• "Daca va fi sa ratez, macar sa ratez ceva grozav..."
• "Daca nu se poate fara compromisuri, ma pun jos si astept sa mor..."
• "Bătrînul" meu nu este un scriitor, ci fotbalistul brazilian Roberto Carlos...

"Daca va fi sa ratez, macar sa ratez ceva grozav"
- interviu realizat Mariana Codrut, in Contrafort, februarie 2006 -

Mariana Codrut: Intr-un interviu recent, Gabriel Liiceanu vorbeste din nou despre scriitorii publicati in "Ego. Proza" la Polirom. Nu pare incintat. Debuturile din aceasta colectie ii amintesc de cele "colective si nivelatoare din comunism". Mai spune ca "nu se poate scoate la iveala, cu ceata, valoarea literara". Ai publicat recent al doilea roman in "Ego. Proza", Trimisul nostru special. Te simti un scriitor "de ceata", "un prozator la snop"?

Florin Lazarescu: Acum, sincer, nu stiu unde am ajunge daca e sa vorbim de cete culturale in Romania . Ma tem ca opiniile din acel interviu apartin mai degraba unui manager editorial iesit la atac decit unui om de cultura moderat. Pe de o parte, reactia lui ma surprinde. In principiu, nu incerci sa-ti faci reclama atacind concurenta. E una dintre primele reguli pe care le-am invatat cind m-am apropiat de domeniul publicitatii. Altfel, e explicabil: Cioran, Eliade, Ionescu nu prea au debutat la Humanitas. Nici Mircea Cartarescu, nici Andrei Plesu. Patapievici, din cite stiu, e descoperirea Editurii Nemira. In aceste conditii, iti vine greu sa lauzi politica editoriala a debuturilor. Cind vreme de 15 ani te-ai obisnuit sa comercializezi hituri, evident ca scriitori ca mine iti par niste furnici. Insa eu n-am cum sa ma simt "scriitor de ceata" sau "prozator la snop", cum se exprima domnul Liiceanu. Asta ar fi insemnat sa-mi fi scris cartile la gramada, alaturi de ceilalti autori din colectie. Daca renunti la perspectiva din avion, tinerii scriitori de astazi sint foarte diferiti si foarte putini se asaza in fata paginii albe ca sa puna in practica o ideologie. Din contra, dominanta lor e data de o obsesie a subiectivitatii, un fel de cautare a individualitatii pierdute. E una dintre putinele legaturi pe care le vad intre Lucian Dan Teodorovici sau Dan Lungu, Ionut Chiva sau Filip Florian. Faptul ca publica in aceeasi colectie si ca unii dintre ei au fost lansati impreuna (apropo, la fel de bine putem spune ca si cei trei debutanti de la Humanitas au fost lansati, recent, tot la snop) e doar o strategie de marketing. Cit despre "valoarea literara" a fiecaruia in parte, as lasa-o in grija criticii literare. Eu am un proiect literar personal - bun sau rau, o sa spuna altii, se va vedea in timp. Insa nu scriu pentru critica literara, pentru premii, pentru prestigiul apartenentei la o anume breasla sau organizatie. Scriu cu placere pentru un public pe care mi-l inchipui la fel de pasionat de literatura ca si mine.

M. C.: Sa inteleg ca te-ar deranja sa iei premiul USR? A, pardon, nici n-ai cum sa-l iei, ca tu nu esti membru. Cum se face ca nu esti?

F. L.: N-am cum sa-l iau din mai multe motive, dar e o discutie lunga... Probabil ca, daca m-as fi inscris acum vreo doi ani in USR si as fi stat cuminte la rind, pe la patruzeci-cincizeci de ani, l-as fi luat. Ce sa fac atunci cu el? M-ar face asta un scriitor mai bun? Altfel, ma tem ca deja am depasit virsta la care sa ma bucure o diploma, bani de-un televizor si niste batai calduroase pe umar. Televizor am. Pe la vreo patruzeci-cincizeci de ani, probabil ca din suma pe un premiu USR mi-as putea lua o masina. Pot s-astept pin-atunci? Sau ma vezi s-ajung la USR cu sufertasul, ca sa primesc mincare, asa cum imi profeteste Ioan Grosan intr-un articol din Ziua?

M. C.: Mi-a scapat. Cu ce prilej o asa profetie?

F. L.: Cu prilejul de a ma face timpit pentru o declaratie sincera despre USR, pe care am dat-o anul trecut, in preajma alegerilor de la Uniune. N-are rost s-o reiau. Mi-a ramas doar ciuda ca am fost citat trunchiat, interpretat tendentios. Pentru aceeasi declaratie, Cronicarul de la Romania literara a vazut in mine un neo-legionar. Apoi, din culise, am primit citeva semnale ca "m-am ars" cu USR-ul. Foarte bine. Sintem chit. Chiar nu ma mai intereseaza.

M. C.: La scris cum ai ajuns?

F. L.: Firesc. Intii, am fost un maniac al lecturii. De prin clasa a doua am inceput sa citesc tot ce-mi cadea la indemina, de la cartile de povesti, la romane, de la literatura comsomolista, la cea autentica. In timp, am devenit mai selectiv. Am trecut prin liceu cu usurinta datorita lecturii. Imi amintesc de profesorii care ma treceau la mate sau la chimie, pentru ca eram un cititor patimas de literatura. Ma gindesc acum ca s-a intimplat si o ironie fericita a sortii: am ajuns la un moment dat coleg cu Denisa Comanescu, unul dintre responsabilii colectiei "Romanul secolului XX", de la Univers, care mi-a marcat adolescenta...

M. C.: Sa revenim la firul povestii...

F. L.: Dupa liceu, n-am reusit la Filosofie (unde, printre altele, trebuia ca la examen sa invat pe de rost un tom de Genetica), dar am ramas cu pasiunea pentru filosofie. Am stat acasa, la parintii mei de la tara si din nou am citit pe rupte. De data asta, cu metoda, pe domenii, pe autori importanti. Am din acea perioada un sac de fise de lectura si caiete intregi de comentarii pe marginea cartilor citite. M-am pus serios pe invatat si am intrat la Litere.

