şi trebuie să mă aplec un pic spre stînga încît să-i văd chipul, dincolo de teancul de volume îngrămădite în faţă. Îmi dă o cană cu cafea pe care o ţin în mînă (n-ai unde pe masă) şi mai mult îl ascult. Pe Al. Zub îl interesează şi ştie mai tot ce ţine de viaţa cărţilor. Studiul istoriei nu-l împiedică să-ţi vorbească despre recentul debut literar al lui cutare tînăr scriitor.

Azi l-am găsit cocoţat la doi metri jumate, pe o scară. Căuta ceva. A coborît sprinten, a sărit peste două grămezi de cărţi şi mi-a întins mîna. Dacă l-aş fi văzut pentru prima dată, m-aş fi aşteptat să se prezinte: "Zub. Alexandru Zub". Are o tunsoare impecabilă, tinerească, şi un constum la fel de impecabil. Am încercat de mai multe ori mi-l imaginez în cîmpia Dunării, îmbrăcat în zdrenţe, prăşind porumbul, cu cîinii securităţii la spate. Imaginea o am din cartea lui Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor: Al. Zub risca să fie muşcat de cîini securităţii, rămînînd în urmă, numai pentru a prăşi porumbul aşa cum trebuie. Chiar şi în închisorile comuniste îşi lua treaba în serios. Dar el nu vorbeşte despre ce-a păţit acolo. Cel puţin, nu mie.

Marţi, 15 aprilie 2003

Aseară fumam lîngă magazinul Billa. Prin faţa mea, trei aurolaci se trăgeau cu cărucioarele de la supermarket, transformate în trotinete. Unul - după ce mi-a cerut "măcar" o mie de lei - a plecat voios, cu un picior pe cărucior, cu celălalt, făcîndu-şi vînt. Cînta într-un amestec de ritm gospel şi hip-hop: Dumnezeuuu/ Taatăl nostruuu/ Iisus Hristooos!. Partea cu "Iisus Hristooos!" cădea ca un refren, un soi de "Check it up!". Probabil că peste zi, în timpul "serviciului", îşi cînta versurile pe altă melodie. Acum, se distra. Îşi permitea să improvizeze. Mă enervează că faze de genul ăsta par invenţii livreşti de-ale mele. Niciodată n-am reuşit să inventez faze mai faine ca cele pe care le-am văzut... Poftim, chiar acum cîteva secunde a intrat Teodorovici ca să-mi ia ziarele (tot timpul mi le ameţeşte, apoi spune că eu îs dezordonat!) şi i-am povestit şi lui chestia cu aurolacii. "Mă, tu ai făcut o obsesie cu aurolacii!", zice. N-am nici o obsesie. Mi se întîmplă. OK, sînt interesat de comportamentul lor. Îmi place să trag cu urechea la discuţiile lor. M-am întrebat şi eu de ce. Probabil petru că ei reprezintă omul apropiat de "starea pură", nepervertit de convenţiile sociale. Îi doare-n paişpe de ceea ce crede Lăzărescu, de literatură, de înjurăturile celor din preajmă.

Spre deosebire de bătrînul Will, pe mine omul mă încîntă. Omul în singurătatea lui, omul în intimitatea lui, cu gîndurile lui mărunte, aparent nesemnificative, nu faţa lui socială, nu funcţia pe care o ocupă. Părintele Florescu îmi povestea despre o moldoveancă din liceu. După ce l-a ascultat cum îşi uimea el colegii recitîndu-le din Garcia Lorca l-a întrebat: "Da' tu singur cine eşti?". Adică, tu însuţi. Îmi place întrebarea asta: "Da' tu singur cine eşti?".

Apopo de jurnale intime, am dat cu totul întîmplător de situl www.livejournal.com. Din cîte îmi dau seama e vorba de un sit pe care sînt prezentate jurnale ca ale mele, scrise de oameni oarecare ca mine. Redau un fragment din jurnalul postat de Tiuk (căutam pe google revista Tiuk, aşa am ajuns aici):

käytiin äitin kaa eilen vähän ostoksilla ostaa sketsivihko ja uudet värit :) mentiin myös vahingos ostelee vähän levyja free recordin tarjouslevyistä! hihihi. sit ostettiin nooran kanssa myös amerikkalaiset teinityttö lehdet missä oli tosi sulosia vaatteita!! illalla mentiin elisalle kattoo mandy mooren elokuva :D :D sit katottiin myös joku hirvee teini pelottava elokuva joka oli OIKEESTI pelottava paitsi paitsi sit ehkä lopussa ei niin paljoo mut pelättiin oikeesti pepin kaa (tai mä ainaki! :D) ja piilouduttiin peiton alle! mut oonki herkkä ja saan pelätä tollasii! O___o kateltiin myös kesävaatteita ja haluan että ois kesä ja ei tartteis pukee enään niin paljon päälle et on hankala liikkuu. mut koht se on väliaikasesti ohi onneks :) äiti teki soijasuikale kastiketta enkä voi oikeesti syyä niitä ja maistoin vähän ja tuli tosi huono olo en tiiä miks. ehkä ne tuntuu jotenkin ihan kanalta tai joltakin lihalta. vieläkin on huono olo.. tänään oon vaan lojunu enkä ajatellu muuta tehdäkään vois kattoo survororit ja piirrellä vähän.. ois myös ihana mennä kylpyammeeseen jos sellanen olis|: kaipaan sellasta mielettömästi!! onneks saan olla vaikka koko loman sellasessa kun pääsen saksaan! meen vähän lukee lehtii ja makoilee ! (blaah blaah blaah, 07:31pm 01/02/2003)

Mărturisesc cu ruşine că nici nu ştiu în ce limbă e scris. Pare o limbă nordică. Dar îmi place. Îmi dă senzaţia de ceva al naibii de intim, asemenea lucrurilor pe care doresc să le spun eu. Şi poate la fel de inteligibile.

Miercuri, 16 aprilie 2003

Ieri, conferinţă şi lansare de carte (Copacul din cîmpie - memorialistică) ale scriitorului, profesorului şi jurnalistului Gelu Ionescu. Omu' a venit la Iaşi tocmai din Germania, ca să ne vorbească despre cei doisprezece ani petrecuţi la Europa liberă. Încă o dată, mi s-a confirmat că Iaşul nu merită anumite evenimente. Sala de la biblioteca centrală a fost aproape goală. Cînd e vorba de Patapievici, Cărtărescu, C.T. Popescu (adică cei pe care studenţii îi ştiu mai degrabă de la televizor decît din cărţile citite), ar trebui un stadion. Cum spunea un prieten: "Jurassic Park!". Călcare în picioare. Uşi scoase din balamale. Toamna trecută, cînd m-am dus să-l conduc pe Patapievici de la bibliotecă la editură, l-am găsit însoţit de o cohortă de personalităţi ieşene, care mergeau în spatele lui ca apostolii după Iisus. La intrare, studentele aşteptau tremurînd de emoţie, cuprinse de o isterie cum numai la fanele Beatles-ilor am văzut.

Pe Gelu Ionescu îl ştiam dintr-o carte publicată prin '91 la noi: Anatomia unei negaţii. N-am bănuit la el un aşa simţ al umorului. Într-un cadru restrîns (vreo 20 de oameni), ne-am povestit lucruri, zic eu, senzaţionale. De exemplu, atentatul lui Carlos asupra Europei libere, pe banii lui Ceauşescu, atentat care nu şi-a atins ţinta pentru că teroristul a pus bomba, din greşeală, sub fereastra de la studioul cehilor, în loc de cea a românilor. "Pe urmă şi-a cerut scuze", a adăugat Gelu Ionescu. Sau întregul sistem de culegere a informaţiilor din ţară. Primea, ca-n filme, cîte un bileţel în ziare: "Dom'le, sînt timp de trei ore în gara cutare. Arăt aşa şi aşa. Hai că am să-şi spun ceva". Şi frica cu care se ducea la întîlnire, neştiind dacă nu cumva o să dea peste un securist care să-l lichideze. Mi-a plăcut că Gelu Ionescu nu a pozat deloc în erou. A spus că ce făcea el acolo era doar o slujbă bine plătită. Numai că această slujbă bine plătită implica ameninţări cu moartea (a lui şi a familiei), incertitudinea care plana în jurul morţii unor colegi etc. etc. Întrebat de relaţiile pe care le-a avut cu românii din interiorul postului de radio a făcut o remarcă grozavă: "Exilul e ca ţara!". Românii rămîn aceiaşi, oriunde ar pleca. Şi în sensul bun, şi în sensul rău.

Luni, 21 aprilie 2003

În week-end am fost acasă. Mai multe chestii de povestit:

Întîi am fost şocat să-mi descopăr nişte posibile rădăcini pentru apucăturile mele literare. Dacă nu mă înşel sînt trei, dacă nu cumva patru, ani de cînd a murit bunica. Anul nu mi-l mai amintesc cu exactitate (tot timpul ameţesc anii), dar ştiu sigur că asta se întîmpla în săptămîna dinainte de Paşte. Bunică-mea a rămas văduvă cînd avea tata 15 ani. Habar n-am cum era pe vremea cînd trăia bunicul, dar sînt convins că s-a făcut mai rea după moartea lui. Avea o casă retrasă, pe malul unei rîpe. Nu suporta pe nimeni, se certa cu toată lumea. Dacă stau şi mă gîndesc bine, avea două aşa-zise prietene (Mariţa şi Floarea, parcă) cu care se întîlnea duminicile, bîrfea lumea din sat şi toate neamurile (mama fiind cap de listă). Nu reţin din discuţiile lor decît două ticuri verbale: "Am păţit ca 'ceala!" (Bunica) şi "Fac ca cîntecu'!" (Floarea). Mariţa vorbea mai puţin. Prefera să tragă cîte o duşcă dintr-o sticlă cu ţuică şi să intervină atunci cînd mirosea că e rost de sfadă, turnînd gaz pe foc. Discuţiile se terminau într-un vacarn generalizat, în care toate blestemau şi nimeni nu mai asculta pe nimeni, ca la Tucă-show sau la Procesul etapei. Se despărţeau jurîndu-se vă nu vor să se mai vadă niciodată, pentru a se întîlni o săptămînă mai tîrziu. Nu de puţine ori eu deveneam subiectul dicuţiei: că de ce umblu în chiloţi (de fapt, pantaloni scurţi) în Sfînta Duminică, de ce bolovănesc cîinele, de ce umblu aşa murdar. "Apăi, da, e murdar, că nu-l spală mă-sa", prindea bunica prilejul să se lege de mama. "Da' taci, ţaţă, ce-ai cu mă-sa! Mă-sa îl spală, faci ca cîntecu', el e drac împieliţat", sărea Florea. Mariţa scrîşnea dezaprobator din cei trei-patru dinţi rămaşi în gură, trăgea un gît de ţuică şi spunea ca pentru sine: "Eu n-aş înghiţi una ca asta!". Apoi bunica uita că ea se pornise pe mama şi întorcea vorba ca şi cum celelalte s-ar fi legat de noră-sa. Şi dă-i ceartă.

