Cărţile mele:
pentru detalii, click pe copertă

	Trimisul nostru special roman, Editura Polirom, 2005 Locul al doilea la Marile Premii pentru Literatură Esteuropeană, Frankfurt , 2006 - romanul va fi tradus şi publicat în trei limbi străine: germană, franceză şi slovenă. Florin Lazarescu stie sa puna in pagina misterul: unele fire sint inexplicabil abandonate, corespondentele si subtextele clipocesc derutant la tot pasul, golurile narative si ambiguitatile functioneaza ca atractori de semnificatii. Nici o stridenta, nici o afectare teribilista, nici un bruiaj tezist: atit cuvintele , argotice, cit si reflectiile despre Dumnezeu, moarte, nebunie, nemurire, sfintenie suna extraordinar de familiar. Frazele sint foarte simple, dar, dincolo de verva spumoasa, deschid mintea si imaginatia. (Paul CERNAT)
	Ce se ştie despre ursul panda roman, Editura Polirom, 2003 Romanul este generos, incitant si plin de intelesuri, iar autorul, un tinar scriitor care trebuie neaparat citit. Scrie inteligent, sofisticat si cu umor, se vede ca isi respecta cititorii prin provocarile din text, stie sa scrie realist despre zilele prezentului, dar si sa viseze complicat si, cel mai important lucru, desi foloseste un registru minimalist-ludic, scrisul lui da de gindit. (Marius CHIVU) click aici, pentru a citi un capitol din roman
	Şase moduri de a-ţi aminti un cal... povestiri, Editura Liternet, 2003 Inainte de a fi un bun povestitor, autorul e un bun ascultator: are pofta dialogului si rabdarea de a astepta pina cind un fir dintr-un ghem strain poate fi agatat in urzeala proprie. Structura este cea a existentei sale: cu toata tineretea lui, prozatorul simte ca episoadele traite sint suficient de consistente, si atunci ii place sa le deruleze pe ecranul paginii. (Daniel CRISTEA-ENACHE)

Ce se ştie despre ursul panda

Capitolul 8

- Cum îţi permiţi, bă, porcule, cum îţi permiţi?! Că te omor cu mîna mea! Nu, că de-acu' mă oftici! Cum îţi permiţi?! şi-i trase o palmă după cap.

- ...

- Bă, mîrlanule, bulangiule! Tu ştii cine-i ăla? Ai tu habar cine-i ăla?!

- ...

- Ăla-i cel mai bun prieten al meu! Tu ştii cîţi bani mi-a dat mie ăla?! Tu ştii ce descurcăreţ e omu' ăla?! Nu ca tine, un fraier! Păi, dacă n-ar fi fost el acu' vreo doi ani, aş fi murit de foame! Şi-acu' aş crăpa de foame cu voi! De nimic nu sînteţi buni!... Şi-acu', acu' ai văzut în ce hal l-ai adus cu porcăriile tale?! L-ai distrus. L-ai făcut neom! Era orb de cînd se ştie, ei şi?! S-a sucit, a căpătat experienţă, a învăţat şi singur să se descurce în viaţă... Auziţi, bă, de la el tre' să furaţi meserie, nu de la bou' ăsta!... Şi, tu, tu îţi baţi joc de el cu nepăsare! Păi, de asta te-am luat eu la sufletu' meu, te-am adus aici, în colţişoru' ăsta de rai, ţi-am dat de mîncare, te-am învăţat ca pe copilu' meu?! Zi, bă, nu sta ca mutu'!

- Ce vină am eu? Nu i-am făcut nimic!

- Ce-ai zis?! Ai curajul să vorbeşti?! Mai ai tupeu' să vorbeşti, după ce mi-ai nenorocit cel mai bun prieten?! Spune şi tu... spuneţi şi voi!... Ce-i lipsea omului ăluia? Bani avea, loc cu vad prinsese. Şi-a făcut şi casă din munculiţa lui, iar tu vii şi-l nenoroceşti! Da' te-ai gîndit cine o să-l mai hrănească, cine-o să-i mai dea un ban, cine o să-l mai bage în seamă?!

- Ce vină am eu? Nu i-am făcut nimic!

- Iar vorbeşti? Uitaţi-vă la el cum îmi răspunde, nesemţitu'! Nu, că tu chiar eşti prost! Tu, cu căcaturile tale, cu Biblia ta, cu ciorile tale de lut! Nenoroceşti oamenii, fără să stai pe gînduri. Păi, l-ai întrebat, băi, mai întîi, dacă vrea?