M. C.: Cum a fost studentia?

F. L. A fost pentru mine o perioada de gratie. In camin eram asezati pe paliere: Litere, Filosofie, Istorie, Drept. Dincolo de atmosfera specifica de chef, am avut sansa unei "batalii in concepte". Cea mai aspra se dadea intre filosofi si filologi. Imi amintesc cum umblam pe la doua noaptea prin camin, batind din usa in usa , in cautarea unui dictionar sau a unei carti care sa ne transeze polemicile. Apoi, in jurul scriitorului iesean Serban Alexandru, s-a format Asociatia Culturala Outopos. Aveam un cenaclu care a functionat cu succes vreme de citiva ani. Atmosfera era extraordinara. Oameni de virste diferite, dar cu pasiuni comune, au reusit sa comunice cu folos intre ei: Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu, Radu Pavel Gheo, Ovidiu Nimigean, Radu Andriescu, Horatiu Decuble, Doris Mironescu, Bogdan Cretu, ca sa dau doar citeva nume. E drept ca la un moment dat am cistigat un premiu de poezie (bizar, nu?!), al Asociatiei Scriitorilor din Iasi , dar, sincer, pe atunci visam la o cariera universitara.

M. C.: Si cum de nu te-ai tinut de asta?

F. L.: N-a fost sa fie. N-am intrezarit nici o sansa de a ajunge acolo. La sfirsitul facultatii, mi-a cazut cerul in cap. Eram student la un master de literatura comparata si ajunsesem profesor de romana in satul parintilor mei. Faceam naveta la Iasi . Ca sa ma intilnesc cu vechii prieteni care nu plecasera din oras sau cu poetul Mihai Ursachi pentru "seminarii" tinute in Casa Universitarilor, la care, de multe ori, participam doar noi doi. A fost perioada in care m-am apucat sa scriu proza. De-o viata imi placea sa povestesc. Abia atunci mi-a venit sa o fac pe hirtie. In vara anului 1999, am reusit sa incheg o carte de povestiri, pe care am publicat-o in primavara anului 2000 la editura muribundei Asociatii Culturale Outopos. Cartea a prins. Iti dai seama cit m-am bucurat cind am vazut ca s-au scris citeva rinduri (apartinind lui Radu Cosasu) despre ea in Dilema. In vara, am renuntat la slujba de profesor de la tara, cautind o alta in Iasi .

M. C.: Si ai ajuns la Polirom...

F. L.: Nu imediat. Am fost vreun an profesor de engleza la Camera de Comert si Industrie din Iasi . Era o placere. Aveam drept elevi sudori si taximetristi care doreau sa fuga in America, directori de fabrica, studenti etc., fiecare cu povestea lui, chit ca o spunea mai mult sau mai putin corect in engleza. In perioada aceea, am inceput sa bombardez redactiile revistelor cu articole. N-am sa uit ca primii care m-au luat in seama au fost cei de la Dilema. Din pacate, nu cistigam ca profesor suficient de mult ca sa-mi platesc o gazda, fiindca predam in functie de cerere, doar cind se forma cite o grupa de 30 de oameni. Asa ca dormeam pe jos, pe la prietenii capatuiti cu garsoniera, foarte mult la Lucian Dan Teodorovici, omul cu care am dezbatut zile si nopti despre cum se citeste si cum se construieste o carte. In fine, e o poveste lunga... Vechiul prieten Serban Alexandru m-a chemat prin decembrie la el si mi-a spus ca stie de la Emil Iordache de un post de agent de vinzari la Polirom. Cu CV-ul in mina, alaturi de Emil Iordache, am luat liftul care ducea spre etajul patru al cladirii in care era si sediul Polirom. Am ramas singur cu Viorel Cordun, directorul de marketing. S-a uitat peste CV cit s-a asezat pe scaun, apoi mi-a spus: "Auzi, dar tu nu esti de agent de vinzari. Nu vrei sa faci promovare?". Mi-a fixat o intilnire pe a doua zi cu Silviu Lupescu, care m-a intervievat vreo trei ceasuri. A cam strimbat din nas la cunostintele mele de marketing si m-a chemat sa trec luni pentru un test scris. In week-end am citit doua carti de marketing si m-am prezentat la testare. La 1 ianuarie 2001, am devenit angajat al Editurii Polirom, cu functia de redactor de promovare si relatii cu presa. Au urmat vreo luna-doua de scris prezentari de carte si de colocvii aproape zilnice cu seful. Mi se parea c-am dat de rai. La vreo citeva luni a aparut www.polirom.ro. Cind au fost postate prezentarile de carte de care devenisem responsabil - citeva sute - au iesit la iveala o multime de gafe: formulari nefericite, coduri care dadeau erori etc. Am avut prima confruntare deloc suava cu Silviu Lupescu. A doua zi mi-am dat demisia. M-a chemat in birou si m-a intrebat ce vreau sa fac in viata. "Sa scriu". "Bun, dar din ce vrei sa traiesti?!". Ce sa fac? Am strins din dinti si am invatat ca, daca vreau sa scriu si sa traiesc, trebuie sa promovez carti. In scurt timp, am ajuns sa cunosc si sa vorbesc fata in fata cu o mare parte dintre vedetele Romaniei culturale. Am cistigat incredere, m-am relaxat. Uram sa vorbesc la telefon, dar, cind primesti si dai vreo douazeci pe zi, incepe sa-ti placa. Aveam un trac teribil la declaratiile din fata camerei de filmat, dar mi-a trecut. Am schimbat nu stiu cite gazde. Veneam la serviciu la ora 9 si plecam de multe ori dupa 8 seara. Am si dormit peste noapte in cladirea Polirom. Cumva m-am si casatorit in Polirom, avind in vedere ca intr-o duminica am avut nunta - nas fiindu-mi directorul de vinzari, pe care l-am abordat in treacat pe holul editurii: "Nu vrei sa ne cununi?". "Sa ma gindesc... Da", a spus dupa citeva secunde si s-a dus in treburile lui -, iar luni am venit la serviciu. In 2002, am scris, printre picaturi, romanul Ce se stie despre ursul panda, care mi-a fost publicat la Polirom in vara anului 2003. Incepusem sa ma simt - cu bune si cu rele - acasa. Ritmul Polirom a crescut permanent. Picaturile mele pentru scris aproape ca au disparut in totalitate. Compensam cu bucuria de a fi o mica rotita intr-un proiect maret. Faceam acolo lucruri marunte, dar care pentru mine aveau - si inca mai au - o rezonanta aparte. De exemplu, faptul ca, spre deosebire de cei de la Humanitas care primisera o oferta de la Filip Florian si au ratacit-o undeva intr-un raft, eu am auzit de romanul lui Filip la o cafea cu Simona Sora si i-am cerut cartea pentru Polirom. Evident, nu stiam ca nu fusese luat in seama de Humanitas. A contat doar bucuria de a da peste un scriitor bun. Acum, dupa ce romanul Degete mici a luat un premiu national si e apreciat de critica, vad ca domnul Liiceanu isi cere scuze publice de la autor... Cred ca cea mai mare satisfactie profesionala pe care am avut-o in Polirom a fost cind am vazut pe biroul conducerii o hirtie oficiala care anunta desprinderea Promovarii de Marketing si infiintarea unui departament de promovare si relatii publice, peste care am fost uns sef. Ba nu, o satisfactie si mai mare a fost o scurta propozitie din editorialul lui Silviu Lupescu la catalogul care anunta colectia "Ego. Proza": "M-au sprijinit in acest demers colegii de editura Lucian Dan Teodorovici si Florin Lazarescu". Prin ianuarie 2005, pregateam catalogul de 10 ani Polirom. Am rasfoit maldare de dosare de presa, am rascolit arhive, am luat interviuri, am scris din nou prezentari de carti si colectii. Cind am trecut la faza de paginare, am simtit cum scap lucrurile de sub control si mi s-a facut un teribil dor de duca. Am plecat, evident dupa ce, sprijinit de colegi, am apropiat catalogul de final, cu citeva saptamini inainte de a se declansa campania "10 ani Polirom". Imi amintesc ca in ultima zi de serviciu am iesit pe la 8 seara si m-am plimbat singur pe strada incercind sa ma desprind de gindurile la reclame, cataloage, autori, carti, termeni-limita... M-am desprins, pentru ca aveam de scris romanul Trimisul nostru special. Apoi, pentru ca trebuia sa si traiesc, m-am angajat la Editura Universitatii "Alexandru Ioan Cuza" unde, iata, sintem colegi si vorbesc cu tine.