Bunica m-a iubit pe mine cel mai mult (atît cît îşi permitea ea să iubească) pentru că eram singurul care nu se supăra pe ea. O dată la două zile îmi spunea să nu mai calc în veci pe la dînsa, iar eu apăream ca din pămînt a doua zi, pîndind-o cînd era neatentă şi urlînd ca s-o sperii. Sînt convins că aprecia asta. Nu mă supăram, dar aveam micile mele răutăţi, micile mele mijloace de răzbunare. Chestia cu speriatul, chestia cu aruncatul prunelor pe casă. Sau, de exemplu, mă dispera grija cu care nu lăsa să-i pătrundă nici o muscă în casă. Nu ştiu cum făcea, dar n-avea nici o muscă. Atunci eu îndreptam situaţia: prindeam gîze vii de pe-afară, le adunam într-o cutie cu chibrituri şi, cînd o umpleam, le dădeam drumul în casă. Cel mai nasol lucru pe care i l-am făcut a fost odată cînd mi-a dat să mănînc nişte vişine scoase din ţuică. M-am îmbătat şi eu, şi porcul (cu care am împărţit vişinele). Porcul s-a îmbătat mai rău, stătea lat în curte, dar eu m-am comportat mai urît: am luat o cană şi am pocnit-o în cap, fără vreun motiv anume, pe bunica. Îmi amintesc că era o cană de marmură şi că am rămas cu toarta în mînă. Mă rog, e lucru scuzabil, avînd în vedere că vorbesc despre prima mea beţie. Sau, Dumnezeu ştie, dacă nu cumva cel mai rău lucru pe care i l-am făcut este că nu am apucat să o văd în ultimele luni înainte de a muri. În ultimele luni nu mai aveai cu cine să te înţelegi, însă numele meu a revenit de cîteva ori în puţinele fraze coerente pe care le-a mai putut rosti.

Una peste alta, ne înţelegem rezonabil pentru că relaţia noastră era construită pe interese reciproce. Bunica îmi dădea o bomboană pe zi (deşi am negociat cu ea şi i-am explicat că m-aş bucura mai mult dacă mi le-ar da pe toate o dată), iar eu, în schimb, trebuia să-i scriu pomelnicele şi, periodic, cîte o scrisoare pentru verişoara ei de peste şaptesprezece sate. Pomelnicele erau liste interminabile cu morţii familiei - mă şi minunam cîţi morţi are familia noastră şi ce nume ciudate puteau să aibă -, pe care bunica se chinuia să şi-i amintească o după-amiază întreagă. Se scufunda în adîncurile memoriei şi-i scotea la suprafaţă, iar eu le aşezam frumos numele pe hîrtie, ca să-i citească popa în biserică. "Scrie mare! îmi repeta bunica, popa nostru-i un chior!". Mie-mi plăcea s-o întreb de fiecare dată: "Da' pe Sultana ai trecut-o, bunică?". Bunica nu uita de Sultana, dar mie îmi făcea plăcere să rostesc numele ăsta ciudat al unei stră-străbunici. (Dacă aş avea o fetiţă i-aş pune numele Sultana, dar sînt convins că m-ar cotonogi nevasta şi m-ar blestema, mai tîrziu, copilul). Cu verişoara de peste şaptesprezece sate bunica nu se văzuse de vreo treizeci de ani. Sînt convins că nici nu s-ar fi recunoscut, în cazul în care s-ar fi întîlnit întîmplător. Dar de scris, îşi scriau, cel puţin o dată pe sezon. Chestii banale (aproape că învăţasem pe de rost ce trebuie scris; aproape că îi dictam eu scrisorile, cînd mi se părea că a sărit peste vreun amănunt), aceleaşi de fiecare dată: despre vreme, despre sănătate, despre animale, despre rude. La un an după ce a murit bunica, am mai primit o scrisoare de la vară-sa, cu veşnicile urări de sănătate şi informaţii despre vremea, animalele şi rudele de pe la ea. Habar n-avea că bunica murise. Un mic demon m-a îndemnat să continui joaca şi să-i dau eu răspunsul pe care oricum îl ştiam pe de rost. Apoi m-a speriat gîndul că şi la celălalt capăt ar putea fi un trăsnit ca mine, care scrie în numele bunicii sale moarte.

Marţi, 22 aprilie 2003
(continuare)

De cînd o ştiu, bunica se pregătea să moară. Vorbea atît de firesc despre moarte, încît m-a învăţat şi pe mine să o fac la fel. Cînd eram în şcoala primară mi-a povestit că ea va muri la fix şaptezeci şi patru de ani. "De unde ştii?", am întrebat-o. "De la iarmaroc. Am fost o dată la iarmaroc şi am dat peste un domn cu un papagal. Papagalul mi-a tras un bilet din cutie şi acolo scria că o să mor la şaptezezi şi patru de ani". Drept urmare, bunica a început să se pregătească de moarte. Nu avea mare brînză, dar ei i se părea că nu-i lipseşte nimic. Refuza cu încăpăţînare orice lucru nou. N-a vrut să-i tragem lumină nici în ruptul capului. "Ce, n-am lampă?!" Ţoalele, berta, şoşonii, cele cîteva căni şi străchini, bîrneaţa, iţarii şi icoanele reprezentau pentru ea o avere mai bazată ca a lui Bill Gates. Îşi petrecea timpul liber lîngă lada de zestre (pe care era desenat un papagal colorat), punînd etichete pe lucrurile sale, explicînd cine şi ce trebuie să primească după moartea ei. Cînd pleca în vizită, trăgea cîte un certălău cu fericiţii posesori ai averii de după moarte şi apoi revenea acasă petru a schimba etichetele. De exemplu, numele meu era trecut pe eticheta de la bîrneaţă. Dacă o supăram cu ceva, lua eticheta şi o prindea de şoşoni (şoşonii nu reprezentau cine ştie ce lucru; bunica nu se sfia să îi poarte la biserică, în zilele ploioase; de fapt, le-a şi rupt o cataramă înainte de a se adeveri prezicerea papagalului). Şi tot aşa. În fine, papagalul încurcase rău socotelile. La şaptezeci şi patru de ani, bunica avea încă destulă putere încît să mă nimerească cu un retevei de la o distanţă de zece metri. A murit la optzeci şi doi de ani. Sau la optzeci şi trei. Uit pentru că ea însăşi nu ţinea minte exact anul în care se născuse. Nu mai spun că nici nu-şi sărbătorea ziua de naştere. Mai importantă era ziua în care fusese operată de "ghioaţă" ("ghioţa" fiind, bănuiesc, un fel de ciupercă crescută pe spate). O sărbătorea mai ceva decît Revelionul. Dădea şi de băut cîte un pahar de vin dintr-una din sticlele pe care le îngropa în grădină (îngropa vinul şi uita unde; pun pariu că şi acum, dacă mă duc şi sap în jurul casei, mai găsesc sticle îngropate de bunica).

Am păţit ca 'ceala! Am uitat de unde am început. Aşaa... vorbeam de rădăcinile apucăturilor mele literare. Sîmbătă, cînd am ajuns acasă, mi-a dat mama un caiet pe care îl găsise în lada de zestre a bunicii (aia cu papagalul). Deşi nu fusese niciodată la şcoală, bunica ştia cît de cît să scrie, numai că o făcea de parcă ar fi sculptat fiecare literă ca în epoca de piatră. E drept că o mai găseam uneori scriind, cu un cheion chimic muiat în gură, dar nu o credeam în stare de performanţa de a scrie un caiet întreg. În plus, îmi ziceam că tot ce scrie sînt obişnuitele ei etichete. Da' de unde? Bunica avea jurnal. Pe copertă stă mărturie: Caet de veaţa me care am eşt şi în alta am intrat Amar veaţ săl citiţ (în traducere: Caiet al vieţii mele din care am ieşit şi într-alta am intrat. Amar viaţă! Să-l citiţi!). Însemnări despre cum trebuie îngropată, despre rudele năbădăioase, despre averea ei colosală. Nu l-am terminat de descifrat încă. Dacă ajung vreodată să-mi public un jurnal, aşa o să se cheme: Caet de veaţa me care am eşt şi în alta am intrat Amar veaţ săl citiţ.

Vineri, 25 aprilie 2003
(continuare)

Acasă, mama mi-a povestit cum a fost ea la bîlci. Întîi a muncit o săptămînă încheiată pe harbuzăria bunicului ei. A prăşit pepenii cu gîndul la minunăţiile pe care o să le vadă acolo. La femeia cu barbă, la oamenii care merg pe sîrmă, la dulciurile promise de străbunicul meu. Cînd s-a încheiat săptămîna de lucru, a plecat acasă (în satul nostru aflat la vreo douăzeci de kilometri) cu o ultimă sarcină de îndeplinit: să facă rost de un cîine care să păzească harbuzăria...

Las' că asta povestesc altă dată. E prea frumoasă povestea ca s-o scriu acum.

Am intrat în chinurile facerii, în travaliu, cu romanul Ce se ştie despre ursul panda. Săptămîna asta mi-au făcut coperta. Cînd prind cîte o clipă liberă, deschid fişierul cu coperta şi mă uit ca un obsedat la o poză cu o tipă goală. Ieri textul a intrat, în termenii editurii, la "operat". Mi-am tot făcut drum pe la departamentul tehno, aşeptînd să aud ţipete. Am tot întrebat tehnoredactorul: "Ce-i, fetiţă sau băiat?". "Păi, dom'le, n-ai făcut ecografie?" "N-am încredere în ecograf. Am auzit c-au luat ţeapă mai mulţi". Mi s-a confirmat că ar fi un băieţel. Tre' să-l văd, să vină tehnoredactorul şi să spună: "Iaca fiul tău!".

Miercuri, 30 aprilie 2003

Ieri mi-am tras ochelari de soare, în cinstea căldurii de afară (în paranteză fie spus, camera mea se află într-un colţ, la parter. Nu pătrunde niciodată soarele. Singura fereastră e înspre nord şi nu îmi oferă altă perspectivă decît un perete de la casa gazdei şi o poiata pe lîngă care se plimbă cîteva găini moţate. Mi-e şi frică de găinile astea. Cred că au suferit mutaţii. Nu ştiu cum/cînd/dacă/cu ce le hrăneşte gazda, dar am observat că mănîncă, mai ceva ca dulăul Lucky, şi oasele pe care le arunc. Revenind la căldura camerei mele, stau în continuare cu puloverul pe mine şi uneori nu m-aş mira să iasă un pinguin de sub pat. Sau să găsesc un urs polar, în pragul hipotermiei, ghemuit într-un colţ).

Îmi amintesc primii ochelari de soare pe care mi i-a cumpărat bunica (cealaltă, dinspre mamă), la bîlci (acelaşi din povestea neterminată). Mă plimbam pe drumurile satului aşa: cu o pălărie de cow-boy făcută din carton şi vopsită cu smoală, ochelari de soare prin care toată lumea se vedea a' naibii de roz, cu o centură de care atîrnasem două pistoale din plastic. Din cauza căldurii, smoala de la pălărie se topea şi îmi curgea pe faţă. Călcam apăsat, cu picioarele un pic îndepărtate, şi apoape că-mi puteam auzi zornăitul pintenilor imaginari de la călcîie. Billy the Kid (ăla care, atunci cînd a fost întrebat cîţi oameni împuşcase la viaţa lui, a spus că vreo şaizeci şi şapte, fără a mai pune la socoteală şi mexicanii) era minciună pe lîngă mine.

Mi-am luat bilete de tren. Mîine dimineaţă plec la munte.

Marţi, 6 mai 2003

"Da' urşi sînt?", întreb eu pădurarul, ca s-o liniştesc pe Raluca. "Oho!", exclamă el, mîndru, de parcă ar fi fost urşii lui. "Da' nu-s periculoşi, fug din calea omului, că doar îs sălbătăciuni, nu?", încerc eu să dreg busuiocul. "Da - confirmă pădurarul într-o doară -, cam fug. Numa' unu-i mai periculos, da' numa' cînd se-mbată!..."