- Da' eu...

- Tu nu i-ai făcut nimic, ai?! Adică vrei să-mi spui mie că un orb din născare începe să vadă aşa deodată, din senin?! Crezi că te-am cărat cu mine pînă aici ca să te apuci de minuni? De minuni am eu nevoie? Tu ştii să faci minuni, băi?! Poftim, umple masa asta cu mîncare, scoate pe ea nişte teancuri de bani şi-atunci, da, jos pălăria în faţa ta! Da' nu, tu te ţii de căcaturi, te duci la cel mai bun prieten al meu, care e orb din născare, care trăieşte din cerşit, pen' că e orb, îi spui nu'ş'ce tîmpenii şi-l faci să vadă! Să vadă, auzi! Ce să vadă? Nenorocita asta de lume? Împuţiţii care trec pe stradă? Grangurii cu maşini de lux? Chiloţii la femei? Măcar dacă mai era tînăr. Poate s-ar fi bucurat şi el. Acu' o să moară de oftică. Ai văzut în ce hal l-ai adus? De ieri, stă şi plînge întruna.

Holbatu urcă scările şi ieşi în livadă. Alergă pînă la nuc, se opri acolo, se aşeză pe iarbă şi începu să plîngă. Simţea că îl urăşte pe Şobolanu din tot sufletul, cu raiul lui, cu veşnicile lui nemulţumiri. Ar fi vrut pur şi simplu să plece, dar n-avea nici cea mai mică idee unde. Cînd fugise din cămin, crezuse că va da peste o lume mai grozavă, nebănuită, că-şi va găsi, în sfîrşit, prieteni cu care să se înţeleagă. Şi într-un fel, poate că şi reuşise. Rîrîitu şi Clipici chiar îi erau prieteni. Fomi era mai răutăcios, lui nu-i păsa decît cum să afle cel mai bun mod de a procura mîncare. Dar şi cu el se putea vorbi. Cu Şobolanu însă lucrurile nu stăteau deloc la fel. La început îi plăcuse de el şi poate că şi Şobolanu îl plăcuse într-un fel. Nici nu-şi închipuia de ce l-a adus pînă aici. Numai că Şobolanu avea un mod aparte de a privi lucrurile. Totdeauna plănuia ceva, totdeauna trăia cu gîndul la vreo afacere anume pe care nu o mărturisea nimănui. Se aştepta pur şi simplu ca alţiii să înţeleagă ce-i trece lui prin cap şi să acţioneze conform planului său nemărturisit.

Într-o seară a intrat în cavou vesel nevoie mare.

- Ce v-am spus eu bă, proştilor? Ce v-am spus? V-am promis raiul? Vi l-am promis. Acu' să vă ţineţi bine. Unde credeţi că mergem cu toţii în seara asta?

- La furat? îndrăzni Fomi.

- La furat, o laie! Numai la furăciuni ţi-e gîndul! Da' la lucruri cinstite nu te gîndeşti niciodată?

- Ne-a invitat popa la el? intră în vorbă şi Clipici.

- Popa, bă, proştilor? Popa nu ne dă decît ce-i scapă printre degete. Pomenile de pe-aici. Doar nu vă închipuiţi că ne duce la casa lui, ne aşază pe toţi la masă şi ne dă haleală pînă crăpăm? Hai, să vă văd! Unde mergem noi în seara asta? Holbatule, ai tu vreo idee?

Holbatu n-avea niciodată idee unde bate Şobolanu.