M. C.: Stiu ca in 2005 ai avut mai multe reusite...

F. L.: Am terminat de scris si mi-a fost publicat Trimisul nostru special, am cistigat un concurs de scenarii la Centrul National al Cinematografiei, cu o finantare pentru scurt-metrajul Lampa cu caciula, care va fi turnat la primavara in regia lui Radu Jude. Apoi, am fost cooptat scenarist al serialului Animat Planet Show, de pe Antena 1, unde, alaturi de Lucian Dan Teodorovici, fac echipa cu cei de la Divertis. Recent, am fost inclus intr-un proiect de scenarii pentru TVR 1... Da, sint niste reusite, dar cred ca am muncit si muncesc mult pentru asta. In plus, nu sint genul de om care asteapta sa fie tras de mineca pentru a construi proiecte. Numai sa am liniste si, pentru asta, am mereu un sprijin in familie, alaturi de Ralu.

M. C.: Cum ti se pare lumea literara de la noi?

F. L.: Inca neasezata, dar promitatoare. Pina n-o sa apara scriitori romani care sa conteze si in afara granitelor tarii, n-ai cum sa spui ca-i grozava. Am citit citeva articole si anchete - una facuta chiar de colegii mei de la Suplimentul de cultura - despre cit de "exportabila" este literatura noastra. Eu unul sint increzator. Am fost invitat acum citeva luni la Lille sa vorbesc despre literatura romana si sa prezint O lume disparuta, cartea lui Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Michievici si Ioan Stanomir. Sincer, nu ma asteptam la interesul pe care l-am descoperit acolo pentru literatura noastra. Am fost in citeva librarii si la catedra de literatura comparata a universitatii din Lille . N-au venit foarte multi oameni, dar toti au reactionat pozitiv, in sensul ca primeam o multime de intrebari si discutiile se lungeau peste doua ore. Imi amintesc chiar un profesor de la universitate, care spunea ca poate propune fara probleme carti din Romania mai multor edituri franceze cu care colaboreaza. Dar mi-a cerut traduceri. Si aici apare necazul: deocamdata, nu prea avem traduceri. Ca si in cazul obsesiei romanesti pentru Nobel, aproape de fiecare data se uita ca prima conditie pentru a lua Nobelul este sa fii tradus in limba suedeza. E nevoie de proiecte in acest sens. De traducere. De promovare. A fost frumoasa povestea asta cu "Les Belles Etrangeres", dar nu era o initiativa romaneasca. Stiu ca ICR-ul a demarat un proiect de traduceri. Sa-l vedem. Apoi, eu n-am auzit de un impresar care sa se ocupe la modul cel mai serios, sa-si asume cu profesionalism "exportarea" literaturii romane. L-am intrebat intr-un interviu pe Dan Grigore, daca exista interpreti de marca in Romania de astazi. Mi-a spus ca sint destul de multi, insa nimeni nu se ocupa de ei. Mai rau, sint invitati sa cinte la festivalul Enescu - chipurile, ca o favoare, pentru promovarea lor - pe gratis. In acel moment, le-ai si fixat cota pentru impresarii externi prezenti la manifestare: zero. Se vede treaba ca e o hiba generala a culturii noastre.

M. C.: Ce ai de gind de acum inainte?

F. L.: Pe moment, fac o pauza cu literatura. Astept reactii la Trimisul nostru special. Imi scriu linistit articolele pentru rubrica de la Suplimentul de cultura. Scriu un scenariu pentru un serial la TVR 1 si mai multe scenarii pentru sezonul II din Animat Planet Show de pe Antena 1. Abia astept sa-mi vad, prin primavara, scurt-metrajul Lampa cu caciula, turnat dupa scenariul meu. Mai am niste propuneri de colaborare, dar nu zic nimic pina nu semnez un contract. Prin vara, vreau sa ma apuc de un roman despre lumea satului in care am copilarit, pe care il am in cap de cind m-am apucat de scris. In rest, chestii omenesti... Ideea e ca sint foarte multumit de viata mea de pina la 32 de ani. Si nu ma refer doar la scris.