Joi dimineaţă am urcat în trenul de Oradea, cu gîndul să ajungem pe Rarău. Fain. Singuri în compartiment, am vrut să dormim, dar aerul acela de vacanţă pe care l-am inhalat o dată cu prima ţigară, pe culoar, ne-a trezit mai ceva decît o cafea tare. Peisajul a prins a ni se desfăşura pe sub ochi - case, garduri, copaci, oameni; case, garduri, copaci, oameni -, mereu acelaşi, ca şi cum cineva din afară ar fi dat la pedale, învîrtind prin faţa ferestrei un decor monoton. Decorul interior s-a schimbat înainte de Suceava, cînd în vagon au urcat vreo cincizeci de ţigani care au luat cu asalt toate locurile. După cinci minute, în înghesuială, a apărut şi controlorul de bilete, colectînd mulţumit cîte cinci/zece mii de lei de la fiecare persoană. Compartimentul s-a golit din nou, după ce trenul a oprit în cele patru gări ale Sucevei (una la fiecare bornă de kilometraj), lăsîndu-i în urmă pe ţiganii care au năvălit, aproape chiuind, cu capul înainte, în decor. Apoi tipul de la pedale a schimbat pînza, derulînd un peisaj de Doamne-ajută: case munteneşti, curţi îngrijite impecabil, copii cu bicicleta. La 10 eram în Cîmpulung şi am început să urcăm spre Rarău...

Pe drum am intrat de vorbă cu un pădurar care ne-a explicat cum stă treaba cu ursul cel rău la băutură. "Se-mbată, pentru c-aşa l-a-nvăţat un brigadier. L-a prins de pui şi-l purta cu el pe la toate crîşmele. Îi dădea bere, biscuiţi, ciocolată. De-aia s-a nărăvit, şi-acu', cînd se-mbată, umblă prin sat şi face scandal..." Pădurarul povestea prea frumos, ca să-l întrerup cu o aşa întrebare: "Da' cum îşi face, dom'le, ursu' rost de băutură de cînd trăieşte pe cont propriu?!".

Am sperat ca ursul să nu dea de gustul băuturii în timp ce ne aflam noi în excursie.

Joi, 8 mai 2003

Ralu zice ca i-a povestit un student de-al ei de ce sînt atîtea gări în Suceava. Una, de exemplu, au făcut-o pentru că, înainte de a ajunge acceleratul în oraş, ţiganii trăgeau zilnic semnalul de alarmă şi dispăreau pe cîmp. Un exemplu clasic de bună convieţuire şi de înţelegere cu minorităţile. Mă întreb dacă nu cumva soferul de la autobuzul care trece prin Podu-Iloaiei n-ar trebui să facă şi el o staţie acolo, ca să nu se mai chinuie bieţii rromi să fure bagajele din mers, în atacuri de tip indian.

Vineri, 9 mai 2003

Aş putea scrie două zile despre excursia la munte. Numai că n-am timp. Trebuie totuşi să pomenesc camera din cabana în care am stat: 2x2 m, un pat, o masa, un radiator, o icoană şi un afiş cu Gică Hagi.

Am neglijat să menţionez un eveniment în viaţa mea profesională: reîntoarcerea fiului risipitor, în birou cu mine - părintele Ioan-Florin Florescu. Sînt convins că o să-l calce pe cap faptul că-l pomenesc aici în calitatea lui preoţească, însă oricum asta face parte din lungul şir al tachinărilor reciproce din viaţa noastră cea de toate zilele. Cel mai mult îmi place la el capacitatea de a se bucura (oricum asta e calitatea numărul unu a unui om, a unui om "oarecare"). Dom' Balzac (Teodorovici) ne compară cu doi bătăuşi din curtea şcolii pe care , atunci cînd îi vezi, te întrebi dacă azi se vor lua sau nu de viaţa ta. Am reuşit să păcălim o mulţime de oameni pe holurile editurii cu o poantă copilărească (Florin o ştie de la fiica lui, Paraschiva): "Ai o aţă la picioare!". Omu naiv, cu gîndul la ale sale, se uită la picioare, iar noi îi spunem: "Mulţumesc pentru-nchinare!". Ştiu, sună a poantă de copii cretini, da' e de-a dreptul amuzant să vezi nişte băieţi serioşi care uită la tine ca şi cum ai fi căzut de pe lună. În cîteva zile deja ne-am format un argou propriu, un soi de joc cu mărgele de sticlă care porneşte de la discuţiile despre desenele animate (Courage is our hero!) pînă la etimologiile descoperite în Septuaginta (care e pe cale să apară la noi într-un proiect super).

Am verificat cu Florin pasajele "teologice" din Ce se ştie despre ursul panda. Teologice, vorba vine. Rămîne de văzut cîtă teologie încape în mintea unor vagabonzi care vor să se căpătuiască, învăţînd pe de rost pasaje din Biblie.

Aseară am fost la Mall să-mi cumpăr sandale. Pînă la urmă mi-am luat pantaloni. Sandalele sînt ceva mai ieftine decît cauciucurile unui Ford. Nu spun întîmplător Ford. Jos, în parcare, se-mplineau nu'ş'cîţi ani de la nu'ş'ce eveniment Ford. M-am trezit în mijlocul unei mulţimi care făcea ca toţi dracii, ascultîndu-i pe cei de la Voltaj. M-am distrat şi eu teribil, ca un poliţist de la Scotland Yard la un concert Beatles: prin mişcări ale carpienelor şi metacapienelor. Însă corpul meu astral se izbea cu capul de maşina salvării prezentă la sărbătoare.

Duminică, 11 mai 2003

Am fost şi mi-am luat bicicleta de la Teodorovici. Zăcea pe balconul lui, de la începutul iernii. Are o roată spartă ş-aşa te apucă un sentiment de sfîrşeală cînd ţi se strică bicicleta, încît nu-ţi mai vine chef de nimic. Am legat-o de-un fier, sub fereastră, şi-azi noapte am visat că mi-au furat-o nişte ţigani. Adevarat coşmar!

După ce mi-am legat bicicleta, am vrut să trag un pui de somn. Încă un zapping înainte de a închide ochii: mut pe TVR 1. Rămîn mut: Mama! Apoi tata şi sor'mea! Mi se părea mie că-i ştiu de undeva, da' mi-au trebuit cîteva secunde ca să mă dezmeticesc. Prin 2001, s-a făcut un reportaj despre mine şi cartea mea de debut. Adicătelea, uite dom'le cum reuşesc să se scoată băieţii buni de la ţară, după ce scapă de noroi. Ieri l-au reluat într-o emisiune de pe TVR 1 - Poveste fără sfîrşit - şi, ca o completare, mi-au prezentat situl de faţă. Prin februarie mi-a spus o prietenă de la televiziune de chestia asta, da' credeam că emisiunea a fost difuzată mai de mult. E ciudat să zapezi şi să-ţi descoperi deodată moaca pe ecranul televizorului. O chestie norocoasă, oricum. Sătămîna viitoare îmi apare romanul. Nici că se putea o reclamă mai bună. Am înţeles că tot norocul se datorează războiului din Irak: emisiunea trebuia dată acum vreo lună, dar din cauza războiului nu mai avea spaţiu de difuzare. Mersi, Sadam Hussein!

Joi, 15 mai 2003

Hai să vedem ce-am mai făcut, ce mai fac.

Azi am reuşit să supăr o scriitoare (nu-i dau numele, că se supără şi mai tare). Întîi mi-a lăudat situl, eu am bănuit-o de complezenţă (n-am avut de lucru şi i-am zis), ea m-a făcut necioplit, cu eleganţă, eu eram pe punctul să-i dau dreptate, ea mi-a laudat "inteligentza", apoi ne-am văzut fiecare de treabă.

Teodorovici îşi face şi el sit. Tremură de nerăbdare să se lege de viaţa mea "virtuală". Numai că el nu se supără. Pot să mă cert cu el într-o veselie.

Florescu e la Bucureşti (cu "trebi") şi, dacă a avut neinspiraţia să nu-mi asculte sfaturile legate de taximetrişti ("Unu: iei numai taxi de firmă; doi: dacă ai probleme, spui că mă cunoşti pe mine; trei: stai relaxat pe scaun, ca şi cum ai şti încotro mergi; patru: în general, nu da semne că eşti moldovean, dacă se prind, te fac de bani de nu te vezi etc. etc.), probabil că acum merge în direcţia opusă locului său de popas.

Pe la 4 m-a sunat Otilia (soră-mea) şi mi-a spus că mi-au prezentat din nou situl la televizor. Nu ştiu ce i-o fi apucat, eu jur că nu i-am deranjat cu nimic. Cică mi-ar fi lăudat şi ei "inteligentza". Am întrebat-o pe mama, în glumă, dacă e mîndră de mine şi mi-a zis: "Eu ca eu, da' să-l vezi pe taică-tu cînd l-au felicitat colegii de echipă pentru apariţia la televizor". Adevărul e că mama nu se lasă impresionată uşor. O vreme a fost mai celebră decît mine prin sat: cîştigase un filtru de cafea la concursul Elite. Veneau vecinele - cu treabă, chipurile - şi-o dată izbucneau: "Şi cum ai făcut de-ai cîştigat?!". Dacă a mai văzut emisiunile şi un unchi de-al meu (ăla care ţine morţiş că nu am făcut niciodată facultatea şi, în genere, fiul lui e mai tare, pentru că-i gardian public cu experienţă), chiar că m-am scos!

În concluzie, fac bine. Săptămîna viitoare îmi apare romanul şi mă simt de parcă aş fi cîştigat şi eu un concurs Elite.

Vineri, 23 mai 2003

Lucian Dan Teodorovici says:

Motto: "Teodorovici îşi face şi el sit.
Tremură de nerăbdare să se lege de viaţa mea "virtuală".
Numai că el nu se supără. Pot să mă cert cu el într-o veselie".
(Florin Lăzărescu)

"Şi ce să scriu eu despre tine?" - îl întreb pe proprietaru' acestui sit.
"Ce vrei tu!" - răspunde domnia-sa, iar îngeraşul de pe umărul meu stîng, simpaticul şi blajinul, îşi freacă mîinile rînjind satisfăcut.
Păcat că, imediat după asta, afurisitul de sentiment căruia de obicei îi zicem prietenie îi dă o palmă îngeraşului, rostogolindu-l de-a berbeleacul de pe umărul meu. Prin urmare, iată-mă, om cu înger prăbuşit, scriind despre Lăzărescu altfel decît cum aş fi vrut iniţial să scriu. Dulcea răzbunare mai are de aşteptat. Nu de alta, dar acum sînt invitat, iar cînd te afli în poziţia asta, n-ai ce face, trebuie să-ţi lauzi gazda. Regulile civilizaţiei şi ale bunului-simţ. Dificil. Da' să-ncercăm...