- Hai că vă spun tot eu. La nimic nu vă duce capu'. Dimineaţă am ieşit la produs şi, zău, n-am mai avut de mult o zi aşa norocoasă. Am mai încercat eu chestia cu bastonu', da' ca azi n-am mai văzut atîţea fraieri... Urcam prin tramvaie şi spuneam căcaturile alea învăţate de la Holbatu: "Nu daţi cele sfinte cîinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor - ce-mi place cum sună: porcilor! -. Cereţi şi vi se va da. Căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide..." Aici tre' să-l laud pe Holbatu, văd că textu' ăsta prinde de minune. Dacă nu mă înşel, cu ăsta l-am aburit şi pe popă, atunci cînd ne-am cunoscut. S-a prins el că nu-s orb, da' textu' i-a mers la inimă... Ce spuneam? Turnam textu', mergeam bîjbîind prin tramvai - c-aveam în pizda mă-sii ochii daţi peste cap şi nu vedeam nimic. Mă mai izbeam în cucoane. O dat-am şutit şi-un portofel. Şi tot aşa. Artist-artist. Mă ştiţi doar. Plîngea lumea în urma mea. Bani căcălău! Şi cînd să cobor, citesc cu coada ochilor o tipă care se uita după mine. Nu ştiam de ce m-a fixat aşa. Cobor eu, coboară şi gagica. În staţie, caut să ies cît mai repede din mulţime, ca să nu mai calc dracului ca chioru'. Trag cu coada ochiului în urmă. Gagica după mine. M-am speriat în pizda mă-sii c-o fi de la poliţie. Am mărit pasu'. L-a mărit şi gagica. Mi-am zis că cel mai bine e să nu fug, ca să nu bat şi mai mult la ochi. Mă opresc şi mă aşez pe o bancă. Gagica s-a oprit şi ea la vreo doi metri şi se holba la mine. M-am făcut că n-o văd. Eram orb, ce naiba! "E liber?", întreabă ea. Privesc într-o parte şi zic: "E liber, domnule!". Înţelegeţi? Să nu se prindă. Ea zîmbeşte. Şmecheră. M-am prins că-i o şmecheră. Zice: "Se vede limpede că nu eşti orb!". Au îngheţat chiloţii pe mine. E de la poliţie şi m-a prins, am crezut. "Domnule dragă - am luat-o eu pe departe - de ce vă bateţi joc de-un biet nenorocit?" A rîs din nou. "De cînd eşti orb?" "De cînd m-a făcut mama, Dumnezeu s-o ierte, n-am văzut lumina zilei", îi zic eu la gagică. Avea nişte craci de-ţi cădea faţa. "Hai, lasă prostiile, mă ia din felie, c-am mai văzut eu mulţi ca tine!" "Sînteţi de la poliţie?!", nu mai rezist eu şi-o-ntreb. "Eu, de la poliţie?! se amuză dama şi mai mult. De-aia te-ai speriat? Stai liniştit, sînt jurnalistă. Ştii ce-i aia?" Auzi, mă crede ea pe mine tîmpit. Ca şi cum n-aş ştii eu ce-i ăla un căcat din ăsta care scrie pe la ziare. "Scrieţi la ziar?" "Nu, sînt jurnalist de televiziune." Părea deşteaptă, aşa că nu i-am mai turnat gogoşi. Sau nu i-am mai turnat numai gogoşi. I-am povestit ce şi cum, despre noi, aşa şi pe dincolo, că sîntem nişte prăpădiţi care trăiesc de azi pe mîine, într-o gaură de canal, da' că ne iubim unu' pe altu' şi că ne facem şi noi o viaţă după cum ne duce capu'. Mi-a spus şi ea ce şi cum, că are nu'ş'ce emisiune la televizor şi că-i trebuie o chestie mişto acu' de sărbători şi alte căcaturi. Adică, asta-i bă, proştilor, ne-am scos! În seara asta mergem toţi la televizor, ne dăm în spectacol. Vă daţi seama? O să curgă bani gîrlă după asta. Lumea o să ne vadă şi-o să ne recunoască pe stradă, o s-arunce cu biştarii după noi cînd ne-o vedea ce nenorociţi sîntem. Totu-i să nu ne dăm de gol, să nu suflăm o vorbă de raiu' de-aici. Şi, mai ales, tre' să facem impresie. Înţelegeţi? M-am înţeles cu gagica, că-i fată de-nţeles. Şi ea are nevoie de impresie. Eu o s-o fac şi la televizor pe-a orbu', iar voi o să plîngeţi cu lacrimi amare şi-o povestiţi cum vă chinuiţi cu mine, cum îmi mai purtaţi voi de grijă şi alte căcaturi. Ne-am înţeles? Impresie, impresie şi iar impresie. Să vă intre bine în cap! Tre' să pregătim ceva ca lumea, nu putem merge ca tîmpiţii la televizor şi să ne facem de căcat, să pierdem o ocazie ca asta. Holbatule, mă bazez pe tine. Tre' să-nvăţăm o chestie ca lumea din cărţoiu' tău. Toţi, nu numa' eu. Holbatule, ai ceva pe-acolo, vreo poezie, vreun cîntec ceva pe care să-l putem zice la televizor?