M. C.: Daca n-ai fi scris, ce-ai fi facut?

F. L.: In copilarie, de exemplu, imi doream sa ma fac postas. Aveam un model in sat, Nea Ion. Ma plimba cu sareta lui, impartea scrisori, ziare, vesti si povesti in trei sate. Toti il asteptau cu bucurie si toti il iubeau. Ce altceva puteai sa-ti mai doresti de la viata? O vreme as fi vrut sa ma fac muschetar. Nu mi-a iesit. Apoi, stii, am mai spus... filosof, profesor. De vreo citiva ani am convingerea ca voi scrie toata viata, dar nu poti baga niciodata mina in foc. Asta-vara, ma batea gindul sa ma inscriu la Conservator. Cred ca sint vreo zece ani de cind studiez pe cont propriu chitara clasica. Dar pentru asta ar fi trebuit sa las totul deoparte. Si chiar ca as cersi la batrinete mincare cu sufertasul, daca singurul lucru pe care l-as putea face ar fi sa cint la chitara clasica. Daca ma prinde o idee, un plan, daca-mi place ceva, ma implic de fiecare data cu pasiune, indiferent de cita munca ar presupune asta. Mi-au placut si imi plac foarte multe lucruri, dar am fost constient ca nu le poti face serios pe toate. De aceea, incerc sa-mi fixez citeva prioritati si sa ma tin de ele. Am un soi de idealism - uneori arogant, alteori naiv -, dar care totdeauna ma face sa-mi aleg tinte marete. Imi aduc aminte o discutie cu prietenul meu, Ioan Florin Florescu. Tocmai daduse bunul de tipar la primul volum din Septuaginta. Muncise enorm, cu seriozitate si patima, de parca ar fi scris-o el. Mergeam pe strada si-mi spunea ca e ingrozit ca, dupa atita efort (verificari in greaca, franceza, engleza, colatiuni, negocieri terminologice cu traducatorii etc.), sa nu-i fi scapat ceva banal. L-am incurajat: "La o adica, macar o sa te poti lauda ca ai busit Septuaginta, nu un manual de Feng Shui!". Si ne-am amintit amindoi de Zorba Grecul. In finalul povestii, tot mecanismul lui pe care il construise pentru transportul bustenilor de pe munte in mare cade la pamint. Si intreaba Zorba, victorios: "Ai vazut o prabusire mai mareata?!". Asta e. Daca va fi sa ratez, macar sa ratez ceva grozav. In rest, Dumnezeu stie ce voi mai ajunge sa fac.

 

"Daca nu se poate fara compromisuri, ma pun jos si astept sa mor"
- Interviu realizat de Ovidiu Simonca, noiembrie 2005 -

A lucrat citiva ani buni la Editura Polirom, unde a coordonat Departamentul de Promovare. A debutat ca scriitor in 2000. A publicat in numeroase antologii si volume colective. S-a impus in 2003 cind a publicat, la Polirom, romanul Ce se stie despre ursul panda. Era cu putin timp inainte ca Polirom sa lanseze furtunoasa colectie "Ego. Proza", dedicata literaturii tinere. A fost printre membrii fondatori ai Suplimentului de cultura. In prezent lucreaza la Editura Universitatii "Al.I. Cuza" din Iasi . Acum citeva saptamini i-a aparut un nou roman: Trimisul nostru special. Florin Lazarescu scrie literatura, convins fiind ca exista o sansa nemaipomenita pentru scriitorii tineri: editorii si-au intors fata spre ei si vor sa riste, vor sa publice literatura romana. Interviul nostru a fost realizat in ultima zi a Tirgului Gaudeamus, 2005. (Ovidiu Simonca)

Ovidiu Simonca: Exista un public al literaturii tinere, al literaturii care se scrie in Romania si care si-a gasit expresia, cu precadere, in colectia "Ego. Proza" a Editurii Polirom?

Florin Lazarescu: Exista. Il deduc rational. Statistici nu prea avem. Deduc acest public prin comparatie cu cel al literaturii universale. Aici, prin experienta mea, am date precise, stiu care este interesul pentru literatura universala. Or, publicul de literatura universala este unul potential si pentru literatura romana. Tema editorilor romani este sa aduca publicul de literatura universala catre literatura romana.

Au reusit?

Eu zic ca s-a facut un pas urias. Pentru prima data dupa 1989 se vorbeste de literatura romana contemporana ca despre un fenomen. Acesta e un prim pas. Mai departe, important este sa se mearga pe indivizi, sa diferentiem autorii, sa nuantam receptarea lor, sa facem cititorii sa se identifice cu ei.

Ai lucrat la promovare, la Polirom, si ai participat la crearea si lansarea colectiei "Ego. Proza". Care a fost povestea? Ati zgiriat cu unghia un geam inghetat?

Trebuia sa apara aceasta colectie. Polirom ajunsese sa publice cite doua titluri pe saptamina de literatura universala. S-a vazut ca exista un public. Apoi, si Humanitas a inceput sa publice, masiv, literatura universala. In rest, e vorba de fler si de privire in viitor. O editura care nu descopera si nu impune propriii sai autori e sortita falimentului.

Da-mi citeva exemple, cum s-au adunat manuscrisele la "Ego. Proza"?

Polirom a avut avantajul ca, in redactie, exista o echipa de oameni tineri si a mizat pe acestia. Un exemplu: n-ai sa vezi foarte multi editori prezenti pe forumurile de discutii. Ei bine, reprezentanti ai Editurii Polirom au avut o anume deschidere care i-a pastrat intr-un permanent contact si cu publicul, si cu autorii. Astfel, editura a devenit foarte repede vizibila, dar a inceput sa si vada ce se intimpla, cine are ceva de spus. Prin Internet, prieteniile si contactele se stabilesc foarte repede. Ideea colectiei s-a nascut cu vreun an inainte de lansarea ei. Cind ne-am apucat de lucru, deja Polirom "scanase" oferta tinerilor scriitori, cu ajutorul unei retele de oameni care cunosteau si erau interesati de o relansare a literaturii romane. La inceput, baza de selectie a fost destul de mare. Cei sapte lansati la Bookarest 2004 au fost doar virful icebergului. Apoi, s-a plecat de la ideea extrem de sanatoasa ca nu poti sa publici genii din prima. La conferinta de presa de anul trecut s-a spus foarte clar: miza este sa publicam autori buni, iar dintre acestia doi-trei sa se impuna in literatura romana pe cont propriu si trecind de filtrul criticii. L-am ascultat la Gaudeamus pe Gabriel Liiceanu cind a lansat cei trei debutanti in proza. O foarte frumoasa initiativa, pentru care merita felicitat. Insa, la un moment dat, si-a explicat gestul cumva ciudat, spunind ceva de genul: "Noi dintotdeauna am vrut sa lansam scriitori valorosi, dar pina acum n-au existat altii in afara celor publicati de Humanitas". E ca si cum Mihnea Rudoiu, Anca Maria Mosora si Alain Gavrilutiu ar fi aparut din neant, dupa mai bine de un deceniu de dezinteres fata de literatura romana, fix la un an dupa ce campania "Voteaza literatura tinara!" fusese declarata evenimentul cultural al anului 2004 si adusese Editurii Polirom un imens capital de imagine. Oricum, dincolo de cine a descoperit primul America, pentru noi, scriitorii, e mana cereasca atunci cind editorii sint interesati de literatura romana. E bine ca se intimpla asa.