1. Lăzărescu este simpatic (e antipatic foarte rar - numai atunci cînd nu doarme);
2. Lăzărescu este un model demn de urmat (pînă şi pentru copiii mei - iar ei sînt foarte selectivi în a-şi alege eroi: pe lîngă Florin, îi mai au drept model doar pe Elmer Fudd şi pe Ciocănitoarea Woody);
3. Lăzărescu nu greşeşte niciodată (în afară de momentele în care se contrazice cu mine - atunci greşeşte întotdeauna; bine, greşeşte constant şi în alte momente, de exemplu atunci cînd afară e vreme urîtă sau atunci cînd e vreme frumoasă, atunci cînd plouă sau atunci cînd ninge, cînd e zi sau cînd e noapte, cînd e primăvară sau toamnă ori cînd e vară sau iarnă - dar asemenea evenimente se întîmplă din cînd în cînd, deci nu trebuie neapărat să ţinem cont de ele);
4. Lăzărescu nu se supără niciodată pe nimeni (anunţ important: dacă mîine cunoscuţii se vor întreba de ce port cele două vînătăi la ochi, să nu-şi imagineze care-cumva că Florin mi le-a făcut, din cauza celor scrise aici; nici vorbă! nu! pur şi simplu, presimt că mă voi împiedica şi voi aluneca în pumnii calmi ai lui Florin - ceea ce, nu-i aşa?, se poate întîmpla oricui);
5. Lăzărescu e extraordinar din toate punctele de vedere (deşi v-aţi aştepta ca şi în paranteza de faţă să fiu ironic-maliţios, iată că nu-s: chiar credeţi c-aş putea fi prieten cu un om precum cel descris în parantezele anterioare?).

Cam atît. Promit însă că la următoarea invitaţie de a mai scrie în acest jurnal voi fi atent ca afurisitul de sentiment căruia de obicei îi zicem prietenie să nu mai devină violent cu îngeraşul. Deci: va urma...

Joi, 29 mai 2003

Ok. Revin după o absenţă îndelungată. E aici un cerc vicios: cu cît mi se întîmplă mai multe, cu atît am mai puţin timp să scriu despre ele.

Dom' Balzac, reîncarnat în Teodorovici, şi-a făcut de cap prin jurnalul meu. Eu îl rugasem să scrie orice, în speranţa că o să se prindă şi o să pomenească de apariţia romanului meu: Ce se ştie despre ursul panda. O fi Lucian un excelent redactor-şef, dar la promovare nu se pricepe. Mă pune în situaţia de a mă lăuda singur. Termin scurt cu asta: am scris un roman de rupe lanţu', "săl citiţ", vorba lu' bunică-mea. I-am văzut culoarea la Bucureşti, joi, într-o dubă. Şoferul nostru mi-a plasat în braţe vreo 25 de exemplare, pe care le-am scăpat pe jos în pasajul de la Universitate. Ce reclamă mai bună decît să arunci cu cărţile tale în centrul Bucureştiului? Din păcate, a lipsit aurolacul care să-mi ceară un exemplar de protocol. Şi scena ar fi fost perfectă.

Sar peste fazele de la tîrg - lumea e o minunată înlănţuire de faze! - şi observ că, în lipsă, am primit un mesaj pe guestbook prin care cineva mă anunţă că sînt un dobitoc lipsit de orice simţ artistic. E posibil să nu am simţ artistic, dar sînt convins că am un pic mai mult bun simţ decît el.

Drept răzbunare pentru ironiile mele la cei care visează gheparzi în carouri, noaptea trecută am visat un lup alb, în mijlocul unui lac sec, în mijlocul unui deşert, în mijlocul unui continent pustiu, in the middle of nowhere... Eram rupt de frică, însă nu am vrut să o arăt. Mi-a trecut prin cap să încerc un soi de aport cu el (cam cum procedează motanul Tom atunci cînd e prins la colţ de cîinele Spike), dar nu aveam la îndemînă nici măcar o piatră. Numai nisip. Să fug era o prostie, m-ar fi prins din două mişcări. Pe de altă parte, privirea lupului alb (stînd calm, aşezat pe coadă) mă hipnotiza. Să văd ce se mai întîmplă la noapte.

Vineri, 6 iunie 2003

Mi-am lansat ieri ursul la apă sau, mai bine zis, am început să plimb ursul panda. Fain-fain, mă bucură faptul că am reuşit să adun în sala bibliotecii din Iaşi vreo 50 de oameni, dintre care mai bine de jumătate îmi sînt prieteni. Mai mult obişnuit să mă ocup de lansările altora (cred că au fost peste 100, în ultimii trei ani), mi-a venit tare greu să vorbesc despre mine şi romanul meu. Mă rog, am scos-o cumva la capăt. Nici nu mai ştiu bine ce-am spus, da' cred că oamenilor le-a plăcut discursul meu. Scurt, pontos şi sugrumat de emoţii. Cu mulţumirile am fost la fel de scurt: i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru oamenii minunaţi pe care îi cunosc.

Pe la 4 mă duc la o televiziune locală, împreună cu fratele Balzac, într-o emiusiune despre literatura română. Şi cu asta, basta, m-am plictisit să tot vorbesc despre romanul meu. Să văd cît mă ţine...

Că tot veni vorba despre Dumnezeu, o prietenă mi-a povestit despre un moment mai greu din viaţa ei, cînd a simţit deodată nevoia să se roage. Şi-şi dă seama că singura rugăciune pe care o ştie e Tatăl nostru în limba germană, pe care o învăţase pe de rost în copilărie, fără înţeleagă o boabă. Şi dă-i cu Tatăl nostru în limba germană. Şi, poftim, se dovedeşte că Dumnezeu - se putea altfel?! - e un bun cunoscător al limbii germane. Faza mi se pare relevantă pentru cum înţelegem noi, atunci cînd o facem, să ne rugăm. Repetăm Tatăl nostru în fiecare seară şi, chiar dacă ştim rugăciunea în română, o rostim într-o limbă artificială, străină, care capătă sens abia cînd avem nevoie de umbrela lui Dumnezeu.

Luni, 9 iunie 2003

Azi dimineaţă, la cafea, am văzut pe Antena 1 o doamnă de treabă care explica o metodă extraordinară de armonizare cu spaţiul în care locuieşti - Feng Shui. Am ciulit urechile, pentru că tocmai e pe cale să apară la noi o carte de felul ăsta. Din cîte am înţeles eu, chestia ar sta în felul următor: spaţiul casei ajunge să corespundă unei anumite zone a corpului sau a spiritului nostru. Dacă nu-i armonie în cameră, trupul şi sufletul se fac varză. Cu alte cuvinte, dacă pui un scaun de-a-mboulea, poţi să-ţi buşeşti un rinichi. Masa aşezată fără simţul răspunderii te poate aduce la apoplexie etc. etc. M-am uitat împrejur şi mi-am dat seama că nu am un suflet prea mare. Ca şi cum mi-ar fi ghicit gîndurile, doamna Feng Shui a spus că dimensiunile spaţiului nu contează. Totul e să-ţi aranjezi cît mai Feng Shui camera. "În nici un caz, patul nu trebuie să fie aşezat paralel cu uşa sau în faţa ferestrei", a spus răspicat doamna. Asta-i! De-aia nu mă simt eu prea bine uneori. E drept că patul nu-i chiar în faţa ferestrei (oricum, n-ar încăpea de şifonier şi bibliotecă), dar paralel cu uşa este. Acum sînt într-o mare dilemă: l-aş muta perpendicular pe uşă, dar nu o să pot să o mai deschid decît cu riscul de intra de-a curmezişul. O soluţie ar fi să intru în cameră, mut patul perpendicular, mă culc, iar a doua zi îl aşez la loc (cît sînt la serviciu, îmi pasă mai puţin de Feng Shui-ul de acasă). Dar cum mă duc noaptea la baie?!

Marţi, 10 iunie 2003

În buna tradiţie a studenţiei, uneori, seara pe la 8, ne strîngem mai mulţi prieteni şi jucăm tenis cu piciorul în Parcul Expoziţiei din Copou. Pe cît de profy e fileul, pe atît de profani sîntem la tenis. Dar există şi bucurii suplimentare, cum ar fi să umfli mingea fără ac de seringă sau să te cerţi cu gardianul public care găseşte în nu ştiu ce lege (una cu blocarea căilor de acces) subterfugii pentru a căpăta bani de-o bere.

Aseară am fost iertaţi de bere, datorită diplomaţiei lui Teodorovici şi aburelii de a arăta cartea mea de vizită pe care scrie "relaţii cu presa" (gardienii se tem de presă).

După tenis, mi-am tras sufletul la o bere în compania lui Florescu, a lui Ionuţ (graficianul nostru) şi a unui prieten de-al său, Dan. Am rămas mască auzind că Dan e locotenent şi urmează să plece pentru şapte luni într-o misiune din Afganistan. E nu ştiu cum ciudat să joci tenis, să bei bere, să ai impresia că trăieşti cît de cît într-o lume normală şi să-ţi dai seama că omul din faţa ta va sta şapte luni într-un loc în care poate da colţul în fiecare clipă, în timp ce tu o să joci în continuare tenis şi o să bei bere. Am discutat despre religiile diferite, care fac oamenii diferiţi. Am căzut cu toţii de acord că asta-i situaţia, că mai bine de-atît nu se poate. Pe drum, Florescu a tras o concluzie bestială, care poate fi folosită ca deviză de viaţă: "Bă, ce spectacol e lumea! Să trăiesc 300 de ani şi tot nu m-aş plictisi!".

Joi, 19 iunie 2003

Nu ştiu ce am, de vreo cîteva zile mă simt ca dracu' (chiar, de un vorba asta? Cînd spui "mă simt ca dracu'" ar fi de presupus că nu te simţi prea bine. Dar de ce s-ar simţi dracu' prost? Doar dacă nu-i merge vreo drăcovenie. Îmi şi închipui un drac nefericit, cu capul plecat, ros de griji pentru că lumea e din ce în ce mai bună. Şi-atunci înseamnă că, de fapt, cînd îi merge dracului nasol, totul e ok. Prin urmare, dacă mă simt ca dracu' însemnă că lucrurile merg bine. Numai cu drăcoveniile stau prost).

În primul rînd, mi-e somn mereu. Am ajuns să mă culc la 12 noaptea. De obicei, nu adorm înainte de 2. Dimineaţa aplic o veche tehnică de înveselire din copilărie: îmi fixez ceasul să sune pe la 6. Mă trezesc şi opresc soneria, iar pentru cîteva clipe mă invadează fericirea că mai am de dormit o oră. Din nefericire, soneria dă trezirea şi cocoşului din poiata de sub fereastra mea. El - cel puţin aşa se zice - ar trebui să cînte încă de pe la 4. Probabil ăsta e şi motivul pentru care, din momentul în care aude ceasul meu, tresare înspăimîntat şi se apucă zelos să cînte o oră întreagă, neîntrerupt. Eu îl acompaniez, în gînd, cu înjurături. L-aş omorî cu mîna mea, dar mi-e să nu mă dea gazda afară din casă. Mizez pe nervii mai slabi ai vecinilor. Cînd plec eu la serviciu, cocoşul tace mîlc. Probabil e leşinat în poiată. Asta e. O slujbă stresantă poate chiar şi să te ucidă.