Holbatu a scos Biblia dintr-o nişă, frunzărind-o.

- Cred c-ar merge un psalm.

- Ce psalm, bă? Cum adică un psalm?

- E-un fel de cîntec pentru Dumnezeu.

- Aşa, aşa. Ai vreunul mai ca lumea?

- Stai să căutăm. Sînt mulţi.

- Păi, hai, nu mai pierde vremea. Îmi trebuie ceva cu lacrimi, cu jale. O chestie tristă, cît mai tristă posibil. Zi!

- Doamne, cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea. Tu ai priceput gîndurile mele de departe...

- Nu-i bun, Holbatule. Nu merge. Altceva.

- La rîul Babilonului, acolo am şezut şi am plîns, cînd ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atîrnat harpele noastre...

- Lasă-mă cu prostiile astea. Ce rîu de care n-a auzit nimeni? Ce-s alea harpe?

- Un fel de chitări.

- Nu-i bine. Tu vrei să-i cînţi la chitară lu' Dumnezeu? Nu merge... Eşti pe-aproape, da' nu merge.

- Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: "În casa Domnului vom merge!"...

- Tu eşti prost? Nu-nţelegi că vreau ceva trist.

- Către Tine, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii mei...

- Bă, boule, eu îs orb. Cum naiba vrei să ridic ochii spre cer?

- Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat...

- Aşa, hai că-i bine. E uşor de ţinut minte.

- Vărsa-voi înainte Lui rugăciunea mea, necazul meu înaintea Lui voi spune...

- Minunat! Ne vom spune toate necazurile. Că tare mai sîntem necăjiţi!

- Cînd lipsea dintru mine duhul meu, Tu ai cunoscut cărările mele. În cale-aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie...

- Ciudat mai vorbeşte Dumnezeu ăsta. Întoarce nu ştiu cum cuvintele de nu mai înţelegi nimic.

- Luat-am seamă de-a dreapta şi am privit şi nu era nimeni să nu mă cunoască. Pierit-a fuga de la mine şi nu este cel ce caută sufletul meu.

- Să mor dacă mai pricep ceva!

- Strigat-am către Tine, Doamne, zis-am: "Tu eşti nădejdea mea, partea mea eşti în pămîntul celor vii". Ia aminte la rugăciunea mea, că m-am smerit foarte. Izbăveşte-mă de cei ce mă prigonesc, că s-au întărit mai mult decît mine...

- Aşa, aşa. Scapă-ne de duşmani, că-s mai tari ca noi!

- Scoate din temniţă sufletul meu, ca să laude numele Tău, Doamne. Pe mine mă aşteaptă drepţii, pînă ce-mi vei răsplăti mie...

- Gata-i, Holbatule, că ne prinde noaptea... Aţi înţeles aurolacilor?! Nu mă interesează ce-aţi înţeles. Învăţăm asta pe de rost, că vă rup gîtul. Uite cum facem, ca să ne fie mai uşor...

Şobolanu l-a pus pe Holbatu să citească de cîteva ori psalmul cu glas tare. Apoi l-a împărţit pe bucăţi şi i-a dat fiecăruia sarcină să-şi ştie poezia pe din afară. A repetat cu fiecare în parte. Apoi i-a aşezat pe băieţi în ordinea bucăţilor pe care le aveau de spus, încît psalmul să fie rostit în întregime. I-a mai înjurat - unul încurca cuvintele, altul nu-l aştepta pe celălalt să-şi termine bucata -, dar pînă la urmă a ajuns la un rezultat mulţumitor.

- Dacă nu iese diseară strună, v-am belit. Că n-am să pierd eu o ocazie ca asta din cauza voastră.
La opt, jurnalista îi aştepta în faţa televiziunii. Şobolanu i-a sărutat mîna şi i-a prezentat pe băieţi. I-a privit distant şi l-a luat pe Şobolanu de mînă.

- Vezi poate uiţi că eşti orb, că mă dau ăştia afară din televiziune. Contez pe tine.

I-a condus în clădire, pînă la etajul 2. Au intrat într-o sală imensă, cu reflectoare, monitoare, camere de filmat. I-a aşezat pe toţi pe fotolii, în faţa camerelor de filmat.

- Aici e locul vostru. Cînd se aprinde lumina staţi liniştiţi şi aşteptaţi să răspundeţi la ce vă întreb eu. Clar?

Băieţii nu mai puteau de emoţie.

Jurnalista s-a întors către reflectoare.