Nu riscam sa cadem intr-o moda? Nu se va stinge peste doi-trei ani toata aceasta frenezie a publicarii, aceasta explozie?

Nu cred. Daca am vorbi despre jobene sau despre fulare, poate ca da. Dar vorbim de lucruri subtile, de lucruri care dureaza. Ceva va ramine, cu siguranta. In momentul in care creezi o forma, sigur apare si continutul.

Daca ne referim la tinerii publicati in "Ego. Proza", crezi ca se poate vorbi de o generatie sau sint adunati impreuna de sansa publicarii?

E o generatie doar dintr-un singur punct de vedere: al comunicarii. Scriitorii de azi sint oameni deschisi, comunica intre ei, ii vezi, ii intilnesti, publicul poate sta de vorba cu ei. Nu mai au aura aia mitica, cumva artificiala, care s-a creat despre scriitorul roman. Aceasta deschidere catre public si catre alti scriitori este singurul punct care ii uneste. Dar fiecare este diferit. Eu ma bucur cind apare un nou scriitor, ma bucur sa-i scriu citeva rinduri, sa vorbesc cu el. In rest, literatura se face pe cont propriu. Cred ca s-a creat o confuzie, la un moment dat, intre o campanie de marketing si un cod estetic. Cind faci o campanie de marketing, trebuie sa ai un mesaj, sa atragi atentia. Editura Polirom a mers, initial, pe sapte autori si pe sloganul "Voteaza literatura tinara!". Dar aceea a fost o campanie de marketing, nu s-au emis judecati critice despre caracteristicile unei generatii. E treaba criticii sa stabileasca sistemul de valori, sa-i aseze acolo unde merita fiecare. Dupa lansarea colectiei, au fost voci care au caracterizat aceasta literatura drept una pornografica, numai pentru ca au fost doua-trei carti cu un caracter accentuat erotic.

Ce a fost cu acuza aceasta de pornografie?

Aici e paradoxul. Ceea ce a interesat din valul acesta de tineri scriitori a fost, in primul rind, caracterul erotic. Nu s-a vazut dincolo de acest aspect. Unii s-au uitat la trompeta si la claxon, dar au uitat omul sau masina din spate.

De unde vine aceasta acuza? Daca luam om cu om, scriitor cu scriitor, la foarte multi erotismul este cvasi-absent sau este sublimat. Scriu pornografic Dan Lungu, Radu Pavel Gheo, Filip Florian, Bogdan Suceava, Petre Barbu, ca sa dam doar citeva exemple? Florin Lazarescu scrie pornografic?

Evident ca nu. Au fost citeva virfuri mediatice - Ioana Bradea, publicata la Editura Est, Ioana Baetica, Ionut Chiva, Claudia Golea - care au lasat impresia unei literaturi pornografice. Un zvon. Am vorbit cu multi oameni care sustineau sus si tare ideea unei literaturi pornografice. Si, la intrebarea fireasca pe care le-am adresat-o: "Ai citit pe vreunul?", "Nu. Dar asa am auzit" era raspunsul. In alta ordine de idei, exista si o parte buna, in sensul ca lumea a devenit interesata. Cine vrea sa citeasca si cu o alta grila de lectura e liber sa o faca.


Ajungem si la romanul tau, recent aparut, Trimisul nostru special. Exista un public al lui Florin Lazarescu?

Da, cred ca da, desi am destule dileme. Eu am un site al meu personal, la adresa http: //lazarescu.reea.net, pe care scriu un jurnal. Eu nu scriu on line, nu scriu direct pe Internet. E traditionalul jurnal al unui scriitor, pe care eu il actualizez periodic pe Internet. Acolo am si o mie de cititori constanti, in fiecare luna. Primesc si cite doua-trei mesaje pe zi, de la oameni necunoscuti. Problema mea este ca nu stiu inca de ce imi citesc acel jurnal. Teoretic, am foarte multi cititori pe Internet. La carti nu pot sa am decit statisticile vinzarilor. Sint OK, dar nu iesite din comun. Adica nu ma "vind" la fel de bine ca Paulo Coelho. Si mai este un lucru: cind m-am apucat sa scriu literatura am fost perfect constient ca pornesc la un drum lung. Eu urmez un proiect, nu scriu la plesneala. Sint convins ca exista un public al meu si il voi cistiga in timp. Oricit de genial ai fi, nu poti sa stai acasa si sa astepti sa te traga cineva de mineca. Trebuie tu sa te lupti.

De ce?

Trebuie singur sa te lupti sa-ti faci promovare. Pina la urma si jurnalul pe care il am pe Internet este o strategie de marketing: sint constant in atentia unui public. Faptul ca scriu in presa culturala este un alt lucru care ma ajuta la promovare. Intii, scriu cu placere, iar, in al doilea rind, este tot o strategie de marketing. Scriu si scenarii de desene animate pentru Antena 1. E tot o strategie de marketing pentru a-mi cistiga public pentru literatura mea.

Ai adus vorba de scenariile de desene animate. Esti unul dintre scenaristii programului Animat Planet Show, difuzat de Antena 1 in fiecare simbata seara. Cum ai ajuns in postura de scenarist de desene animate, cu oameni reali?