Vineri, 20 iunie 2003

Cîteva lucruri pe care am uitat să le spun (şi n-aş fi vrut):
1. Pe o căldură de peste 35 de grade, am văzut un aurolac îmbrăcat cu o haină ca de eschimos. Avea şi o glugă îmblănită, trasă peste cap. Îşi încărca bateriile pentru iarna viitoare sau se refăcea după frigul de iarna trecută.
2. La tîrgul Bookarest din 2002, într-un stand de cîţiva metri pătraţi, stătea un bătrîn scriitor. Pe masă erau stivuite vreo trei grămezi cu cărţile sale. În spate, un afiş pe care scria: ASTĂZI, MARELE SCRIITOR X (nu-i reţin numele şi, oricum, nu i l-aş fi dat) ACORDĂ AUTOGRAFE LA STAND!. Privea pierdut, cu capul în palmă, la mulţimea care i se perinda prin faţă, fără să-i acorde nici o atenţie.
3. La tîrgul Bookarest 2003, unul dintre colegii mei de la standul Polirom m-a rugat să-i răspund unui domn care cerea lămuriri. M-am apropiat şi am prins din zbor că domnul spusese ceva în engleză. Am început să-i explic, în engleză, ce-i cu cartea pe care o avea în mînă. Omul şi-a cerut scuze, în franceză, şi mi-a spus că nu poate vorbi prea bine engleza, dar că o înţelege. Exact situaţia mea cu limba franceză. Am discutat vreo 10 minute, el în franceză, eu în engleză, pînă cînd s-a întors către soţia lui: "N-ai să-mi dai şi mie două sute de mii?". "Păi, de ce n-aţi vorbit în română şi cu mine?", îl întreb eu uimit. "Am crezut că sînteţi englez", îmi răspunde el, la fel de uimit. Am izbucnit amîndoi în rîs. Cînd mă apropiasem eu, el tocmai îi citea nevestei titlul unei cărţi englezeşti, în original. Şi de-aici, toată confuzia...
... şi multe altele.

Duminică, 22 iunie 2003

M-am întîlnit ieri cu prietenul Serj, care mi-a reproşat că această pagină de jurnal nu mai este actualizată din Cretacic. Dragă Serj, dacă mi-aş fi scris jurnalul intim în Cretacic, ar fi sunat cam aşa:

Cretacic superior, Maastrichtian (78,3 - 65 M.a.)

Cum mai trece viaţa în Mezozoicul ăsta!

Mai ieri, în Jurasic, supercontinentul Pangaea a început să se fragmenteze, conducînd la creşterea diferenţelor florale şi faunale dintre continentele nordice şi sudice.

Zilele astea, au prins să apară primele ceratopside şi pachycephalosauride. De asemenea, dau semne de viaţă primele grupe de insecte, mamiferele moderne şi anumite grupe de păsări, ca să nu mai spun de primele plante cu flori. Umblă vorba că aceste plante cu flori (numite, după mine, cam ciudat: Angiosperme sau Anthophyta) ar fi cel mai important eveniment al generaţiei mele.

Cînd m-apucă dorul să mă plimb prin pădurile de ferigi, cicadale şi conifere, mai întîlnesc din loc în loc dinosauri în transhumanţă - unii pasc liniştiţi ca boii, alţii îmi dau fiori pe şira spinării ca tîmpiţii.

Un lucru revoltător e că aminiţii, belemniţii şi alte moluşte continuă să constituie hrana marilor reptile marine. Oricum, sincer vorbind, mi se pare că ichthyosaurii, plesiosaurii şi mosasaurii au puţine şanse de supravieţuire, iar domeniul aerian e dominat fără drept de apel de către pterosauri.

Mă rog, fiecare cu aia mă-sii.

Eu nu-ş ce am, dar toată afacerea îmi dă o senzaţie de angoasă (die angst). Să fie criza bărbatului care trece în Paleocen?

Vineri, 27 iunie 2003

Vreo două zile din săptămîna asta am avut gîtul strîmb. Explicaţia cea mai simplă ar fi că m-a tras curentul. Aşa ar gîndi un om obişnuit. Nu şi eu care mai am ceva cunoştinţe de Feng Shui. O zi întreagă - cît am stat imobilizat în pat, cu ochii în tavan - am încercat să-mi dau seama cu ce obiect adus în cameră am produs o asemenea dezarmonie încît să rămîn cu gîtul strîmb. O fi noul cauciuc de la bicicletă? E drept că nu am bicicleta în cameră, dar e legată sub fereastră. Iar fereastra e mereu deschisă - prilej ca forţa Feng Shui fie să se împrăştie, fie să cadă sub influenţa nefastă a bicicletei.

Sau o fi totul de la pernă.

Miercuri, 2 iulie 2003

Aseară am plecat de la Teodorovici pe la 10 cu gîndul să prind ultimul maxi-taxi. Cum am ieşit în stradă, a şi apărut unul în care era numai şoferul. Am plătit biletul şi m-am aşezat la întîmplare, undeva pe la mijloc. La prima staţie au prins a se urca, unul cîte unul, nouă ţigani. Mi-e greu să descriu înfăţişarea lor de ocnaşi profesionişti (tatuaje, cicatrici, maieuri pe care puteai ghici urme de sînge închegat etc. etc.). Nici vorbă să fi fost băieţaşi de cartier. Ca să mă fac înţeles, grăitor ar putea fi faptul că mă aşteptam ca ultimul om care urcă după ei să fie un poliţai cu mitralieră, însoţit de doi cîini-lupi. Şoferul (abia cînd l-am căutat din priviri, în speranţa de a cere ajutor la nevoie, am observat că e cea mai fioroasă făptură din maşină) a întrebat: "Băieţi, sînteţi toţi nouă?! Mergem?" şi a dat drumul la o casetă cu manele. "Bă, asta-i melodia lui Bobo! Dă-o mai tare, să-i facem o bucurie!", se-aude o voce din spate. Bobo era pe scaunul de lîngă mine. Am remarcat cu coada ochiului că avea un tatuaj cu MIRELA pe antebraţ. Au început cu toţii să cînte şi să pocnească din degete. Mi-am zis că, dacă dau semne că vreau să cobor la prima, sînt iremediabil pierdut. Întîi trebuia să-l deranjez pe Bobo, apoi mai erau doi confraţi aşezaţi pe vine, lîngă uşă. La prima staţie, mi s-a spulberat şi ultima fărîmă de speranţă: doi călători întîrziaţi, care au vrut să urce în maxi-taxi, au băgat capul pe uşă, pentru o clipă, şi au rupt-o la fugă. Exista un real conflict între calmul pe care doream să-l afişez şi ceea ce simţeam în interior. La o adică, era suficient ca unul dintre companionii mei de călătorie să şoptească "Bau!" înspre mine şi aş fi făcut stop-cardiac instantaneu. Cu inima în gît, am mers pînă unde trebuia să cobor şi i-am cerut şoferului să oprească. A oprit. Bobo s-a ridicat şi mi-a făcut loc, îndemnîndu-i şi pe cei doi din faţa uşii să se conformeze. După ce uşa s-a închis în spatele meu, iar maxi-taxi-ul a demarat în trombă, mi-a venit brusc în minte un straniu ritual văzut pe Discovery: balena ucigaşă nu îşi omoară niciodată ultima focă pe care o prinde într-o zi. Se joacă o vreme cu ea, apoi o conduce cu grijă la mal, o apără de celelalte balene, lăsînd-o în libertate.

Luni, 7 iulie 2003

Unchii Ralucăi au plecat în Italia şi i-au lăsat în grijă:
a) un un cîine de rasă, la apartament;
b) un cîine prăpădit şi două pisici relativ prăpădite, într-o grădină din Copou;
c) un cîine de-a dreptul disperat, într-o grădină dintr-un sat aflat la zece kilometri de Iaşi.

Pisicile relativ prăpădite s-ar descurca şi singure, prin vecini. Cu cei trei cîine e mai greu. Cocker-ul de la apartament abia vede. Trebuie plimbat şi hrănit zilnic. Cîinele din afara oraşului e pe cît de disperat, pe atît de resemnat. La el ajunge Ralu o dată la trei zile. Pofta lui de mîncare nu poate fi comparată decît cu cea a unei specii conştiente că e pe cale de dispariţie. Oricîtă mîncare îi laşi, o termină pe loc. Nici nu l-am văzut, dar e uşor să mi-l închipui. Am avut şi eu odată unul asemănător care a mîncat într-o singură noapte zece pîini şi trei kilograme de peşte (cel puţin aşa pretinde vecinul meu păgubit).

De două ori am fost şi eu cu Ralu să hrănim cîinele prăpădit. Dacă în privinţa mîncării mai poate să se plîngă, îl invidiez sincer pentru peisajul de care are parte. După ce intri pe poartă, există o boltă cu viţă de vie lungă de vreo douăzeci de metri, vişini, zmeuriş etc. etc. M-am înfipt din prima într-o tufă de zmeură şi am avut deodată senzaţia că cineva mă priveşte insistent, mă soarbe din ochi. Pofta mea de zmeură (ceva mai potolită decît a unei specii pe cale de dispariţie, dar demnă de un urs conştient că are parte de ultimele boabe pe anul curent) nu m-a făcut să scap de acea senzaţie (dacă nu metafizică, măcar explicabilă prin faptul că, în copilărie, am fost prins la furat diverse fructe prin curţile oamenilor). Am ridicat, cu încetinitorul, ochii. La nici trei metri de gard, din curtea vecină, mă priveau doi struţi. Probabil că păream o creatură extrem de bizară. La urma urmei, struţ fiind, nu ţi se întîmplă să vezi zilnic un om într-un zmeuriş. Le-am înţeles perplexitatea şi doza de suspiciune cu care mă urmăreau. Ce n-am înţeles pe moment a fost de unde naiba au apărut doi struţi în curtea vecinului. Ca-ntr-o oglindă a senzaţiilor tari, apariţia mea în faţa struţilor sau a struţilor în faţa mea era totuna, uimire care te lasă mut, pendulînd între curiozitate şi dorinţa de a o rupe la fugă. N-am fugit nici eu, şi nici struţii. Ne-am admirat în tăcere, pînă cînd eu au cedat şi am strigat: "Ralu, vino să vezi doi struţi!" Ralu părea mai surprinsă de reacţia mea decît de apariţia struţilor. De parcă eu nu-mi găseam locul în peisaj. Zice: "Aaa, vecinii cresc struţi. Vezi, să nu le dai de mîncare, că se supără".

Acestea fiind zise, mi-e şi frică să povestesc o altă fază care mi s-a întîmplat în studenţie. O spun totuşi, în ciuda faptului că deja am început să primesc mesaje prin care cititorii acestui jurnal îmi transmit să-s dus cu pluta:

După un curs plicticos despre apariţia africatelor în limba română, îndoit de foame, leşinat de căldură, cu capul în pămînt, mergeam pe jos acasă (pe-atunci "acasă" însemna o cameră prin Podu-Roş). În faţa Palatului Culturii, chiar la răscruce, cînd să dau colţul spre Podu-Roş, ce-mi văd ochii? ... Dau o bere celui care-mi spune numele animalului şi explicaţia prezenţei lui prin acele locuri.

Acum mă duc acasă. Deşi e aproape opt, Florin se străduieşte să finalizele ultimele corecturi ale unei traduceri din limba coptă: Evanghelia după Toma. O chestie super. Mi-a rămas înfipt în creier un verset de-acolo:
"Iisus a zis: Fiţi trecători..."