- O probă, vă rog!

Lumina reflectoarelor îi izbi în ochi, încît acum erau cu toţii orbi de-a binelea.

- Janine, eşti drăguţă să vii pînă la mine, se auzi o voce indignată, din spatele reflectoarelor.

Janine dispăru după reflectoare.

- Aştia-s băieţii despre care v-am spus, domnule director.

- Şi ce vrei să fac eu cu răpănoşii ăştia?

- Domnule director, eu mă gîndeam...

- Te gîndeai pă dracu'. Şi doar v-am spus de atîtea ori. Să vă intre în cap. Audienţă, băăă! Audienţă! Pricepeţi cuvîntul ăsta? Voi credeţi că eu capăt audienţă cu căcaturi din astea? Voi chiar nu-nţelegeţi că rîde concurenţa de noi? Ce caută aurolacii în televiziunea mea?

- Domnule director, dar dumneavoastră spuneaţi că pot face emisiunea.

- Poţi face pă dracu'! Voi chiar nu pricepeţi că ajungem cu emisiuni din astea la audienţă zero?

- Dar e o emisiune de probă. Filmăm şi, dacă nu iese, nu o dăm pe post.

- Nu dăm pă dracu'! Hai să vedem ce iese... Ăla de ce stă cu ochii în tavan?

- E orb, domnule director.

- E orb pă dracu'! Să se uite la cameră, dacă e orb! Hai, dă-i drumul.

Janine trecu de partea cu reflectoarele. Îşi aranjă microfonul de la rever:

- Bună seara, stimaţi telespectatori. Se întîmplă adesea ca, în goana vieţii noastre de zi cu zi, să trecem nepăsători pe lîngă oameni a căror existenţă e tristă, uneori tragică... Se-aude?

- Te-aud, Janine. E OK, se aude din spatele reflectoarelor.

- Începem?

- Începem pă dracu! Bă, şi doar v-am spus de-atîtea ori să vă gîndiţi! Unde să-ncepem? Nu vedeţi cum străluceşte rapănul pe aurolacii ăştia? Daţi-i naibii cu nişte fard!

Apăru în goană o femeie cu o cutie în mînă. I-a fardat în grabă pe băieţi.

- Hai, se auzi din spatele reflectoarelor.

- Bună seara, stimaţi telespectatori. Se întîmplă adesea ca, în goana vieţii noastre de zi cu zi, să trecem nepăsători pe lîngă oameni a căror existenţă e tristă, uneori tragică. Ca fiecare dintre noi, aceştia au nevoie de un cămin, de hrană, au nevoie de dragoste...

- Georgel, dă ce-ţi baţi joc dă televiziunea mea? Femeia asta vorbeşte dă lucruri tragice şi tu îi filmezi picioarele? Din nou!

- Bună seara, stimaţi telespectatori. Se întîmplă adesea ca, în goana vieţii noastre de zi cu zi, să trecem nepăsători pe lîngă oameni a căror existenţă e tristă, uneori tragică. Ca fiecare dintre noi, aceştia au nevoie de un cămin, de hrană, au nevoie de dragoste. Este şi motivul pentru care invitaţii de la emisiunea noastră "Ochiul străzii" nu sînt persoane cu care v-aţi obişnuit pe ecranul televizorului, ci oameni cărora soarta le-a fost potrivninică. E timpul ca măcar acum, înaintea Sfintelor Sărbători, să arătăm că nouă ne pasă. Avem pe fotoliile din faţa noastră cinci copii pentru care cuvîntul casă înseamnă o gaură de canal, cinci copii care nu au avut niciodată cui să adreseze cuvîntul mamă...

Chipul lui Şobolanu apăru pe toate monitoarele din încăpere.

- Îi voi ruga să se prezinte pentru ca mai apoi să ascultăm viaţa lor tristă, chiar tragică, povestită de ei înşişi... Bună seara, copii, ne spuneţi şi nouă cum vă numiţi? şi îndreptă microfonul înspre Şobolanu, atingîndu-l cu mîna.

- Eu îs Şobolanu...

- Tăiaţi, tăiaţi! urlă directorul de după reflectoare.

Veni lîngă fotolii.

- Cum ai zis că te cheamă?!
- Şobolanu.

- Dar pă ceilalţi?

- Clipici, Fomi, Rîmă şi Holbatu.