Ma amuza teribil faptul ca sint multi care banuiesc o tenebra, ca "l-a bagat cineva pe Lazarescu".
E gindirea specific romaneasca. Totul a pornit de la un anunt pe Internet, in 2004, ca HBO organizeaza un concurs de scenarii. Eu dintr-o povestire de-a mea am facut un scenariu, asa cum m-a dus pe mine capul. Am avut surpriza foarte placuta sa primesc un premiu special al juriului. Cistigatorii au fost anuntati in presa. Un regizor, tinar si deschis la minte, a spus: hai sa vedem cine e Florin Lazarescu. Mi-a gasit site-ul si mi-a scris, rugindu-ma sa-i trimit scenariul. E vorba de Radu Jude, printre altele, regizor secund la Moartea domnului Lazarescu. A citit scenariul, Lampa cu caciula, si s-a hotarit sa-l inscrie la concursul CNC. Anul trecut, desi am luat zece pe linie de la citiva membri ai juriului, Ioan Carmazan ne-a pus cinci si am picat concursul. Am picat, cum s-ar spune, la mustata. Anul acesta ne-am inscris din nou, am cistigat finantarea si filmul va fi turnat in primavara urmatoare. De la o casa de filme Radu Jude a fost intrebat daca stie vreun scenarist, ca are Toni Grecu un proiect. Si am fost recomandat. Producatorul mi-a trimis episodul pilot, desi s-a speriat cind a aflat ca sint din Iasi, ca lor li sa parea Iasul undeva la marginea lumii. Am intrat in priza impreuna cu prietenul meu de-o viata scriitoriceasca, Lucian Dan Teodorovici, am facut o proba la patru miini, producatorilor le-a placut si-am trecut la munca, fara contract, fara nimic. Numai pe o vorba buna si un cuvint de onoare. Noi am fost crescuti cu Cei trei muschetari, chiar e o generatie pentru care cuvintul de onoare e mult mai important decit un act scris si parafat. Cu timpul, am facut si contract, ne-am luat si primii bani, serialul are succes, e OK.

Citi scenaristi lucreaza la Animat Planet Show?

Cinci. Noi avem in fiecare episod cite o secventa de cinci sau zece minute.

Si ideea cu familia lui Manole e a voastra sau a lui Toni Grecu?

E a lui Toni Grecu. Dar contribuim si noi la profilul personajelor. De exemplu, pe parcurs, noi am "imbatrinit-o" pe Vicky... In fine, esti intr-o lume a desenului animat. Sint cu totul alte reguli, daca vrei ca un personaj sa zboare, el chiar zboara, nu trebuie sa explici chestia asta. Proiectul merge, ne-am intilnit cu Toni Grecu, care ne-a spus: "Bai, voi ginditi ca mine!". Inseamna ca putem inchega ceva si in lumea asta a televiziunii.

Chestiunea cu scenariul pentru Animat Planet Show iti asigura un confort financiar?

Da, nici nu se compara cu cistigul din literatura. Dar asta nu ma face sa renunt la literatura. Tot ceea ce fac se datoreaza literaturii. E si avantajos pentru o televiziune: sa aiba scenaristi-scriitori. Un format de scenariu il inveti in citeva zile. Problema este de imaginatie. Daca te uiti la serialele romanesti, iti dai seama ca scenaristii n-au pic de imaginatie. Cind vezi un serial, cu genul programului "comedie", iar telespectatorul nu poate schita un zimbet, inseamna ca acolo e o problema. Apoi, mie imi place sa scriu chestii populare. Noi avem o problema cu a fi comercial, a fi popular. Nu e nici o problema sa fii comercial, problema e sa nu faci compromisuri acolo unde nu e cazul.

Nu-ti strici mina facind scenarii de desene animate?

Nu, nici vorba. Si eu, si Lucian Teodorovici cred ca gindim la fel: dorim sa devenim profesionisti ai scrisului. Daca imi dai un calorifer si imi spui sa fac un text care sa vinda caloriferul, asta fac. Am scris sute de texte de prezentare la carti Polirom, de la carti de literatura la volume de calculatoare sau de medicina naturista. De fiecare data, ma adresam unor segmente diferite de public. Am invatat sa fac asta si nu mi-a stricat. Iti exersezi tehnica. Insa cu literatura e alta poveste...

Ai fost multumit de cum ai fost receptat de critica literara cu precedentul tau roman, Ce se stie despre ursul panda?

Da, a fost un lucru incurajator. S-au scris foarte multe lucruri despre care eu am vrut sa se scrie. S-au descoperit, in carte, foarte multe lucruri pe care eu am mizat. Cartea a fost semnalata in tot ce inseamna presa importanta. Paradoxul este altul. In alta tara , cu asemenea presa, eram si celebru, si plin de bani. In Romania , mai am pina sa fiu celebru, iar plin de bani n-am ajuns. Aici este baiul. In strainatate, cind o revista de specialitate a scris cinci rinduri despre o carte, garantat aceasta ajunge si in topul vinzarilor. In Romania , cred ca exista o problema a interesului fata de literatura, dar si una in gradina criticii, unde lucrurile nu sint asezate. Insa important este ca s-a inchegat o critica de intimpinare care creste odata cu literatura romana contemporana.

De ce pluteste, atit in Ce se stie despre ursul panda, cit si in Trimisul nostru special, umbra unor stari religioase?

La un moment dat, cuvintul misticism in asociere cu ceea ce scriu eu m-a bucurat. Acum, ma tem ca exista riscul sa devina o eticheta. Pe mine, in literatura, ma intereseaza omul in intregimea lui. Nu vreau sa fac filozofie, dar omul zilelor noastre este farimitat, privit partial. Eu vad omul si cu o dimensiune metafizica. Astazi, multi se misca, precum unele desene animate plate, doar bidimensional. Le lipseste latura care sa-i faca 3D. Pe mine ma intereseaza la om tocmai chestia asta: ce este dincolo de acreli, scrobeli, gesturi cautate. Ca sa dau un exemplu: un mare manager la o firma multinationala, care se poarta imbracat la patru ace, sigur are problemele lui, dilemele lui. Cind e singur acasa, acel manager se gindeste la ceva. Pe mine ma intereseaza la ce se gindeste, ce-l framinta? Ma intereseaza ce gindeste un aurolac, care sta pe marginea strazii si priveste in gol. Poate se gindeste la mincare, nu stiu... Dar pe mine ma intereseaza omul in intregime, oricare ar fi el, dezvelit de toate conventiile sociale. Cind te raportezi dincolo de lumea concreta, ajungi firesc si la religiozitate, n-are cum sa fie altfel.