Vineri, 18 iulie 2003

Scrie cărţi cu animale, intră pe forumuri, lucrează la Polirom, dă concerte de chitară clasică, vorbeşte cu un puternic accent moldovenesc, încercă să scrie cu un puternic accent occidental, are inteligentză, e un dobitoc lipsit de orice simţ artistic, e dus cu pluta, e un senior al managemetului cultural, are ceva cu ţiganii şi cu aurolacii, e bun prieten cu Teodorovici şi cu preotul Florescu, se plimbă cu bicicleta, a fost prof. de engleză, a beut cu Regele Mihai, a văzut doi struţi, e cool, e domnu' Lăzărescu, e tipu' cu care m-am întîlnit eu la un tîrg de carte, e ăla pe care era să-l batem noi în maxi-taxi, e fiul mamei sale care a cîştigat un concus Elite şi al tatălui său care zideşte case, cocoţat pe schele, ăla care-şi dă cu părerea despre Dumnezeu, fratele lu' Otilia care nu era de acord cu Agopian, iubitu' lu' Ralu, ăla care-a zis nasoale de Manolescu, cel care scrie poveşti cu p... mă-sii, cu televizorul la Bichescu, cu Nea Mi'ai care-l fugărea cu motocicleta, e, pe scurt, cum spunea cineva despre altcineva, nu-mi mai amintesc exact, un animal marin, care se tîrăşte pe uscat şi tînjeşte să zboare. Acesta e Florin Lăzărescu, un personaj recomandat de Nicu.

Oricît aş sta cu ochii în pămînt, făcîndu-mă că nu observ, de cînd cu jurnalul ăsta intim am devenit mai mult ca oricînd un personaj. M-am descoperit ca subject pe diverse forumuri, primesc mesaje de susţinere şi mesaje cu înjurături, aprecieri şi atenţionări că-mi pierd timpul de pomană. Că alţii mă privesc ca pe un personaj, nu e cine ştie ce chestie. Mai grav e că eu însumi mă surprind tratîndu-mă ca atare. Una e să te transpui - pe ici, pe colo, în punctele esenţiale - într-un roman, alta e ca, atunci cînd eşti ameninţat cu bătaia, să-ţi zici: "Bă, ce fază mişto pentru jurnalul intim de pe internet!". Revin la întrebarea esenţială, pe care am mai pomenit-o: "Da' eu singur cine sînt?". Îmi place au ba personajul pe care îl dezvolt aici? Îmi convine situaţia? Aş fi ipocrit să spun că nu-mi gîdilă într-un mod plăcut orgoliul. Însă întrebarea cu "eu singur" rămîne atunci cînd mă văd în sutele de feluri în care mă privesc ceilalţi. Ceilalţi - un fel de Nicu de pe ProTv, care mă apreciază sau mă înjură.

Aaa, mi-am adus aminte: Carl Sandburg a spus chestia cu animalul marin.

Vineri, 25 iulie 2003

De cîte ori mă duc acasă, mă încearcă un sentiment de vinovăţie faţă de tot ceea ce înseamnă lumea de acolo. Las deoparte faptul că părinţii mă văd din an în Paşte, că nu stau niciodată mai mult de 24 de ore, că au ajuns să mă vadă ca pe un fel de Făt-Frumos întors pentru o clipă din ţinutul tinereţii fără bătrîneţe şi a vieţii fără de moarte, pentru a arunca o privire fugară asupra a ceea ce a rămas în urmă.

Personajele şi atmosfera de acolo bat la funduleţ lumea dintr-"un veac de singurătate". Amestecul acela de gîndire de pe vremea lui Pazvante Chiorul şi impactul cu toate năbădăile presupuse de viaţa contemporană dă naştere unui ţinut fabulos pentru care realismul magic nu mai e concept, ci carne vie, haleală îndestulătoare pentru o gaşcă de 17 scriitori. Vreau să spun că nici măcar nu trebuie să inventez nimic. Numai să pun lucrurile cap la cap. Am început deja să recuperez nişte personaje pentru următorul roman:

Primul ar fi Şoşoi, în perioada în care am apărut pe marginea şanţului cu o tablă de şah în mînă. Şah învăţasem de la var-mea. Învăţasem, vorba vine, ştiam doar mişcările de bază şi că "regele nu se mănîncă". Adică pierdeam tocmai esenţa. Jucam ore întregi cu var-mea, declanşînd un adevărat măcel pe tablă: cîştiga cel care reuşea să mănînce primul piesele celuilalt, exceptînd regele care, după cum am spus, mînca într-o veselie, dar "nu se mînca". Experienţa de pe marginea şanţului s-a dovedit din prima dramatică. Un tractorist, după două mutări, mi-a spus sec: "Şah! Mat!". De şah mai auzisem, "mat" mi se părea un cuvînt străin, cu atît mai ciudat cu cît era spus de un om al cărui vocabular de bază era sub nivelul celei mai jmechere gorile văzută de mine la Teleenciclopedie. "Cum adică mat?" "Adică te-am caftit!", a exclamat el rupt de fericire. "Păi, mai am o mulţime de piese pe tablă". Şi mi-a explicat cum stă treaba cu matul. Asta m-a călcat pe bătături, mi-a terfelit orgoliul meu de premiant şi m-am pus pe studiu. Habar n-am de unde am făcut rost de-o carte de şah. Atunci am auzit de Karpov, de Alehin, de rocadă, de tot ce vrei. După vreo lună m-am întors pe marginea şanţului şi am produs rumoare. I-am fript fără drept de apel şi pe tractorist, şi pe băiatul vînzătorului din sat, karpovii satului Doroşcani. Tractoristul nu m-a mai bătut niciodată, pe băiatul vînzătorului îl lăsam să mai cîştige o partidă din zece, că nu-mi mai dădea tat-su portocale, cînd se aduceau la "comparativă". Am fost regele neîncoronat al şahului pînă s-a întors Şoşoi din puşcărie. Şoşoi stătuse vreo nouă ani la pîrnaie, din cîte îmi amintesc, pentru o nimica toată: snopise în bătăi o căruţă de oameni, dintre care unul a găsit de cuviinţă să-şi dea obşescul sfîrşit. Auzisem că s-a întors Şoşoi, dar nu-l văzusem niciodată. Ca de obicei, într-o duminică, jucam şah, la şanţ, cu tractoristul şi cu băiatul vînzătorului. Brusc, aceştia s-au ridicat în picioare şi au spus că ei ar cam avea treabă. Eram în mijlocul unei partide. Am rămas mirat, privind la piesele desfăşurate, calculînd în cîte moduri puteam cîştiga partida aceea. Apoi pe tablă s-a proiectat umbra unui om. M-am întors. În dreptul soarelui, acoperindu-l cu desăvîrşire, era o matahală care m-a întrebat: "Da' ce faci?" "Joc şah." "Da', singur?" "Dacă n-am cu cine." "Da' joc şi eu?" Puteam să-l refuz? Nici nu m-a lăsat să rearanjăm piesele. A intrat în partidă şi, în ciuda avantajului meu zdrobitor, m-a făcut varză. "Mai jucăm una?", îl întreb enervat. "Mai." Varză din nou. Adio visul meu de a-i da lecţii lui Karpov. Şoşoi mă băgase în ceaţă. Am mai jucat cu el zeci de partide, dar n-am reuşit să-l bat nici măcar o dată. Mă fascina faptul că nu se plictisea niciodată. Juca şah ca şi cum s-ar fi mutat într-o altă pîrnaie în care oricum nu aveai altceva mai bun de făcut decît să joci şah. Nu am schimbat niciodată vreun cuvînt care să nu fi fost legat de joc, deşi eram curios să-mi povestească tot ceea ce văzuse. Nici nu am mai avut şansa să-l bat. După Revoluţie, cînd s-au împărţit pămînturile, s-a certat cu soră-sa de la o bucată de vie. O dorea şi el, şi soră-sa de la oraş. De ciudă, Şoşoi s-a spînzurat de un copăcel din mijlocul viei. Nici n-a avut destul loc pentru a se spînzura gospodăreşte. L-au găsit mort, într-o poziţie chinuită, atingînd pămîntul cu picioarele.

Închei repede. Nu mai am timp. În două ore plec la munte şi nici nu mi-am pus hainele în rucsac. Pa.

Miercuri, 6 august 2003

"Un salvamontist şi-o bere!", cam acesta ar putea fie leit-motivul drumeţiei noastre prin Făgăraş. Drumeţie, vorba vine. Au fost şi momente în care dorinţa noastră de relaxare la înălţime s-a transformat în luptă pentru supravieţuire.

Se iau direct de la serviciu 13 nebuni cu veleităţi de oameni normali, li se dă o jumătate de oră ca să se echipeze, pe la 7 seara, se urcă într-un maxi-taxi închiriat cu ruta Iaşi-Avrig-Poiana Neamţului - şi aveţi toate condiţiile unei reuşite excursii de supravieţuire. Pe la 4 dimineaţa, după ce nimeni n-a reuşit să închidă un ochi, am păşit din burta maşinii direct în beznă şi în ploaie. Beznă adevărată, puteai să-ţi sprijini bicicleta de ea. Şi am început să luăm cunoştinţă de ospitalitatea specific românească.

La prima cabană, n-au vrut să ne primească nici măcar pe iarba din curte. Ca nişte adevăraţi cavaleri jedi, am tăiat bezna cu lumina laternelor pînă la următoarea cabană. Acolo ne-a întîmpinat un alt întreprinzător privat ospitalier, indignat că-i speriem cîinii. Cîinii - unul dintre el o namilă numai bună să-i pui un butoiaş de wisky la gît şi să-l trimiţi în Siberia - ne-au înconjurat cu lătrături feroce, evident terifiaţi de aspectul nostru neprietenos. Într-un final, cîinii s-au dovedit mai îngăduitori decît stăpînul lor, acceptîndu-ne prezenţa pe terasa din faţa barului închis.

Cînd s-a luminat de ziuă, am început urcuşul către prima cabana-morgana, Bîrcaciu. Drumul ar fi fost de-a dreptul frumos, dacă n-am fi avut nişte rucsaci care cu siguranţă ar fi cocoşit pe orice şerpaş experimentat din Himalaya (eu unul încă mai caut cele 5 bile de bowling pe care cred că le-am pus din greşeală în rucsac). La Bîrcaciu, după un urcuş de vreo cinci ore, am mîncat o ciorbă şi m-am culcat (îmi place să cred că n-am leşinat) pe iarbă. Apoi, am bîntuit teleghidat, vreo 3-4 ore, către cabana Negoiu. Acolo, peisajul ne-a tăiat şi bruma de respiraţie de care mai eram în stare, drept care ne-am declarat cu toţii mulţumiţi. Altfel spus, concluzionînd în stilul lui Ionuţ: "Tare-i bine şi frumos/ Cînd e omul sănătos!". Salvamontistul, un bătrînel de treabă, ne-aruncat cîteva vorbe de bun-venit şi apoi a aplecat că avea de lucru: căzuse unul de pe Custura Sărăţii. A doua zi am aflat că omul nu păţise mai nimic: era în comă, cu coastele şi picioarele rupte.

Scăpaţi de rucsaci, am simţit că avem aripi. Am urcat pe vîrful Negoiu cu voioşie pionierească. Pe vîrf, la 2535 de metri, am asculat un cor de polonezi, cîntînd pe 4 voci (habar n-am: or fi fost angajaţi?!). La întoarcere, ne-am întîlnit din nou cu salvamontistul şi l-am ajutat să-l care la cabană pe un alt tip care-şi rupsese piciorul. La cabană, întreprinzătoarea patroană nu avea nici ţigări, şi nici pîine. Am băut un rom (cea mai ieftină băutură din cabană, obţinută probabil din recombinarea substanţelor din care era produs ambalajul de plastic) şi m-am întors la cort. Taman la timp ca să prind spectacolul oferit de vreo 20 de ţigani care se odihneau cu topoarele sub cap, după o zi obositoare de cules afine.