- Bă, voi mă nenorociţi! Mă ucideţi cu zile! Încă n-am mai pomenit aşa ceva în televiziunea mea. Cum să vă cheme, bă, Şobolanu, Clipici, Fomi, Rîmă şi Holbatu? Voi nume omeneşti nu aveţi?

De nervi, Şobolanu era cît pe ce să uite că e orb şi să-l ia pe director de guler.

- N-avem. Aşa ne cheamă.

- În televiziunea mea vă cheamă cum vreau eu, aţi înţeles? Taie întrebarea cu numele. Întreabă-i altceva.

- Bună seara, copii, ne spuneţi şi nouă unde locuiţi?

- În canal, răspunse iritat Şobolanu.

- Trist! Într-un canal. Aţi locuit vreodată într-o casă?

- Nu, răspunse tot Şobolanu.

- Şi n-aţi visat şi voi să aveţi căminul vostru, o mamă iubitoare care să vă mîngîie?

- Cum n-am vrea, că doar sîntem şi noi oameni?

- Văd că eşti orb. De cînd eşti aşa?

- De cînd mă ştiu.

- Şi cum te descurci tu pe lume?

- Mă descurc. Noroc de băieţi că-mi poartă de grijă. Mai cerşim şi noi, ce să facem? Că n-avem nimic.

- Trist! A venit vreodată cineva de la primărie să întrebe de voi?

- Cineva de unde?

- De la primărie.

- Nu, n-a venit nimeni. Poate doar să ne dea afară din canal. Ştiţi ce fac? Sudează canalele. Asta fac oamenii de la primărie.

- Opriţi! urlă directorul. E bine-aşa. Aici vreau o reclamă. Dialogul, băgaţi Dialogul: "Ascultă! Totul în jur îţi vorbeşte!". Bă, Şobolanule, nu mai insista cu primăria, că şi-aşa mă jupoaie cu impozitele. Povesteşte ce vrei tu, dar nu te mai lega de primărie. Janine, fii mai provocatoare! Hai, filmaţi!

- Aţi fost vreodată la şcoală?

- Nu, n-am călcat în viaţa noastră pe la şcoală.

- Şi n-aţi vrea să mergeţi şi voi la şcoală, să învăţaţi alături de alţi copii?

- Normal că am vrea. Că doar sîntem şi noi oameni.

- Trist! Nimic mai trist decît să vrei să înveţi şi să nu ai unde. Cu toate acestea, înainte de emisiune, mi-aţi spus că în timpul vostru liber, găsiţi răgaz şi pentru a citi. Puteţi spune şi telespectatorilor de unde ştiţi să citiţi?
Aici Şobolanu avu o clipă de ezitare.

- Am învăţat şi noi de la unul, de la altul.

- Mai concret?

- Mai concret să vă spună ei, că eu doar sînt orb, nu citesc.

Janine se întoarse către Rîmă.

- Eşti drăguţ să ne spui de unde ai învăţat să citeşti?

Rîmă afişă un zîmbet larg, de bucurie că e băgat şi el în seamă.

- Eu prhind rhrîme.

- Ce faci tu?! nu-şi abţinu Janine mirarea.

- Prhind rhîme.

- Dar eu te întrebasem de unde ştii să citeşti...

- Prhrind rhîme şi le vînd la pescarhi, ca să avem bani ca să trhăim, adăugă Rîmă entuziast, surd la cuvintele jurnalistei...

- Nu mai bate cîmpii, se scăpă Şobolanul printre dinţi.

- Tăiaţi, se enervă şi Janine. Voi ştiţi să citiţi sau nu?!

- Ştie numai Holbatu, o lămuri Şobolanu.

- Janine, eu nu mai stau la căcatul ăsta dă emisiune. Poftim ce-ai făcut. Şi-au trebuit aurolaci, descurcă-te. Şi mîine, la prima oră, să fii la mine în birou, urlă directorul de după reflectoare.

Janine se plimbă gînditoare prin faţa băieţilor.

- Trist! Voi mă nenorociţi. Întîi vă lăudaţi că citiţi şi-acum aflu că numai unul dintre voi poate. N-am cum să dau asta pe post. Holbatule, tu de unde ştii să citeşti?

- Am învăţat la şcoală.

- Of, Doamne, cine m-a pus să mă încurc cu ăştia? Parcă spuneaţi că n-aţi fost la şcoală.

- Holbatu a fost, explică Şobolanu, dar a fugit că-l băteau ăia mai mari.