Personajul principal din Trimisul nostru special, Antonie, de ce se misca intre doua planuri atit de diferite? E crescut de un calugar si ajunge ziarist la rubrici mondene.

Tema mea a fost cum, dintr-un om inocent, ajungi sa te transformi intr-o javra. Din copilarie, toti pornim de la o perspectiva inocenta si fantastica. Brusc, la un moment dat, se produce declicul si lucrurile se aplatizeaza, iti pasa tot mai putin de un om, crezi tot mai putin in prietenie, devii suspicios si imbufnat.

De ce ai ales un jurnalist?

Am trait cumva in lumea asta. O cunosc destul de bine, fie si prin prietenii mei. Intr-un ziar vezi o intreaga lume condensata, poti sa intilnesti cele mai neinchipuite lucruri. Uneori, multe chestii "senzationale" nu sint chiar atit de senzationale, iar alteori, in spatele unui articol aparent banal, de trei rinduri, sint chestiuni care te pun pe ginduri mai mult decit un tratat de teologie.

Directorul acelui ziar, Cristi, ii spune lui Antonie ca nu avem nevoie de povesti, avem nevoie de stiri.

Stirea e un rudiment al povestii. Dar eu cred ca avem nevoie de povesti. Toata lumea se intoarce spre poveste. Si in film se vede asta. Multa vreme, in literatura, povestea nu mai avea miza si se faceau tot felul de jonglerii tehnice, cum era in "noul roman francez". Cind francezii s-au saturat, au descoperit romanii tehnica. Si in permanenta am fost cu un pas in urma: lipsea anvergura, autenticitatea, pentru ca noi imitam un fenomen. Generatia de astazi care scrie literatura are sansa sa fie relaxata si sa evolueze pe acelasi palier cu ceea ce se intimpla in lume.

Florin Lazarescu, dincolo de Antonie, mai ai un personaj formidabil: redactorul-sef. De ce ai fost atit de aspru cu el, cu presa?

Eu n-am vrut sa fiu aspru cu presa, in totalitate. Departe de mine gindul sa o arat ca pe o lume a dezmatului si a superficialitatii. In presa sint si oameni care au si a treia dimensiune, a verticalitatii, a raportarii la un plan metafizic. In presa, toti jurnalistii care sint la inceputul carierei pornesc cu o naivitate copilareasca, viseaza sa scrie marele reportaj, pentru ei presa e o lume fabuloasa. Unii sfirsesc dramatic, isi pierd orice urma de sensibilitate, nu mai vad dincolo, sint incalecati de sefi, cum e si Cristi din Trimisul nostru special, care ii timpesc.

De ce l-ai trimis pe redactorul-sef la spovedanie?

Ca s-o rateze. Am vrut sa arat ca oamenii astia, pe care nu-i vezi in stare de subtilitati ale spiritului, au momente cind le cauta. Redactorul-sef se chinuie, simte ca ar vrea sa aiba o a treia dimensiune, dar n-o dobindeste. Toti oamenii au tresariri; problema este daca sint capabili sa mearga pina la capat.

Exista o secventa cind degetul mijlociu al unui sfint, deget aratat spre lume, dispare, e furat din biserica. De ce a trebuit sa dispara?

E un simbol care traverseaza intreaga carte. Pentru mine, degetul mijlociu aratat catre lume este simbolul libertatii, cumva vulgare, dar absolute. Totul porneste de la tatal lui Antonie care face inchisoare comunista si nu-si gaseste alta defulare decit sa le arate tortionarilor degetul mijlociu. E un soi de incapatinare: "Nu sint ca voi. Ma pun jos si astept sa mor si nu sint ca voi". E chiar vorba pe care le-o spun celor apropiati: "Daca nu se poate fara compromisuri, ma pun jos si astept sa mor". Multi imi spun: n-o sa ai de lucru daca nu pleci capul, ai sa mori de foame, n-o sa ai cronici la carte, o sa ti-i ridici pe toti in cap. Cind stiu ca am dreptate, zic: "Bine, atunci ma pun jos si astept sa mor". Pornind de aici, exista un punct de la care nu te mai poate afecta nimeni cu nimic, nu mai poti fi santajat.

De fiecare data cind ai trecut prin perioade grele in viata, s-a intimplat declicul, minunea?

Da. Eu nu doar am crezut in miracole, am mizat pe ele. Ma tem ca multi nu sint capabili sa perceapa adevaratele miracole. Mai degraba cred in miracolele facute de Andreea Marin. Sa-ti dau inca un exemplu: dintotdeauna am spus ca Marius Ianus e un poet foarte bun, dar ma enerva foarte mult ca om, avea un mod isteric de manifestare, ma scotea din sarite. L-am intilnit la tirg, la Gaudeamus, cu copilul si cu sotia: era un alt om. Sint convins ca de acum va fi un poet si mai mare. L-am vazut calm, i-a disparut isteria aia absolut gratuita. Copilul acela de linga Marius Ianus e un miracol. Sint lucruri miraculoase pe care le vezi fara efort. Faptul ca poti sa stai la masa cu un prieten, sa bei o bere si sa-ti dai seama ca ala te intelege este tot un miracol. Dar daca marturisesti lucrul asta esti considerat mistic. Astazi, religia e confiscata de specialisti, pot discuta despre religie numai preotii, numai doctoranzii in teologie. Doar ei cred ca stiu cum sta treaba cu Dumnezeu. Uite ca nu e asa. Exista oameni comuni, oarecare, mai apropiati de Dumnezeu si acestia pot sa-ti spuna mult mai multe lucruri despre starile de gratie, despre miracole.

Tiganul Elvis fura degetul acelui sfint ca sa-si recapete libertatea sau ca sa-si oculteze libertatea?

Nu degetul e important, ci gestul: gestul ridicarii degetului mijlociu in fata lumii, ca semn al libertatii.


Cine e "trimisul nostru special"?