În următoarea dimineaţă, dezamăgiţi de peisajul cu topoare, am plecat spre un loc mai singuratic, Căldarea Negoiului (ce bine-a mai zis-o un nene: "Ca să ajungi la singurătate trebuie să mergi tot mai departe"), nu înainte de a-l întreba dacă avem şanse să ne întoarcem întregi de pe Custura Sărăţii (din cîte am înţeles, unul dintre cele mai naşpa' urcuşuri din ţară). Salvamontistul s-a declarat neaşteptat de optimist, avînd în vedere că că, acum două zile, cărase un tip în comă de acolo (sincer, eu îl bănui că e plătit la numărul de turişti cu gîtul rupt). Ne-am postat postat corturile în Căldare şi am făcut Custura Sărăţii. Cumplit de frumos! A doua oară nu ştiu dacă mai urc aşa ceva. Drumul de întoarcere a trecut din nou pe la Cabana Negoiu, unde ne-am oprit sufiecient de mult pentru a o mitui pe patroană să-mi vîndă un pachet de ţigări şi pentru a vedea în fugă un turist care a comandat la ghişeu "o bere şi-un salvamontist" pentru prietenul său care căzuse extenuat la nu'ş'cîţi kilometri de cabană.

Din Căldare, am tăiat-o prin Strunga Ciobanului (sau Strunga Dracului, cum i se mai spune, mult mai nimerit) către refugiul de lîngă lacul Călţun. Nu mai povestesc drumul pînă acolo. Doar pomenesc că am văzut cîţiva dintre cei mai vajnici companioni căzînd psihic, pe anumite porţiuni ale drumului. La Călţun ploua la o temperatură de + 2 grade, pe un vînt care, dacă ai fi fost legat cu o sfoară, te făcea zmeu. Am zăbovit o zi aici, neputînd porni mai departe din cauza ploii. Noaptea am dormit vreo 20 de oameni într-un refugiu asemeni unui vagon de tablă cu care fasciştii transportau evreii către lagărele de concentrare.

Următoarea zi, la şase dimineaţa, ne-am îndreptat către lacul Bîlea, ţinutul utopic pe lîngă care trecea şoseaua Transfăgărăşanului. Cînd am auzit cîntec de manele, mi-am dat seama fericit că ajunsesem din nou, în sfîrşit, la civilizaţie. Un alt semn de civilizaţie era că la Bîlea, cel mai nasol loc de odihnă, într-o cameră cu 7 paturi, costă 20 de euro. Doream să mergem mai departe, pe Moldoveanu, dar, date fiind aceste condiţii şi faptul că a doua zi se anunţase ninsoare, am stat 3 ore în ploaie şi am găsit un şofer mai milos care ne-a dus pînă în Sibiu, de unde, via Vinţu de Jos, am luat trenul spre Iaşi.

Recitesc ce am scris pînă aici şi îmi dau seama că modul meu de prezentare e psihanalizabil. Intenţionat am selectat doar fazele neplăcute, pentru că, de fapt, excursia a fost încîntătoare, pentru că regret că nu am avut puterea să merg mai departe. Mai departe, vorba lu' nenea de mai sus, către locul numit singurătate.

Vineri, 15 august 2003

Ar fi, ar cam fi nişte chestii de-a dreptul interesante de povestit, dar mi-e că se lasă cu bătaie dacă mă apuc să le plasez aici. Şi chiar atît de intim n-am curajul să fiu. Pe scurt, săptămîna asta, am călcat pe cap atîţia oameni din preajma mea şi de aiurea încît - cum sintetiza Padre Florescu situaţia - mi-ar mai lipsi din galeria happening-urilor personale declanşarea unui unui conflict diplomatic.

Aşa că tac mîlc. Nici nu vreau să mă aud ce gîndesc.

Vineri, 22 august 2003

Prin iulie, am întîlnit pe străzile Iaşului un nou personaj remarcabil din galeria aurolacilor: un tip de vreo 40 de ani, înalt aproape de 2 metri, cu chip tînăr, dar cu barbă şi plete albe. Nu lucrurile acestea mi-au atras atenţia, ci faptul că, pe o căldură de peste 30 de grade, omul nostru era îmbrăcat cu o haină groasă, ca de eschimos, şi mai avea şi gluga îmblănită trasă pe cap. De-atunci îl reîntîlnesc periodic - traversează liniştit strada, stă pe o bancă în parc (cînd e pe bancă, are totdeauna gluga trasă pe cap) sau priveşte extaziat, precum cuvioşii icoanele, la revistele porno de la chioşcurile de ziare. De fiecare dată abia mă abţin să mă duc şi să-l întreb de ce naiba umblă în mijlocul verii cu paltonul pe el. Răspunsul pe care mi-l dau singur ar fi că adună atîta frig iarna, încît e nevoie de o vară întreagă de recuperare. Ralu crede că tipu' n-are unde să-şi lase haina, n-are chef s-o care în mînă şi cea mai bună modalitate de a o păstra e s-o ţină pe el. Ar merita, totuşi, să-i cer şi lui părerea.

Dacă mă gîndesc bine, îmi amintesc chiar acum că ştiu perechea lui de la polul cu minus: iarna trecută, în zona Tîrgu Cucu am întîlnit de cîteva ori un alt aurolac, îmbrăcat la costum - pantaloni la dungă şi sacou ultima modă second-hand -, dar desculţ. Nu avea nici măcar ciorapi. Mă întreb care ar fi şansele să vorbesc de una şi aceeaşi persoană. E foarte posibil ca tînărului pe care l-am văzut astă-iarnă să-i fi crescut între timp barbă şi plete albe.

Joi, 27 august 2003

Alaltăieri, împreună cu Ralu, am fost la Padre acasă să-i vedem fetiţele: Para (6 ani) şi Cati (4 ani). Vedeta serii ar fi trebuit să fie Para. Ia lecţii de pian şi trebuia să ne susţină un microrecital la orga pe care a primit-o cadou de la Moş Crăciun. Microrecitalul a "degenerat" într-un chef de chef, beţie de joacă totală, cu dănţuială, flic-flacuri, salturi în tavan, rostogoliri peste cap etc. etc. (Da' asta rămîne între noi. Să nu afle nevasta lui Padre, că nu ne mai primeşte pe acolo).

Pe mine unul orga m-a lăsat mască. Mă refer la posibilităţile pe care ţi le oferă pentru a face muzică - acompaniament, variate instrumente, "private teacher". M-am bătut cu copii ca să-mi dea liber la etalerea talentelor brusc descoperite. Nici Padre nu e departe de mine ca entuziasm, aşa că am hotărît, nici mai mult nici, nici mai puţin, să ne facem o formaţie. În fond, el are orgă, eu am chitară - ce ne mai trebuie? Un nume.

Tocmai stabileam la fumoar numele formaţiei, cînd a apărut Teodorovici. Deodată şi-a dat şi el seama că asta-i una dintre ultimele piedici care-i stau în calea realizării profesionale, în genere, în calea fericirii. Puteam refuza cel mai bun prieten? L-am primit şi pe el. Problema, minoră de altfel, era că el nu are nici un instrument. "Bine, da' tu la ce instrument cînţi, Teodorovici?" La "cichirap", a venit răspunsul lui prompt. Adică el îşi asumă rolul (absolut specializat) de a rosti din cînd în cînd, pe tot parcusul viitoarelor melodii pe care le vom compune, un soi de "Check it up! Check it in!". Pe scurt, în definiţie teodoroviciană, e vorba despre un nou instrument care va revoluţiona istoria muzicii, numit "cichirap-cichirin".

Formaţia se va chema Istoria muzicii. Volumul II. La chitară (sau alte instrumente cu corzi): Florin Lăzărescu. La clape (şi alte efecte speciale): Florin Florescu. La cichirap-cichirin: Lucian Dan Teodorovici. Compozitori: băieţii de la Istoria muzicii. Volumul II.

Seara, la o bere, au apărut unele mici disensiuni: ce stil vom aborda, cît de lungi trebuie să fie melodiile, ce look abordăm, la ce emisiuni televizate mergem, şi la care nu etc. etc. Cea mai gravă rămîne totuşi reacţia de ultimă oră a lui Teodorovici: trăieşte cu impresia că noi îl tragem în jos şi vrea să se apuce de o carieră solo. Situaţia e oarecum nasoală: el e singurul care-şi stăpîneşte instrumentul. La noi, lucrurile nu-s aşa roz: dacă se supără Para şi nu ne mai dă orga? Padre crede că s-ar putea să ne descurcăm şi singuri, că avem totuşi un nume şi un public format. Chiar dacă a apărut un moment de criză, nu ne putem pune de-a curmezişul carierei lui Teodorovici. Pe piaţa muzicală din România este loc pentru toţi.

Eventual, vom da concurs şi vom angaja noi membri. Ştie cineva vreun interpret de cichirap-cichirin?

Vineri, 5 septembrie 2003

Azi am citit în Adevărul despre un hoţ de maşini, care a trimis uneia dintre victime o scrisoare plină de remuşcări pentru că, pe lîngă casetofon, i-a mai furat şi actele. Drept care i le returnează recomandat şi este prins pe baza amprentelor lăsate pe scrisoare. Nu-mi vine în minte decît o replică dată de cardinalul Carlo Maria Martini lui Eco, într-un dialog epistolar despre (in)existenţa lui Dumenzeu: "De ce vrea omul să fie bun, cînd i-ar fi mult mai uşor să fie rău!" (e un citat aproximativ din volumul În ce cred cei care nu cred?).

De fapt, vorbesc prostii cînd spun că numai asta îmi vine în minte. Îmi apare în faţa ochilor o întreagă galerie de hoţi ciudaţi:

Unul ar fi Huştiuliuc, prostul satului nostru, care a spart magazinul cu un topor, direct prin peretele de lut, şi a furat doar două pachete de ţigări Carpaţi. A făcut vreo trei ani de pîrnaie.

Un altul ar fi un tip care a spart magazinul şi a furat, printre altele, o pereche de schiuri. A ieşit din magazin, a luat în spate lucrurile furate, şi-a pus schiurile în picioare şi a tăiat o pîrtie pînă în spatele casei sale. Nu mai ştiu cîţi ani a stat la răcoare.

Un alt hoţ profy, din satul bunicii mele de la Lungani, a spart magazinul sătesc, uitîndu-şi înăuntru adidaşii de care se descălţase pentru a nu face zgomot.

Mai în zilele noastre, un băieţaş de cartier i-a furat celularul unei prietene. După vreo două ceasuri, a răspuns la telefon şi i-a ţinut fetei o minipredică: "Sînteţi o domnişoară drăgută, da' cam aiurită! E frumos aşa?!".