- Trist! hai să vedem ce facem, că nu pot lăsa emisiunea aşa. Vă ajut, m-ajutaţi. Uite, Rîmă, Fomi şi Clipici, voi spuneţi că aţi învăţat de la Holbatu. Iar Holbatu spune că a învăţat de la mama lui care a murit. Bine? Filmăm!
- Copii, sînteţi drăguţi să-mi spuneţi şi mie de unde ştiţi să citiţi?

- Am învăţat de la mama lu' Holbatu care a murit, se băgă Clipici în vorbă.

- Nu, că voi sînteţi tîmpiţi, urlă Janine. Georgel, filmează în continuare că pînă la urmă montăm noi ceva... Clipici, taci dracului din gură!... Sînteţi drăguţi să-mi spuneţi şi mie de unde ştiţi să citiţi?

- Am învăţat de la el, zise Fomi arătîndu-l pe Holbatu.

Janine se îndreptă cu microfonul spre Holbatu şi chipul său speriat apăru pe monitoare.

- Dar tu, tu de unde ştii?

- M-a învăţat mama?

- Mama ta? Unde e acum mama ta? întrebă Janine, mîngîindu-l pe cap.

- A murit.

- Trist! Şi tu cum ai ajuns pe stradă?

- L-am găsit eu, răspunse Şobolanu. Adică băieţii, şi l-au adus la mine. Mi-a fost milă de el. Mi-am povestit cum stă treaba, că a rămas singur pe lume, nu l-a văzut niciodată pe taică-su şi l-am oprit cu noi. Unde se descurcă patru, se descurcă şi cinci.

- Iată, stimaţi telespectatori, cum oamenii simpli pot rămîne apropiaţi de suflet. Iată cum, din preapuţinul lor, cei mai săraci dintre noi sînt mai dispuşi să împartă cu ceilalţi... Şi ce citeşti tu?

- Biblia.

- Senzaţional, stimaţi telespectatori. Asistăm, iată, cu toţii în direct la una dintre lecţii pe care ni le oferă viaţa. Aceşti copii lăsaţi pe mîna sorţii, copii ai nimănui, se dovedesc a fi în grija lui Dumnezeu. Şi asta numai la emisiunea "Ochiul străzii". Chiar citeşti tu din Biblie?

- Ştiam că n-o să ne creadă nimeni, domnişoară. De aceea ne-am şi pregătit să vă arătăm ce ştim noi din Biblie. Un psalm.

- Ce psalm.

- Ascultaţi. Băieţi, hai în picioare.

Se ridicară în picioare şi, cu figurile smerite, spuseră psalmul pe care îl repetaseră în cavou. Băieţii erau mulţumiţi, pentru că nu se încurcaseră mai deloc. Şobolanu se mîndrea în sinea sa cu ideea pe care o avusese. Janine, în sfîrşit, era şi ea bucuroasă că o să-l liniştească mîine pe şef.

- Impresionant, stimaţi telespectatori. Clipe ca acestea în care sinceritatea şi inocenţa unor copii ne amintesc de Dumnezeu sînt de-a dreptul unice.

Se îndreptă spre Holbatu.

- Bravo. Acum, cînd ne apropiem de finalul emisiunii, ne spui şi nouă care este cea mai mare dorinţă a ta?
Camerele de luat vederi au luat un cadru apropiat cu privirea lui Holbatu.

- Cea mai mare dorinţă a mea?

- Da, spune-ne fără frică tot ce-ţi doreşti tu mai mult?

- Cel mai mult şi mai mult, vreau să-l văd pe Iisus.

- Extraordinar. Stimaţi telespectatori, nici nu-mi găsesc cuvintele pentru a-mi exprima sentimentele faţă de acesţi copii minunaţi care, trăind într-un canal ne oferă, pur şi simplu o lecţie de viaţă, da, o lecţie de viaţă.
Vădit emoţionată i-a întrebat şi pe ceilalţi care e cea mai mare dorinţă a lor.

Fomi îşi dorea să rămînă o noapte întreagă singur într-o alimentară. Clipici, să-l întîlnească pe taică-su. Rîmă visa să aibă un baraj numai al lui, plin de peşte. Şobolanu nu avea dorinţă mai mare decît să poată vedea din nou.

- Opriţi, a strigat Janine. Scena de final o filmăm mîine. Trebuie să-mi pregătesc un text pe măsură. O să-l scriu în noaptea asta. Îi dăm gata. Să vedeţi ce audienţă o să aibă emisiunea... Mulţumesc copii.