Fiecare personaj din cartea mea se simte trimis sa faca un anumit lucru, are o menire, o misiune. Ca nu poti trai fara un scop... Toate personajele mele sint marcate de relatia cu tatal lor, sint apasate de relatia cu el, preiau ceva din felul de a fi al tatalui si merg mai departe. Si mai este ceva in carte: vreau sa sugerez ca pina si Iisus e un fel de trimis special, ca si el are probleme cu Tatal. Conflictul cu tatal e un model universal. Uneori mi-l pot inchipui pe Iisus ca pe un reporter al lui Dumnezeu. Dumnezeu-Tatal, ala suparat pe oameni, trebuie sa primeasca stiri despre ce se intimpla in lume.

Ti-am scris recent un e-mail intrebindu-te daca nu vrei sa te stabilesti in Bucuresti si mi-ai spus ca, pentru tine, Bucurestiul este la fel de indepartat ca si Parisul. De ce nu vrei sa pleci din Iasi ?

Pentru ca axa aia verticala de care vorbesc eu deocamdata e fixata in Iasi . La Iasi , am lumea mea. Toate reperele mele sint acolo. Probabil ca, daca as veni in Bucuresti, as merge vreo doi-trei ani din entuziasm, din suflul pe care il adun in locul acela tihnit, pe care unii il urasc, spunind ca la Iasi nu se intimpla nimic. Dar cred ca dupa doi-trei ani s-ar termina bateriile. S-ar intimpla exact cum se intimpla cu personajul meu. As uita toate lucrurile minunate. Sint foarte legat si de lumea satului parintilor mei...

Ai promis cindva ca ai sa scrii despre lumea satului in care te-ai nascut.

Am jumatate de carte scrisa despre lumea de acolo, dar vreau sa-mi iasa un volum inchegat. Oamenii aceia au un simt care lipseste lumii contemporane. Asa cum traiesc ei, de azi pe miine, cu 50.000 de lei in buzunar intr-o saptamina, fentind controlul cind merg cu trenul, ei bine, ei inca se mai gindesc firesc la Dumnezeu, fara sa le fie rusine sa spuna asta. Eu, in schimb, am chiar si acum probleme de genul asta: daca vorbesc prea mult de Dumnezeu, ma gindesc ca vor fi citiva care, citind Observatorul cultural, vor spune: "Ba, da-l in ma-sa si pe asta, prea o face pe spiritualizatul!".

De cite ori te duci acasa, in satul in care te-ai nascut, la Doroscani, in judetul Iasi ?

O data pe luna. Si stau foarte putin. Lumii de acolo ii datorez foarte mult si e o lume in care se intimpla lucruri extraordinare. Am si o dedicatie pe carte, adresata unui profesor din Doroscani, Ioan Costin, care recent s-a spinzurat. Este cred unul dintre cei mai grozavi oameni pe care i-am cunoscut.

De ce s-a spinzurat?

Facea teologia, l-au inchis comunistii, a fost eliberat, a revenit in sat, s-a casatorit, avea un copil de o virsta cu mine. Sotia, prea prinsa in acel colt de lume, a dat divort si a plecat cu copilul. Si el a ramas singur. Si traia ca profesor-suplinitor la tara , preda istoria. Era eroul tuturor copiilor din scoala. Dupa Revolutie, cind s-au raspindit telenovelele, tatele din sat au descoperit un cuvint nou: pedofil. Clica de profesori din jur, care il ura pentru ca era diferit, pentru ca citea, pentru ca era competent, pentru ca era iubit de copii, i-au pus stanta de pedofil si l-au dat afara din invatamint. Asta cu doar citiva ani inainte de pensie. A inceput sa bea foarte mult. Statea la crisma cu toti betivii si le povestea de Hegel sau de incursiunile lui Alexandru cel Mare. Serios. Aia il si porecleau Mincinosu. Si, acum vreun an, s-a pus garant cu casa lui, pentru unul care a fugit din tara mai apoi. Putea face inchisoare. Si-a vindut casa, a platit datoria, si a ajuns sa doarma pe prispa unui cunoscut, cu cartile lui, singura avere care ii mai ramasese. La scurt timp, s-a spinzurat. Cu metoda, calm. Am vorbit cu el cu o saptamina inainte de a-si pune streangul de git. Nu-s fan al sinucigasilor, dar la el a fost un gest de demnitate. Ceva de genul "Fac ceva pe lumea voastra!". Ce am spus acum suna a poveste pe care o auzi la Surprize-Surprize. Important e ca omul era mai mult decit atit si eu stiu asta. Si pot sa scriu despre asta.

Parintii tai ce spun de copilul lor, scriitorul Florin Lazarescu?

Sint foarte mindri amindoi. Mama mea e foarte implicata in lumea culturala, cind eram la Polirom monitoriza presa si ma critica mai mult decit seful editurii. Tatal meu, desi e un simplu constructor, n-are nimic impotriva ca eu sa fiu scriitor... Dupa facultate, aveam post de profesor titular, la citiva kilometri de Iasi . Puteam sa ma duc acolo. Si le-am spus parintilor: "Nu ma duc profesor. Pot sa fac mai mult". Am dormit pe jos pe la prieteni, am mincat pe sponci vreun an de zile pina cind mi-am gasit slujba la Polirom. Si parintii mei m-au sustinut sa fac ce-mi place, ceea ce a contat enorm. Eu vreau sa fiu un om linistit, echilibrat, un om fara frustrari, nu vreau sa intru in sistemul de rici, de invidii, de pizme, care exista in lumea culturala. Acum sint bucuros, de exemplu, pentru ca l-am citit pe Alex Tocilescu, cu volumul Eu et al.. Mi se pare unul dintre cele mai bune debuturi de dupa Revolutie. Si abia astept sa-i citesc pe debutantii de la Humanitas.

Nu pot sa imi inchipui ca in lumea culturala e posibil sa n-ai frustrari.

Eu, ca si Lucian Dan Teodorovici, am orgoliul de a trage oameni dupa mine. Daca vedem un om talentat, ne punem mereu problema cum il putem ajuta. Cred ca nu se va vorbi de Florin Lazarescu, daca nu va exista o literatura romana. E nevoie sa existe si alti scriitori buni, ca sa contez si eu. Orice scriitor bun este un motiv in plus ca publicul sa descopere literatura. Ar fi trist sa fim niste exceptii: am ajunge niste animale de gradina zoologica.

 

"Bătrînul" meu nu este un scriitor, ci fotbalistul brazilian Roberto Carlos...
Interviu realizat de Mihai Vakulovski, în revista Vatra, nr. 8/ 2002