Duminică, 7 septembrie 2003

Mă întorc la Huştiuliuc. La singura întîlnire de grad zero pe care am avut-o cu el, singura întîlnire în care am şi schimbat cîteva vorbe. Odată l-am găsit pe marginea şanţului, într-o poziţie de om căzut dintr-un avion: pe burtă, cu o mînă prinsă sub el, cu cealaltă, încleştată în firele de iarbă, ca şi cum s-ar fi agăţat cu disperare de un colac de salvare, ca să nu se ducă la fund. I-am dat tîrcoale împreună cu prietenul meu Petrică, ca rechinii, însă nu aveam curaj să ne apropiem prea mult. Puţea îngrozitor. L-am strigat, dar nu a arătat nici un semn că ne-ar fi auzit. Nici nu părea să respire. Fără să-mi comunice şi mie intenţiile, Petrică s-a desprins în viteză de lîngă mine şi i-a tras un şut în fund. Am fugit pe sub gard în curtea mea, ne-am contopit cu peisajul. Linişte. Am trecut nou în drum, pe sub gard, ca şobolanii. Huştiuliuc părea mort. Ne-am prins cu degetele de nas, l-am împins cu picioarele şi l-am întors cu faţa în sus. Din mîna prinsă sub el a căzut o sticlă de ţuică, aproape goală. Cît ne-am mai învîrtit pe-acolo, am găsit o broască într-una din bălţile şanţului. L-am descălţat de-o cizmă şi i-am plasat broasca în ea. Apoi ne-am dus la joacă. Pe seară, l-am găsit în acelaşi loc. L-am zgîlţîit eu de umeri: "Hei, bădie, scoal' şi te du acasă!". S-a ridicat bezmetic, şi-a încălţat cizma şi a pornit legănîndu-se la vale. După vreo douăzeci de metri, s-a oprit brusc, s-a descălţat de cizmă, a scuturat broasca turtită, a luat-o în mînă şi a aruncat-o înspre mine: "Te bag în Dumnezău mă-tii!".

Urmînd raţinunea ascunsă după care Dumnezeul mamei mele a făcut lumea, Huştiuliuc, prostul satului, avea un singur prieten, Costică Toderică, nebunul satului. Costică Toderică era din aceeaşi breaslă cu tatăl adoptiv al lui Iisus. Umbla fluierînd pe uliţele satului, în căutarea unor clienţi cărora să le facă geamuri şi uşi sau orice obiect care ţinea de meşteşugul tîmplarului nostru. De exemplu, şi acum cînd mă duc acasă, mănînc pe una dintre măsuţele făcute de Costică Toderică. Măsuţa e faină, atîta doar că are un picior mai scurt şi, dacă vrem să nu ne zboare ciorba din farfurie în timp ce mîncăm, cineva trebuie să ţină permanent cotul apăsat pe unul dintre colţuri. De Costică Toderică nu scăpai decît dacă îi făceai o comandă. Cu toţii îi plăteau această taxă de protecţie. Nu cred să existe casă în satul nostru, care să nu aibă o uşă trapezoidală, o fereastră strîmbă, o masă sau un taburet cu un picior mai scurt. Eu unul am fost fascinat de veselia lui de cînd l-am cunoscut. N-am întîlnit un om mai vesel decît el. Iar veselia lui a durat mult şi bine, pînă acum vreo cîţiva ani, cînd s-a înzdrăvenit de-a binelea la minte. Dacă plecarea lui Huştiuliuc la loc cu verdeaţă nu a reuşit să-i curme din pofta de viaţă, moartea mamei sale l-a adus pe Costică Toderică cu picioarele pe pămînt. Deşi trăieşte şi astăzi, vorbesc de el la trecut, pentru că acum este un cu totul alt om, unul obişnuit care păşeşte trist, cu capul în jos.

Miercuri, 24 septembrie 2003

Joia trecută, mi-am trimis următorul mail pentru pagina de jurnal:

Din cînd în cînd, mi se pune pata pe cîte un cuvînt sau pe cîte o expresie. Aseară, în trenul de Constanţa (sînt la un tîrg de carte), am găsit într-o carte expresia pe care nu ţin minte să o fi folosit vreodată: "a o tuli". Mă rog, nu mă dă opera afară din casă, dar vreo cîteva sute de pagini tot am mîzgălit. Pînă să adorm, cu gîtul strîmb, m-am gîndit că trebuie să găsesc neapărat un context favorabil pentru a folosi şi eu minunata expresie.

43 de farmacii, 32 de frizerii, un studio de bronzat, 3 alimentare şi nu'ş'cîţi kilometri parcurşi prin Constanţa pentru a găsi bomba asta de internet-cafe de unde scriu acum. Habar n-am nici măcar cum am găsit-o. E pe o stradă lăturalnică, în subsolul unei clădiri dubioase. Înăuntru, acum, în jurul meu e o atmosferă de bar texan în care toată lumea se bate-mpuşcă, numai eu stau calm (aparent!) şi scriu la jurnal. Vreo zece tipi joacă în serie nu'ş ce joc cu pocneală. Se înjură de toţi dracii şi ascultă BUG Mafia. Pe bune, nu exagerez cu nimic. Sper să nu arunce vreunul ochii pe monitorul meu. Şi cum atmosfera texană din jurul meu se încinge din ce în ce mai mult, cred că e cel mai potrivit context în care să-mi zic: "Tule-o!". Dacă scap, promit să revin cu amănunte.

O concluzie fugară: am scăpat!

Vineri, 26 septembrie 2003

Am văzut aseară filmul 8 Miles, cu Eminem. Încă mai dau din cap în ritm de hip-hop. Filmul m-a convins că fenomenul de acolo e autentic, nu o vrăjeală a băieţilor de bani gata de pe la noi. E drept că-mi plac şi Paraziţii, dar parcă văd şi la ei aceeaşi ciumă care domneşte în România de la Maiorescu încoace: cea a formelor fără fond. Mi s-a părut grozav că provocarea maximă a acelei lumi nu era muzica sau boceala vieţii de cartier, bătaia ieftină cu pumnul în piept că numai hip-hop-ul reprezintă realitat' sau adevăru'. Nu. Ideea centrală era "să-l faci" pe celălalt - şi nu oricum - din versuri, din rime. "N-are vocabular", exclamă cineva din public despre un veleitar al hip-hopului care urcase pe scenă.

Am încercat să-l provoc pe Padre să "ne facem" din versuri, dar n-am avut cu cine:

E cufundat
În nu'ş'ce realitat'
Vă spun că văru'
Are probleme cu-adevăru'
Şi nu cuvîntă
Şi nu se-avîntă.
'Telectual barbar,
N-are vocabular.
E lucid criţă,
O Mioriţă,
Ooooooo, Mioriţă!

(Şi-aici e păcat că nu-i Teodorovici, să bage efectul care l-a consacrat pe scena muzicii româneşti: the one an' only cichirap-cichirin.)

I'm the real slim shady!
Please stand up,
Please stand up...

Vineri, 3 octombrie 2003

Padre n-are chef de hip-hop. Mai bine îl las în pace. Mai bine povestesc ce-am făcut la mare, că tot am promis.

Cel mai enervat lucru e că toată lumea îşi închipuie că dusul la mare înseamnă neapărat plajă, înot şi femei frumoase pe care, după ce trec pe lîngă tine, le notezi, ca la patinaj artistic, cu 5.6, 5.4, 5.7, 6.0. De fapt, m-am bronzat la bec de la 9 şi pînă la 7 seara, la un tîrg de carte, pe holurile Universităţii "Ovidius" din Constanţa. Şi nu ştiu de ce naiba cea mai pregnantă amintire despre dusul meu la mare e imaginea unui om care arunca cu bîta într-un nuc de lîngă universitate.

Deşi am stat aproape o săptămînă, am văzut marea de trei ori. Impresionantă era atmosfera de oraş părăsit, din Mamaia. Nimeni care să-ţi ceară taxă de intrare. Zeci de magazine pustiite ca după o invazie hună, după care au supravieţuit doar cîteva manechine mutilate, aruncate pe jos.

OK. Am făcut chiar şi baie în mare. Chiar a fost cald şi am dîrdîit mai puţin decît în zilele fierbinţi de vară. A trebuit să merg vreo sută cincizeci de metri ca să-mi ajungă apa pînă la gît. Am înotat (mă laud: înot ca toporul!) juma' de oră, apoi mi-am amintit de păianjenii ăia letali care au făcut vreo patru victime în vara asta şi am tulit-o la mal.

OK. La capitolul distracţii s-ar mai putea adăuga că am fost de trei ori la pescuit cu unul dintre şoferii noştri. De două ori într-o baltă din faţa hotelului. O dată în mare. În baltă stătea pluta ca-n fîntînă. Dacă au existat cîţiva peşti rătăciţi şi mai sărmani cu duhul, pe aceea i-au prins cei cincizeci de pescari care stăteau ciucure pe malul bălţii. Eu n-am prins nimic. Peştii din mare sînt nişte mîrlani. Apa era cleştar, puneam nada la botul peştelui şi tot nu puteam să-i prind. Mîrlani şi disperaţi de foame. La amicul meu trăgeau şi la acul gol, la mine îmi furau nada şi o ştergeau englezeşte sub pietre. Dă-i în mă-sa. Amicul meu susţine că nici măcar nu erau peşti, ci nişte cîini-de-mare. N-am reuşit decît să-mi buşesc un deget într-o scoică. Deget pe care, după ce l-am julit, într-un avînt de inteligenţă, l-am băgat în apa sărată a mării.

Pentru mine, punctul culminant al tîrgului a fost întîlnirea cu scriitorul Ismail Kadare. Şi-a lansat cele două cărţi apărute la noi - Generalul armatei moarte şi Florile îngheţate din martie -, a plecat la o conferinţă de presă şi am crezut că asta a fost totul. Era după-amiază, lume la fel de multă ca pe plajă şi, cînd mă uit mai bine, îl văd pe Ismail Kadare intrînd în standul nostru. A dat mîna cu mine (pe moment am jurat că nu mă spăl pe mîini vreo două zile) şi a pus cîteva întrebări legate de cărţile sale. Am schimbat cîteva vorbe, a mai zăbovit o vreme. La plecare, după ce a făcut cîţiva paşi, s-a întors brusc şi m-a salutat milităreşte. Drept care l-am considerat un om de treabă, un albanez de-al nostru, din popor, deşi am înţeles că ulterior s-a jurat să nu mai calce prin România. Poate exagerez importanţa întîlnirii mele cu Ismail Kadare, dar pentru mine ar fi fost ca şi cum un junior de la Poli Iaşi s-ar fi întîlnit cu Gică Hagi. Probabil că, asemenea lui Al Bundy care a dat patru touch-down-uri într-un singur meci, o să mă laud cu asta tot restul vieţii.

Miercuri, 8 octombrie 2003

Aseară am avut din nou una dintre acele inexplicabile crize de insomnie. Am aprins televizorul, am luat în mînă o carte, am încercat orice numai să adorm. Nu puteam şi pace. M-am gîndit că trebuie să fie de la mulţimea de lucruri pe care le tot las de azi pe mîine. Drept urmare, mi-am întocmit următoarea listă de priorităţi, după modelul Bridget Jones:

- de încercat să adorm;
- de cumpărat o pereche de bocanci;
- de lăsat de fumat;
- de scos bicicleta din ploaie;
- de făcut pliante şi afişe pentru romanul Ispăşire;
- de luat inima-n dinţi şi de anunţat părinţii lu' Ralu că vrem să ne căsătorim;
- de făcut rost de bani pentru căsătorie;
- de trimis romanul meu cu autograf prietenilor Dan Mască şi Mihai Vakulovschi;
- de băut o bere cu Dorin;
- de spus gazdei să-mi văruiască în cameră;
- de plătit chiria;
- de dus gunoiul;
- de scris scenariul pentru un scurt-metraj;
- de răspuns la mişto lui Teo;
- de cîştigat pariul cu Padre, că Zenon a formulat aporii, nu paradoxuri;
- de trimis articol şi interviu la Timpul;
- de trimis articol la Dilema;
- de învăţat pînă la capăt cele 20 de partituri începute;
- de terminat lectura la Portretul lui M, Flori pentru Algernon şi Abatorul 5;
- de adunat texte pentru catalogul de iarnă;
- de găsit o listă completă a ONG-urilor din România;
- de sunat la Dragoş să-mi repare televizorul;
- de început noul m