Le-a dat la fiecare cîte o ciocolată şi o pungă de fursecuri. La poarta televiziunii, l-a oprit pe Şobolanu.

- Mersi, mi-ai fost de mare ajutor, că eram în criză de subiecte. Uite, îţi îndeplinesc, în schimb, cea mai mare dorinţă a ta. De-acum poţi să vezi.

Şobolanu zîmbi forţat, semn că nu prea apreciază o astfel de glumă. Probabil îşi dorea mai mult. Janine remarcă asta, scoase portofelul şi alese cîteva bancnote pe care i le întinse.

- Parcă văd mai bine, îi întoarse poanta. Dacă mai aveţi nevoie de noi, ne găsiţi prin centru.

Pînă acasă, îşi povestiră unul altuia peripeţiile de la televizor. Şobolanu n-avea nimic de zis. S-ar părea că îi ieşise şi lui pasienţa. La primul chioşc şi-a cumpărat un trabuc. Cînd au ajuns în cavou, s-a aşezat pe o lădiţă şi l-a aprins tacticos.

- Aţi văzut bă, fraierilor, cum se face treaba? Aţi văzut cum se lucrează pe picior mare? Tre' să gîndeşti, dacă vrei s-o duci ca lumea. Ei, ia să-mi spuneţi voi, aţi visat vreodată că o s-ajungeţi la televizor? Aţi visat pă dracu' - izbucni în rîs. Vai, ce m-a enervat bou' ăla de director! Cît pe ce să-i frig vreo două. Da' a ieşit mişto, pînă la urmă. Bravo la toţi. Bravo, Holbatule! Da' ce-ţi veni cu chestia aia cu Iisus? Ce naiba vrei tu de la Iisus?

- Nimic.

- Cum nimic? Numai să-l vezi ?

- Da.

- Ce-ţi spuneam eu că eşti tîmpit. Tu chiar crezi porcăriile alea din carte?

- Da.

- Eşti tîmpit, n-am ce-ţi face. Da-ţi vine ţie mintea la cap.

Holbatu avu un moment de enervare.

- Dacă vrei să ştii, eu l-am văzut pe Iisus.

- Unde, bă?

- Se plimba cu părintele Nicolae.

- Tîmpenie mai mare ca asta încă n-am auzit. Cine, bă, pletosul ăla care vine pe la popă?

- Da.

- Şi de unde pînă unde ţi-a tunat ţie asta?

- Ştiu eu.

- Ştii pă dracu', glumi Şobolanu. Ia uite-aici.

Scormoni în buzunarul de la piept, scoase un portofel, îl deschise şi-i întinse un buletin.

- Uite-aici, nu vreau să te dezamăgesc, da-i un fraier. L-am făcut de bani săptămîna trecută în tramvai. Îl cheamă Toma, ştiu şi unde stă.

Holbatu apropie buletinul de lumînare şi îl recunoscu pe Toma. Era mult mai tînăr şi nu avea plete în poza de la buletin.

- Bă, prostule, nu tot ce zboară se mănîncă! Dacă vrei să vezi ce fraier e, cheamă-l într-o zi pe la noi, să-ţi arăt cu cine ai de-a face. Chiar, zîmbi Şobolanu, luminat ca de-un gînd ascuns, cînd vine pe la popă, invită-l pe la noi. Şi tu nu mai visa la prostii, că ai să faci o laie în viaţă. Prostii visez şi eu, da' asta nu însemnă că nu-mi dau seama că-s prostii. Eu, de exemplu, să-mi trag una dacă nu aş vrea să am un tramvai al meu! Să-l conduc noaptea prin oraş... Daaaa, aş merge noaptea. Noaptea e mai frumos! Nu tu oameni! Nu tu tîmpiţi! Sau, mai bine, aş vrea să fie un oraş gol! Un oraş pustiu! Uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu! urlă Şobolanu, băgîndu-i în sperieţi cu urletul său. Uuuuuuuuuuuuu! Vă daţi seama! Opresc tramvaiul - tramvaiul meu personal, bă, fraierilor -, puf-puf! uşile. Uşi adevărate, de tramvai nemţesc! Şi intru într-un magazin! În magazin, normal, dacă e un oraş pustiu, nimeni. Ia salam cît vrei, ia pastramă cîtă vrei!... Astea-s vise adevărate, nu căcaturi...